Decizia nr. 304/2025

Marian Enache

- președinte

Mihaela Ciochină

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 59 alin. 2 teza întâi

și ale

art. 60 alin. 1 din Codul penal din 1969 , excepție ridicată de Viorel Știube în Dosarul nr. 3.135/296/2020 al Tribunalului Satu Mare - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.285D/2020.

2.

La apelul nominal lipsește autorul excepției, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens,

Decizia nr. 63 din 24 februarie 2022 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 29 iulie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 3.135/296/2020, Tribunalul Satu Mare - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 59 alin. 2 teza întâi

și ale

art. 60 alin. 1 din Codul penal din 1969 . Excepția a fost ridicată de Viorel Știube într-o cauză având ca obiect contestația formulată, în temeiul

art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală , împotriva unei sentințe penale prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de liberare condiționată, întrucât nu a fost executată fracția de 3/4 din pedeapsa de 9 ani de închisoare, iar, pentru că petentul condamnat nu a muncit, nu a putut beneficia de reducerea cu 1/2 din pedeapsă.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile

art. 59 alin. 2 teza întâi

și ale

art. 60 alin. 1 din Codul penal din 1969

sunt echivoce, neclare, nerezultând dacă voința legiuitorului a fost de a exclude de la beneficiul/vocația liberării condiționate persoanele condamnate la pedeapsa închisorii, în regim de detenție, care, din cauza stării de boală, nu au putut fi folosite la muncă pe durata executării pedepsei și care au executat fracția de 1/2 sau, după caz, 2/3 din pedeapsa aplicată de instanța de judecată, ori, dimpotrivă, în cazul acestor persoane, având în vedere că nu există o atitudine culpabilă a lor, ci o imposibilitatea obiectivă de a presta munca, vocația la liberare condiționată se naște în momentul executării efective a fracției de pedeapsă prevăzute de

art. 59 alin. 2 teza a doua din Codul penal din 1969 . Subliniază că ambiguitatea textelor de lege criticate a condus la formularea unor interpretări diferite în jurisprudență, existând soluții în ambele sensuri, astfel că, prin

Decizia nr. 25 din 12 octombrie 2009 , pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a decis că, în interpretarea dispozițiilor

art. 60 alin. 1 din Codul penal din 1969 , pentru a putea beneficia de liberarea condiționată, condamnatul care nu a fost sau nu mai este folosit la muncă din cauza stării sănătății ori din alte cauze trebuie să execute efectiv fracția întreagă prevăzută la

art. 59 alin. 1 din Codul penal din 1969 , respectiv la

art. 59^1 alin. 1

din același act normativ. Susține însă că neclaritatea cu privire la interpretarea normelor penale criticate persistă în condițiile în care, ulterior pronunțării deciziei instanței supreme, menționată anterior,

art. 204 alin. (2) din Regulamentul

de aplicare a

Legii nr. 254/2013

privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal prevede că, la solicitarea instanței de judecată, în comisia pentru liberarea condiționată se analizează și deținuții condamnați la una sau mai multe pedepse privative de libertate, care nu au executat fracțiunile prevăzute de

Codul penal .

6.

Tribunalul Satu Mare - Secția penală, contrar dispozițiilor

art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, nu a formulat opinia sa cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată.

7.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 59 alin. 2 teza întâi

și ale

art. 60 alin. 1 din Codul penal din 1969 . Deși

Codul penal din 1969

a fost abrogat prin prevederile

art. 250 din Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, Curtea reține că dispozițiile

art. 59 alin. 2 teza întâi

și ale

art. 60 alin. 1 din Codul penal din 1969

produc efecte juridice în cauza în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate, sub aspectul alegerii legii penale mai favorabile. Ca atare, în acord cu jurisprudența sa, potrivit căreia sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare ( Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), Curtea se va pronunța asupra prevederilor

art. 59 alin. 2 teza întâi

și ale

art. 60 alin. 1 din Codul penal din 1969 , care au următorul cuprins:

–

art. 59 alin. 2 teza întâi din Codul penal din 1969 : „ În calculul fracțiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. 1 se ține seama de partea din durata pedepsei care poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate, (...)“;

–

art. 60 alin. 1 din Codul penal din 1969 : „(1) Condamnatul care, din cauza stării sănătății sau din alte cauze, nu a fost niciodată folosit la muncă ori nu mai este folosit, poate fi liberat condiționat după executarea fracțiunilor de pedeapsă arătate în

art. 59

sau, după caz, în

art. 59^1 , dacă dă dovezi temeinice de disciplină și de îndreptare.“

11.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, normele penale criticate sunt contrare dispozițiilor

art. 1 alin. (5)

privind principiul legalității, ale

art. 21 alin. (1)

-

(3)

referitor la accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și ale

art. 24 alin. (1)

privind dreptul la apărare.

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că liberarea condiționată este o măsură de politică penală de mare importanță pentru realizarea scopului pedepsei închisorii, întrucât este concepută ca un stimulent pentru condamnații care dau dovezi de îndreptare și constă în reducerea perioadei de privare de libertate, fiind destinată să accelereze procesul de reeducare și de reinserție socială a condamnatului. Liberarea condiționată este, totodată, un mijloc de individualizare administrativă a pedepsei, având în vedere că privește faza executării acesteia, iar instanța, deși liberă să aprecieze asupra temeiniciei și necesității acordării liberării condiționate, nu poate proceda la judecarea cererii de liberare condiționată fără să existe la dosarul cauzei procesul-verbal încheiat de comisia pentru liberare condiționată și deci caracterizarea condamnatului și a comportării acestuia în timpul executării pedepsei.

13.

În conținutul prevederilor

art. 59 din Codul penal din 1969

referitoare la liberarea condiționată și, respectiv, ale

art. 59^1

din același act normativ privind liberarea condiționată în cazul infracțiunii săvârșite din culpă, legiuitorul a prevăzut în mod accesibil și previzibil condițiile în care poate fi acordată liberarea condiționată unei persoane condamnate înainte de executarea în întregime a pedepsei privative de libertate, aceasta reprezentând un beneficiu legal, și nicidecum un drept absolut al condamnatului. Astfel, liberarea condiționată se putea acorda ca urmare a constatării îndeplinirii unor condiții, pe de-o parte, fracțiunile de pedeapsă pe care condamnatul trebuie să le execute, acestea, la rândul lor, diferențiindu-se în raport cu două criterii, primul vizând forma de vinovăție, ce presupune distincția dintre infracțiunile intenționate și infracțiunile de culpă, și cel de-al doilea privind un cuantum legal de pedeapsă, respectiv cele care nu depășesc 10 ani și cele care depășesc această limită, iar, pe de altă parte, condițiile referitoare la comportarea condamnatului pe timpul executării pedepsei, la rândul lor, expres concretizate, și anume stăruința în muncă și disciplină, să dea dovezi temeinice de îndreptare, antecedentele penale ale acestuia. Totodată, legiuitorul a prevăzut în dispozițiile

art. 60 din Codul penal din 1969

cazuri speciale în care poate fi acordată liberarea condiționată. Astfel, în norma penală menționată a fost reglementat cazul condamnatului care, din cauza stării sănătății sau din alte cauze, nu a fost niciodată folosit la muncă ori nu mai este folosit, ipoteză în care acesta poate fi liberat după executarea fracțiunilor de pedeapsă menționate la

art. 59

sau, după caz, la

art. 59^1 , dacă dă dovezi temeinice de disciplină și de îndreptare.

14.

În ipoteza mai sus menționată rezultă că, prin voința legiuitorului, a fost înlăturată de la examinarea posibilității acordării beneficiului liberării condiționate numai condiția stăruinței în muncă, aceasta fiind justificată prin particularitatea situațiilor care pot interveni, și anume a condamnaților care nu au fost niciodată folosiți la muncă sau a celor care, deși au fost folosiți la muncă, nu mai pot continua, indiferent de durata perioadei în care au fost folosiți și indiferent de motivele (subiective, obiective, imputabile, neimputabile) pentru care nu mai este posibilă continuarea muncii. Inexistența condiției stăruinței în muncă în cazul mai sus precizat exclude considerarea ca executată, pe baza muncii prestate, a unei părți din pedeapsă, consecința fiind aceea că persoana condamnată trebuie să execute fracțiunea întreagă corespunzătoare pedepsei, în condițiile

art. 59 alin. 1

și ale

art. 59^1 alin. 1 din Codul penal din 1969 . Așa încât, dispozițiile

art. 59 alin. 2 teza a doua

și, respectiv, ale

art. 59^1 alin. 2 teza a doua din Codul penal din 1969

- în care se specifică în mod concret fracțiunile reduse pe care trebuie să le execute efectiv, față de cuantumul pedepsei ce nu depășește 10 ani și, respectiv, când pedeapsa este mai mare de 10 ani, în raport cu partea din durata pedepsei care poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate - nu le sunt aplicabile condamnaților care nu mai pot fi folosiți la muncă din cauza stării de sănătate (a se vedea în acest sens

Decizia nr. 25 din 12 octombrie 2009 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010).

15.

În același sens, cu prilejul pronunțării

Deciziei nr. 141 din 13 iulie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 17 octombrie 2000,

Deciziei nr. 1.037 din 14 iulie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 16 septembrie 2011, și

Deciziei nr. 145 din 7 martie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, Curtea Constituțională a statuat că este firesc și echitabil ca legiuitorul să îi stimuleze pe condamnații care desfășoară o muncă utilă, sunt stăruitori în muncă și dau dovadă prin aceasta că s-au îndreptat. Cei care satisfac aceste condiții se bucură de acest tratament fără discriminări, după cum cei care nu prestează munca, indiferent din ce cauză, sunt supuși altui tratament, tot fără discriminări. Astfel, legiuitorul a avut în vedere situația specială a altor categorii de condamnați, stabilind în acest sens, prin dispozițiile

art. 60 din Codul penal din 1969 , condițiile liberării condiționate în cazuri speciale. De asemenea, Curtea a constatat că este atributul exclusiv al legiuitorului să stabilească condițiile în care poate fi acordată liberarea condiționată și mijloacele de stimulare a condamnaților în vederea îndeplinirii scopurilor pedepsei, liberarea condiționată nefiind un drept al acestora, ci doar o vocație pe care o au, prin voința legiuitorului, toți condamnații care, după ce au executat fracțiunile de pedeapsă stabilite de lege, după criteriile arătate, îndeplinesc, de asemenea, și condiția de a fi disciplinați și de a da dovezi temeinice de îndreptare, inclusiv atunci când nu prestează muncă.

16.

În aceste condiții jurisprudențiale și de reglementare, Curtea constată că susținerile autorului excepției sunt neîntemeiate, câtă vreme liberarea condiționată nu reprezintă un drept recunoscut condamnatului de a nu executa toată pedeapsa, ci doar o posibilitate care se aplică dacă sunt îndeplinite și constatate de către instanță condițiile legale, măsura constituind un stimulent important pentru reeducarea celui condamnat. Așadar, liberarea condiționată constituie un instrument juridic prin care instanța de judecată constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenție până la împlinirea integrală a duratei stabilite prin hotărârea definitivă de condamnare, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe durata executării pedepsei, dovedește că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, iar liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru colectivitate.

17.

Totodată, Curtea constată că susținerile autorului privind ambiguitatea normelor penale criticate nu tind spre evidențierea unei reale contradicții între textele de lege supuse controlului de constituționalitate și dispozițiile din

Legea fundamentală

invocate, ci vizează exclusiv aspecte referitoare la interpretarea și aplicarea normei juridice de către organele judiciare, care nu intră sub incidența controlului de constituționalitate și sunt de competența instanței de judecată învestite cu soluționarea litigiului. A răspunde criticilor autorului excepției în această situație ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor

art. 126 din Constituție , potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

18.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Viorel Știube în Dosarul nr. 3.135/296/2020 al Tribunalului Satu Mare - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 59 alin. 2 teza întâi

și ale

art. 60 alin. 1 din Codul penal din 1969

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Satu Mare - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 5 iunie 2025.