Decizia nr. 1/2002

Sub președinția președintelui Curții Supreme de Justiție, Paul Florea,

În ședința din 14 ianuarie 2002, s-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție, referitor la aplicarea dispozițiilor art. 1 lit. e) și ale

art. 6 din Legea nr. 12/1990

privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite, republicată, astfel cum a fost modificată prin

Ordonanța Guvernului nr. 126 din 29 august 1998 , când

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție a fost reprezentat de procurorul șef de secție Ion Ionescu, care a susținut recursul în interesul legii în sensul în care a fost formulat.

În vederea deliberării a fost amânată pronunțarea pentru azi, 18 februarie 2002, când

SECȚIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constata următoarele:

În aplicarea dispozițiilor

Legii nr. 12/1990

privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite, republicată, astfel cum a fost modificată prin

Ordonanța Guvernului nr. 126 din 29 august 1998 , instanțele de judecată nu au un punct de vedere unitar, solutionand în mod diferit plângerile îndreptate împotriva actelor de constatare și sancționare a contravențiilor prevăzute la art. 1 lit. e) din această lege.

Astfel, în cazul efectuării de acte sau fapte de comerț fără ca bunurile respective să fie însoțite de documente justificative, unele instanțe au respins plângerea formulată împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției, mentinand amenda aplicată și măsura confiscării mărfii, chiar dacă contravenientul a prezentat ulterior acte ce dovedesc proveniență licita a bunurilor.

În motivarea acestei soluții s-a relevat ca legea sancționează toate actele sau faptele de comerț având ca obiect bunuri a căror proveniență nu este dovedită în condițiile cerute de lege, care prevede că asemenea bunuri să fie însoțite tot timpul de documente justificative, precum și ca, în toate cazurile, se impune și confiscarea bunurilor respective, care este o sancțiune complementara.

Alte instanțe au considerat ca în astfel de situații este necesară menținerea amenzii contravenționale, însă trebuie înlăturată măsura confiscării mărfii, aceasta soluție fiind însușită și prin recursul în interesul legii.

S-a motivat ca în conformitate cu prevederile

art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990 , republicată, astfel cum a fost modificată prin

Ordonanța Guvernului nr. 126/1998 , este necesar ca mărfurile ce fac obiectul actelor sau faptelor de comerț să fie însoțite, pe timpul transportului, al depozitarii sau al comercializării, de documentele de proveniență, neîndeplinirea acestei obligații atragand sancționarea contravențională. S-a considerat însă ca nerespectarea acestei obligații nu poate atrage și aplicarea măsurii confiscării mărfurilor, deoarece nu sunt îndeplinite cerințele înscrise în art. 6 din această lege, coroborate cu dispozițiile

art. 8 din Legea nr. 32/1968

privind stabilirea și sancționarea contravențiilor.

În fine, au fost și instanțe care, dimpotriva, fiind sesizate cu plângere împotriva actelor de constatare și sancționare a unor astfel de contravenții, în cazul prezentării ulterioare, de către cei sancționați, a documentelor prin care se justifica proveniență mărfurilor, au dispus anularea procesului-verbal de constatare a contravenției, au exonerat contravenientul de plată amenzii aplicate și au restituit bunurile confiscate.

Aceste din urma instanțe au procedat corect.

În adevăr, prin

art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990 , republicată, astfel cum a fost modificată prin

Ordonanța Guvernului nr. 126/1998 , aprobată prin

Legea nr. 243 din 17 decembrie 1998 , se prevede că "efectuarea de acte sau fapte de comerț cu bunuri a căror proveniență nu este dovedită, în condițiile legii" constituie activitate comercială ilicită ce atrage răspunderea contravențională sau penală, după caz, instituindu-se și obligativitatea ca documentele de proveniență sa însoțească mărfurile, "indiferent de locul în care acestea se afla, pe timpul transportului, al depozitarii sau al comercializării".

Din dispozițiile menționate, coroborate cu cele ale art. 2 din aceeași lege, rezultă ca sancționarea unei atare activități ce constituie contravenție, dacă nu a fost săvârșită în astfel de condiții încât să fie considerată, potrivit legii penale, infracțiune, este condiționată de lipsa documentelor de proveniență a mărfurilor, indiferent dacă aceasta se constata pe timpul transportului, al depozitarii sau al comercializării.

Aceasta condiție nu poate fi considerată îndeplinită, însă, în cazul când persoana care a efectuat actul de comerț dovedește ulterior, în fața instanței căreia i s-a plans împotriva actului de constatare și sancționare, ca documentele de justificare a provenientei mărfurilor existau la data întocmirii procesului-verbal de constatare a contravenției și că nu a avut posibilitatea să le prezinte în momentul efectuării controlului.

O atare interpretare este impusa și de noile reglementări privind regimul juridic al contravențiilor, înscrise în

Ordonanța Guvernului nr. 2 din 12 iulie 2001 , care a abrogat dispozițiile

Legii nr. 32/1968

privind stabilirea și sancționarea contravențiilor, ce au fost invocate în susținerea recursului în interesul legii.

Or, potrivit art. 11 alin. (1) și (5) din aceasta ordonanța, "caracterul contraventional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilitatii, betiei involuntare complete, erorii de fapt, precum și infirmității, dacă are legătură cu fapta săvârșită", iar atributia de a constata aceste cauze revine numai instanței de judecată.

A considera altfel ar insemna ca în cazuri de efectuare cu bunacredinta a actelor sau faptelor de comerț cu bunuri având proveniență vadit licita, dar fără posibilitatea prezentării documentelor de proveniență în momentul efectuării verificării, persoana care le-ar deține sa nu mai poată justifica proveniență lor nici în fața instanței de judecată, ceea ce ar fi inadmisibil.

Inadmisibilitatea unei atare interpretări rezultă și din aceea ca prin

art. 47 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

s-a prevăzut ca "dispozițiile prezentei ordonanțe se completează cu dispozițiile Codului de procedura civilă".

Or, în conformitate cu art. 167 alin. 1 din Codul de procedură civilă, "dovezile se pot incuviinta... dacă instanța socotește ca ele pot sa aducă dezlegare pricinii", iar potrivit alin. 3 al aceluiași articol "dovada și dovada contrarie vor fi administrate pe cat cu putinta în același timp".

Reiese, deci, din dispozițiile Codului de procedura civilă, la care se face trimitere prin

art. 47 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, ca instanțele de judecată nu se pot abate de la cerința de a admite ca dovada nu numai procesul-verbal de constatare a contravenției prevăzute de

Legea nr. 12/1990 , ci sunt datoare sa încuviințeze, în conformitate cu art. 167 și următoarele din acel cod, administrarea tuturor dovezilor susceptibile a duce la dezlegarea pricinii, cu atât mai mult a celor prin care se vizează stabilirea existenței documentelor de proveniență, cum sunt factura fiscală, factura, avizul de însoțire a mărfii și celelalte acte la care se referă

art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990 , republicată, astfel cum a fost modificat și completat prin

Ordonanța Guvernului nr. 126/1998 .

A nu admite luarea în considerare a unor astfel de dovezi ar insemna să se contravina principiului aflarii adevărului și sa nu se pronunțe o soluție dreapta, incalcandu-se astfel dreptul la un proces echitabil instituit prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte.

Pe de altă parte, în condițiile dovedirii provenientei licite a mărfurilor sau produselor care au făcut obiectul efectuării de acte ori fapte de comerț sau au fost destinate sa servească la astfel de operațiuni, nu se mai justifica nici menținerea confiscării dispusă prin procesul-verbal de constatare a contravenției.

Sub acest aspect trebuie să se aibă în vedere ca scopul adoptării

Legii nr. 12/1990

este acela al asigurării protecției populației împotriva unor activități comerciale ilicite, atât prin sancționarea penală sau contravențională, după caz, a celor care încalcă dispozițiile acestei legi, cat și prin confiscarea bunurilor care au servit sau au fost destinate sa servească la săvârșirea de activități comerciale ilicite.

În măsura în care, pe calea soluționării plângerii îndreptate împotriva actelor de constatare și sancționare a contravențiilor prevăzute la

art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990 , republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin

Ordonanța Guvernului nr. 126/1998 , aprobată prin

Legea nr. 243 din 17 decembrie 1998 , se constata de instanța de judecată existenta documentelor de proveniență a mărfurilor, este evident ca aceasta constatare trebuie să atragă nu numai anularea procesului-verbal de contravenție și exonerarea contravenientului de plată amenzii aplicate, ci și restituirea mărfii confiscate.

Aceasta soluție este impusa și de reglementarea

art. 41 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, prin care se stabilește ca "în caz de anulare sau de constatare a nulității procesului-verbal bunurile confiscate, cu excepția celor a căror deținere sau circulație este interzisă prin lege, se restituie de îndată celui în drept". Tot astfel, dacă bunurile ce au făcut obiectul confiscării au fost, între timp, valorificate potrivit alin. (3) din același articol va trebui să se dispună, de către instanța, achitarea unei despăgubiri stabilite în raport cu valoarea lor de circulație.

În consecința, în temeiul

art. 26 lit. b) din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993 , republicată, și al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii, în sensul de a se stabili ca, în cazul plangerilor prevăzute la

art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990 , republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin

Ordonanța Guvernului nr. 126/1998 , aprobată prin

Legea nr. 243 din 17 decembrie 1998 , prezentarea ulterioară, în fața instanțelor judecătorești, a actelor prin care se dovedește proveniență licita a bunurilor ce nu erau însoțite, în momentul constatării contravenției, de astfel de documente atrage anularea procesului-verbal de contravenție, exonerarea contravenientului de plată amenzii și restituirea mărfii confiscate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție, în sensul celor ce se vor arata în continuare.

Stabilește ca, în cazul plangerilor îndreptate împotriva actelor de constatare și sancționare a contravențiilor prevăzute la

art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990 , modificată prin

Ordonanța Guvernului nr. 126 din 29 august 1998 , prezentarea ulterioară, în fața instanțelor judecătorești, a actelor prin care se dovedește proveniență licita a bunurilor ce nu erau însoțite, în momentul constatării contravenției, de astfel de documente atrage anularea procesului-verbal de contravenție, exonerarea contravenientului de plată amenzii aplicate și restituirea mărfii confiscate.

Pronunțată în ședința publică la data de 18 februarie 2002.