Decizia nr. 226/2001

Nicolae Popa - președinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Șerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Gabriela Ghita - procuror

Doina Suliman - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 6 lit. a) din Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, excepție ridicată de Adrian Alexandru Niculescu în Dosarul nr. 1.254/2000 al Curții de Apel București - Secția contencios administrativ.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 26 iunie 2001 și au fost consemnate în încheierea din aceeași dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la 3 iulie 2001.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 16 octombrie 2000, pronunțată în Dosarul nr. 1.254/2000, Curtea de Apel București - Secția contencios administrativ a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 6 lit. a) din Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici. Excepția a fost ridicată de Adrian Alexandru Niculescu într-o cauza în contencios administrativ, în contradictoriu cu Ministerul Apărării Naționale. Prin acțiunea formulată autorul excepției solicita anularea Ordinului de zi pe unitate nr. 51 din 27 iunie 2000, prin care s-au dispus încetarea contractului sau de muncă, precum și reincadrarea sa pe o funcție similară celei deținute.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține ca

art. 6 lit. a) din Legea nr. 188/1999

"contravine literei și spiritului tratatelor internaționale de drepturile omului pe care România le-a ratificat și care fac parte din dreptul intern al României", în sensul că discrimineaza cetățenii români "pe baza dublei sau multiplei lor cetățenii". Se apreciază ca prevederile art. 16 alin. (3) trebuie coroborate cu cele ale art. 20 din Constituție. Or, potrivit tratatelor internaționale discriminarea de orice fel este interzisă. În acest sens autorul excepției face referire la prevederile art. 2 și ale art. 21 pct. 1 și 2 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, la cele ale art. 2 pct. 2 și ale art. 6 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, precum și la prevederile art. 2 pct. 1 și ale art. 25 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. De asemenea, sunt invocate dispozițiile art. (5.9) și ale art. (7.5) din Documentul Reuniunii de la Copenhaga, considerându-se ca "a discrimina un cetățean român pentru faptul ca are și cetățenia unui stat membru U.E. apare ca o negare a însuși obiectivului politicii de integrare".

Curtea de Apel București - Secția contencios administrativ, exprimandu-și opinia, apreciază ca dispozițiile

art. 6 lit. a) din Legea nr. 188/1999

sunt constituționale în raport cu prevederile art. 16 alin. (3), corelate cu cele ale art. 20 din Constituție.

Potrivit prevederilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Președintele Camerei Deputaților, în punctul sau de vedere, apreciază, pe de o parte, ca autorul excepției nu a precizat textul constituțional infrant de dispozițiile legale criticate, iar pe de altă parte, considera ca, "fiind vorba despre un act administrativ [...], sesizarea formulată nu intră în competența de soluționare a Curții Constituționale".

Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 6 lit. a) din Legea nr. 188/1999

este neîntemeiată. Se arata ca "ocuparea unei funcții sau demnitati publice de către persoane cu dubla cetățenie constituie o imposibilitate juridică, cumulul obligației de fidelitate, în cazul persoanelor cu dubla cetățenie, fiind, prin natura sa, incompatibil imperativului moral ce tine de esenta normelor dreptului constituțional", astfel ca dispozițiile legale criticate sunt în concordanta cu normele și principiile constituționale invocate, precum și cu cele ale tratatelor internaționale în materie.

Președintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere asupra excepției ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale președintelui Camerei Deputaților și Guvernului, raportul întocmit în cauza de judecătorul-raportor, susținerile autorului excepției și ale părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 6 lit. a) din Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999, cu modificările și completările ulterioare, dispoziții care au următorul conținut: "Poate ocupa o funcție publică persoana care îndeplinește următoarele condiții: a) are numai cetățenia română și domiciliul în România;". Autorul excepției considera ca acest text de lege este neconstitutional "în sensul discriminarii pe baza dublei cetățenii a cetățenilor români". În speta se apreciază ca este încălcat dreptul la munca, ceea ce reprezintă pentru autorul excepției dreptul de a accede "într-o anume structura și poziție care este asimilată funcției publice". Este adevărat, susține autorul excepției, ca

art. 6 lit. a) din Legea nr. 188/1999

este conform prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (3), potrivit cărora: "Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetățenia română și domiciliul în țara", dar acest text trebuie interpretat și aplicat asa cum precizează art. 20 din Constituție, și anume: "(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale."

În acest sens sunt invocate următoarele reglementări din pactele și tratatele internaționale:

a) Art. 2 și art. 21 pct. 1 și 2 din Declarația Universala a Drepturilor Omului:

- Art. 2: "1. Fiecare se poate prevala de toate drepturile și de toate libertățile proclamate în prezenta Declarație, fără nici o deosebire, în special de rasa, de culoare, de sex, de limba, de religie, de opinie politica sau de orice alta opinie, de origine naționala sau socială, de avere, de naștere sau decurgând din orice alta situație.

2. Pe lângă aceasta, nu se va face nici o deosebire bazată pe statutul politic, juridic sau internațional al tarii sau al teritoriului de care aparține o persoană, fie aceasta țara sau teritoriu independente, sub tutela, neautonome sau supuse unei limitări oarecare a suveranității.";

- Art. 21 pct. 1 și 2: "1. Orice persoană are dreptul sa participe la conducerea treburilor publice ale tarii sale, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanți liber aleși.

2. Orice persoană are dreptul de acces, în condiții de egalitate, la funcțiile publice ale tarii sale.";

b) Art. 2 pct. 2 și art. 6 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale:

- Art. 2 pct. 2: "Statele părți la prezentul Pact se angajează sa garanteze ca drepturile enunțate în el vor fi exercitate fără nici o discriminare intemeiata pe rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica sau orice alta opinie, origine naționala sau socială, avere, naștere sau pe orice alta împrejurare.";

- Art. 6 pct. 1: "Statele părți la prezentul Pact recunosc dreptul la munca ce cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a obține posibilitatea să-și câștige existenta printr-o munca liber aleasă sau acceptată și vor lua măsuri potrivite pentru garantarea acestui drept.";

c) Art. 2 pct. 1 și art. 25 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice:

- Art. 2 pct. 1: "Statele părți la prezentul Pact se angajează să respecte și sa garanteze tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor și țin de competența lor drepturile recunoscute în prezentul Pact, fără nici o deosebire, în special de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica sau orice alta opinie, origine naționala sau socială, avere, naștere sau intemeiata pe orice alta împrejurare.";

- Art. 25: "Orice cetățean are dreptul și posibilitatea, fără nici una din discriminarile la care se referă articolul 2 și fără restrictii nerezonabile:

a) de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanți liber aleși;

b) de a alege și de a fi ales, în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal și egal și cu scrutin secret, asigurând exprimarea libera a voinței alegătorilor;

c) de a avea acces, în condiții generale de egalitate, la funcțiile publice din țara sa.";

d) Art. (5.9) și art. (7.5) din Documentul Reuniunii de la Copenhaga din cadrul Dimensiunii Umane a OSCE:

- Art. (5.9): "Toate persoanele sunt egale în fața legii și au dreptul, fără nici o discriminare, la o protecție egala prin lege. În aceasta privinta, legea interzice orice discriminare și garantează tuturor persoanelor o protecție egala și efectivă contra oricărei discriminări, oricare ar fi motivele acesteia.";

- Art. (7.5): "Vor respecta dreptul cetățenilor de a solicita funcții politice sau publice, cu titlu individual sau ca reprezentanți ai unor partide politice sau organizații, fără discriminare."

Examinând excepția, Curtea retine ca, recunoscând concordanta deplina a dispozițiilor

art. 6 lit. a) din Legea nr. 188/1999

cu prevederile constituționale ale art. 16 alin. (3), autorul excepției a solicitat un control întemeiat pe art. 20 din Constituție, relativ la preeminenta reglementărilor internaționale privitoare la drepturile omului în caz de conflict cu dreptul intern.

Analizând aceasta solicitare, Curtea observa ca adevăratul temei al exercitării dreptului de care autorul excepției arata ca ar fi lipsit este art. 38 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia "Dreptul la munca nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei și alegerea locului de muncă sunt libere".

Curtea constata ca dispozițiile

art. 6 lit. a) din Legea nr. 188/1999 , cu modificările și completările ulterioare, se regăsesc în prevederile art. 16 alin. (3) din Constituție, prevederi ce urmează să fie interpretate în corelatie cu cele cuprinse în art. 50 din Constituție, potrivit cărora "(1) Fidelitatea față de țara este sacră. (2) Cetățenii cărora le sunt încredințate funcții publice, precum și militarii, răspund de îndeplinirea cu credința a obligațiilor ce le revin [...]". În aceasta lumina fidelitatea față de țara apare ca o obligație esențială ce rezultă din raportul de cetățenie, raport definitoriu în condiționarea de către legiuitor a accesului la anumite funcții sau demnitati publice. Accesul persoanei la o funcție sau o demnitate publică, în raport cu o asemenea condiție, se regaseste și în norme și prevederi din documentele internaționale citate chiar de către autorul excepției. Astfel Declarația Universala a Drepturilor Omului, în art. 21 pct. 2, statuează ca "Orice persoană are dreptul de acces, în condiții de egalitate, la funcțiile publice ale tarii sale", iar Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în art. 25, prevede: "Orice cetățean are dreptul: [...] c) de a avea acces, în condiții generale de egalitate, în funcțiile publice din țara sa."

De asemenea, Curtea constata ca dispozițiile legale criticate nu încalcă nici art. 38 alin. (1) din Constituție, deoarece dreptul la munca consfintit prin acest text constituțional nu poate fi redus la dreptul de acces într-o anumită poziție asimilată funcției publice sau chiar într-o asemenea funcție.

În realitate exercițiul dreptului la munca poate fi supus unor condiționari (de studii, vârsta etc.), care nu pot fi interpretate ca fiind o ingradire a dreptului la munca. La aceste condiții, în cazul funcției publice, se adauga și alte cerințe specifice.

Curtea constata ca textul de lege criticat este în deplina concordanta cu reglementările internaționale invocate în susținerea excepției. Astfel Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, în art. 6, recunoaște dreptul la munca în aceleași condiții ca și art. 23 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu precizarea ca, în conformitate cu art. 2 din acest pact, îndeplinirea obligațiilor stabilite prin dispozițiile lui se va realiza progresiv și în raport cu drepturile omului și cu posibilitățile fiecărei economii naționale, iar prohibirea oricăror discriminări (enuntata la pct. 2 al art. 2) nu se opune unor circumstantieri, textul reglementand chiar unele restrictii (art. 4 și 5). De asemenea, Curtea constata ca, într-adevăr, exercițiul acestui drept este aparat, potrivit art. 2 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, împotriva oricărui fel de discriminare, dar în conformitate cu art. 29 pct. 2, care proclama ca "[...] fiecare persoana este supusă numai ingradirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți și în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunastarii generale într-o societate democratica." În același sens sunt și prevederile art. 19 pct. 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în virtutea cărora exercitarea libertăților poate fi supusă anumitor limitări, care trebuie însă stabilite în mod expres prin lege și care sunt necesare, printre altele, apărării securității naționale sau ordinii publice.

Printr-un alt rationament, dar în același context de exigente în ceea ce privește interpretarea sistematica a art. 21 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, Curtea observa ca reglementarea are în vedere accesul la funcții publice eligibile, câtă vreme sunt evocate, ca valori supreme aparate, exprimarea voinței populare prin alegeri nefalsificate, voința poporului constituind baza puterii de stat, iar alegerile întemeindu-se pe proceduri care să asigure libertatea votului. În același sens este și art. 25 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. Acest text este aproape identic cu cel al art. 21 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, numai ca aspectul de drept politic, legat de alegeri libere, periodice, candidaturi depuse în condiții egale etc., este și mai evident decât în Declarația Universala a Drepturilor Omului. Prevederile primului alineat conțin o precizare în plus: drepturile respective sunt exercitate fără restrictii rezonabile, ceea ce implica posibilitatea existenței unor condiționari în exercițiul acestor drepturi. În aceste condiții interdicția oricărei discriminări nu mai apare ca fiind nelimitată, pretandu-se, în cazul reglementării ei prin lege, la o fireasca cercetare a condiției de rezonabilitate.

În aceste condiții rezultă ca, în orice caz, în speta de fața aceste doua reglementări, precum și cele ale art. (5.9) și ale art. (7.5) din Documentul Reuniunii de la Copenhaga din 1990, care interzic orice discriminare în exercitarea drepturilor cetățenilor, inclusiv cele de a solicita funcții politice sau publice, nu își găsesc aplicație.

În fine, în considerarea reglementărilor internaționale arătate mai sus Curtea constata ca dispozițiile legale criticate trebuie raportate la limitele exercițiului unor drepturi, prevăzute la art. 49 din Constituție, fiind întrunite cerințele acestuia, întrucât condiționarea impusa de textul legii este dictata de considerente privind apărarea siguranței naționale, cu respectarea unei condiții de rezonabilitate, care, în cauza de fața, este îndeplinită.

Curtea observa, de asemenea, ca, deși în plan doctrinar sintagma funcțiile și demnitățile publice ar putea suscita discuții și critici privitoare la sfera și întinderea acestora într-un domeniu sau altul al vieții social-politice, Curtea nu are competența de a modifica, restrânge sau largi textul legii fără riscul de a se transforma în legislator pozitiv, substituindu-se astfel Parlamentului, unica autoritate legiuitoare.

Dintr-o alta perspectiva Curtea ar fi indreptatita să constate și existenta unei cauze de inadmisibilitate în speta, în temeiul faptului ca în realitate, prin excepția de neconstituționalitate se solicita Curții ca, pe cale de interpretare, sa declare un text din Constituție ca fiind în afară cadrului convențional internațional privind drepturile omului. Într-o atare situație, în condițiile în care Curtea ar admite excepția, ar proceda ea însăși la revizuirea Constituției, efectul deciziei fiind acela de anihilare a aplicării textului.

Curtea și-ar extinde astfel limitele propriei sale competente. Curtea va proceda însă la respingerea pe fond a execeptiei, constatând excepția ca fiind neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 6 lit. a) din Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, excepție ridicată Adrian Alexandru Niculescu în Dosarul nr. 1.254/2000 al Curții de Apel București - Secția contencios administrativ.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 3 iulie 2001.