Decizia nr. 343/2025

(1)

Admisibilitatea obiecției de neconstituționalitate

22.

În prealabil examinării obiecției de neconstituționalitate, Curtea are obligația verificării condițiilor de admisibilitate ale acesteia, prevăzute de

art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție

și de

art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanța constituțională, precum și al obiectului controlului de constituționalitate. În jurisprudența sa, Curtea a statuat că primele două condiții se referă la regularitatea sesizării instanței constituționale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competență, astfel încât urmează să fie cercetate în ordine, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante și făcând inutilă analiza celorlalte condiții (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38, și

Decizia nr. 334 din 10 mai 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27).

23.

Curtea urmează să constate că obiecția de neconstituționalitate îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de

art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție , sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de Președintele României.

24.

Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanța de contencios constituțional, potrivit

art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la același moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgență. Totodată, în temeiul

art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală , Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit

art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituție , se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit

art. 77 alin. (3) din Constituție , în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare.

25.

Curtea reține că legea criticată a fost adoptată de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, în procedură de urgență, în data de 1 octombrie 2024, după care a fost trimisă la Camera Deputaților, care a adoptat-o, în calitate de Cameră decizională, în procedură de urgență, la data de 18 noiembrie 2024. La data de 2 decembrie 2024, legea a fost depusă la secretarul general al Senatului și, respectiv, al Camerei Deputaților, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curții Constituționale. Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituțională în data de 20 decembrie 2024, așa încât Curtea urmează să constate că obiecția de neconstituționalitate a fost formulată în interiorul termenului de 20 de zile prevăzut de

art. 77 alin. (3) din Constituție , astfel că urmează să se constate că aceasta este admisibilă.

26.

Sub aspectul obiectului sesizării, Curtea urmează să constate că aceasta vizează o lege care nu a fost încă promulgată, astfel că poate forma obiectul controlului de constituționalitate prevăzut de

art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție .

27.

În consecință, Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. a) din Constituție , precum și ale

art. 1 ,

10 ,

15

și

18 din Legea nr. 47/1992, republicată , să soluționeze obiecția de neconstituționalitate.

(2)

Analiza obiecției de neconstituționalitate

(2.1)

Analiza constituționalității dispozițiilor criticate în raport cu art. 1 alin. (4), art. 16 alin. (2), art. 52, art. 61 alin. (1), art. 124, art. 126 și art. 147 alin. (4) din Constituție

28.

Curtea observă că textul criticat a fost introdus în cuprinsul proiectului de lege ca urmare a admiterii unui amendament la Camera Deputaților, Cameră decizională, justificat de faptul că „Administrația fiscală a Sectorului 1 a întreprins un control fiscal la Institutul Teologic Baptist din București (ITBB) și în urma acestuia a emis în anul 2017 o decizie de stabilire în sarcina acestuia a obligației de plată a unor obligații fiscale, contribuții sociale datorate de angajați și de angajator bugetului asigurărilor sociale de stat. Organul fiscal nu a acceptat argumentul, susținut în subsidiar și de Secretariatul de Stat pentru Culte, că Institutul, parte a Cultului Creștin Baptist din România, achită cu bună-credință și în completă concordanță cu prevederile legale Casei de Pensii și Ajutoare a Cultului Creștin Baptist din România toate contribuțiile calculate potrivit legii. Casa de Pensii și Ajutoare a Cultului Creștin Baptist din România funcționează în temeiul

Decretului nr. 718/1956

pentru înființarea caselor de pensii și ajutoare în cadrul cultelor din Republica Populară Română, angajaților aplicându-li-se prevederile

art. 24 alin. (2) din Legea nr. 489/2006

privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, republicată: Salariații și asigurații cultelor care dispun de case de pensii sau fonduri de pensii proprii se supun regulamentelor adoptate de către organele de conducere ale cultelor, în conformitate cu statutele acestora și în acord cu principiile generale ale legislației privind asigurările sociale de stat. Situația creată este una paradoxală, ITBB fiind ținut să plătească de două ori o obligație ce îi incumbă o singură dată. Sumele reprezentând contribuții sociale obligatorii în numele angajaților au fost deja achitate în temeiul legii și în termenul prevăzut de lege. Însă dacă Institutul nu achită ANAF (bugetului de asigurări sociale de stat) sumele evidențiate în decizia de impunere nr. F-S1 19/27.02.2017, acumulează datorii reprezentând obligații fiscale accesorii și riscă executarea silită. Așadar, singura soluție de rezolvare a situației este prevederea expresă într-un text normativ cu putere de lege a exonerării ITBB de la o dublă plată“ (a se vedea Raportul Comisiei pentru buget, finanțe și bănci din 5 noiembrie 2024).

29.

Cu alte cuvinte, textul criticat privește, în mod direct, situația drepturilor de pensie ale angajaților ITBB, institut care a plătit sumele aferente contribuțiilor către Casa de Pensii și Ajutoare a Cultului Creștin Baptist din România, și nu bugetului asigurărilor sociale de stat, astfel cum s-a stabilit prin decizia de impunere emisă de ANAF, rămasă definitivă, ca urmare a respingerii, prin hotărâre judecătorească, a plângerii formulate împotriva acesteia. Ca atare, pentru perioada 2011-2016 acești angajați își văd drepturile de pensie afectate în măsura în care ITBB nu virează - din nou - respectivele sume, de această dată, la bugetul asigurărilor sociale de stat. În aceste condiții, legiuitorul, prin textul criticat, recunoaște situația de drept existentă și, pentru a nu fi afectate drepturile la pensie ale personalului antereferit, a intervenit și a asimilat ex lege suma plătită Casei de Pensii și Ajutoare a Cultului Creștin Baptist din România ca fiind plătită bugetului asigurărilor sociale de stat pentru perioada 2011-2016. Curtea reține că un asemenea procedeu de stingere a obligației fiscale poate fi realizat numai printr-un act cu caracter legislativ.

30.

Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, legiferarea presupune normarea unor acțiuni/conduite/comportamente de la cele mai generale la cele mai concrete, chiar cazuale, gradul de generalitate al legii fiind determinat, în mod exclusiv, de decizia de oportunitate a Parlamentului. Neexistând un grad de generalitate prestabilit al reglementării, este voința exclusivă a legiuitorului să aleagă modalitatea concretă de legiferare, în raport cu obiectul de reglementare și scopul urmărit. Astfel, gradul de generalitate al unei legi este variabil în funcție de specificul relațiilor sociale reglementate și de finalitatea urmărită, sens în care legiuitorul este cel care optează pentru diferite forme și tehnici de exprimare a normelor juridice. Gradul de generalitate al legii nu are relevanță constituțională, în măsura în care scopul urmărit nu este unul personal sau particular. Prin urmare, caracterul individual al reglementării exprimă un grad de concretețe și nu se constituie într-un criteriu pentru determinarea caracterului normativ al legii. Normativitatea se apreciază după formula obiect de reglementare și scopul urmărit, astfel încât determinarea ei se realizează de la caz la caz ( Decizia nr. 139 din 3 martie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 25 martie 2021, paragrafele 104 și 108).

31.

În cazul de față, Curtea constată că reglementarea situației personalului unui cult religios din perspectiva drepturilor acestuia de pensie reprezintă o decizie de oportunitate a Parlamentului, care asimilează plățile efectuate în perioada 2011-2016 către Casa de Pensii și Ajutoare a Cultului Creștin Baptist din România cu plata datorată bugetului asigurărilor sociale de stat în scopul asigurării și garantării drepturilor de pensie ale personalului antereferit. O asemenea soluție legislativă vizează aplicarea unui anumit tratament juridic unei anumite categorii de persoane în scopul garantării drepturilor lor constituționale, ceea ce demonstrează că legea are caracter normativ, indiferent că obiectul său de reglementare vizează o categorie de persoane mai restrânsă și, în consecință, determinabilă. Reglementarea situației juridice a acestei categorii de persoane nu aduce în discuție crearea unui tratament privilegiat al acestora, ci reglarea unui dezechilibru generat ca urmare a modului de aplicare a normelor juridice, coroborată cu trecerea unui interval de timp considerabil care face dificil de remediat situația persoanelor în cauză în lipsa recurgerii la o ficțiune juridică (considerarea plăților efectuate către o entitate ca fiind făcute către o altă entitate). Totodată, textul criticat nu aduce atingere competenței instanțelor judecătorești în domeniul fiscal și nici autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate cu privire la decizia de impunere incidentă în cauză; din contră, recunoaște efectele acestora și stabilește o modalitate de rezolvare a situației generate în privința drepturilor de pensie ale personalului unui cult religios.

32.

Ca atare, Curtea reține că textul criticat nu încalcă

art. 1 alin. (4) ,

art. 16 alin. (2) ,

art. 52 ,

art. 61 alin. (1) ,

art. 124

și

126 din Constituție .

33.

Totodată, jurisprudența Curții Constituționale invocată cu privire la imposibilitatea reglementării prin lege a unui domeniu determinat concret, în considerarea unei rațiuni individuale și intuitu personae a reglementării, nu este incidentă în cauză, întrucât scopul urmărit prin reglementarea criticată ține de realizarea politicii legislative și nu se circumscrie exclusiv unor probleme de interes strict personal și particular, cu consecința creării unor privilegii personale/private. Prin urmare,

art. 147 alin. (4) din Constituție

nu a fost încălcat.

(2.2)

Analiza constituționalității dispozițiilor criticate în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituție

34.

Din analiza textului criticat Curtea reține că este neechivoc faptul că sumele achitate în contul Casei de Pensii și Ajutoare a Cultului Creștin Baptist din România în perioada 2011-2016 se consideră „obligații achitate potrivit legii“, iar decizia ANAF la plata de către ITBB a aceleiași sume în contul bugetului asigurărilor sociale de stat se anulează, tocmai pentru a nu se face o plată dublă de către ITBB. Cu alte cuvinte, prin intermediul unei ficțiuni juridice (considerarea unei plăți incorecte ca fiind corectă), suma plătită unei entități este considerată a fi fost plătită entității căreia, în realitate, i se datora respectiva sumă. Astfel, problema deficienței de redactare nu se susține.

35.

Totodată, Curtea observă că modalitățile de interpretare a normei juridice criticate, aplicarea sa concretă de către ANAF și corelarea formulelor redacționale cu cadrul normativ existent în vigoare sunt aspecte care excedează competenței Curții Constituționale.

(2.3)

Analiza constituționalității dispozițiilor criticate în raport cu art. 77 din Constituție

36.

Cu privire la faptul că, potrivit legii criticate, după emiterea deciziei de anulare, ANAF o comunică ITBB până cel târziu la data de 20 decembrie 2024, în condițiile în care legea a fost trimisă la promulgare la data de 5 decembrie 2024, Curtea observă că termenul prevăzut de legea criticată nu este unul imperativ, absolut, ci unul relativ, astfel că nerespectarea acestuia nu afectează validitatea deciziei de anulare a plății. Dacă, din diverse motive, care țin de parcursul legislativ al actului normativ analizat, legea este promulgată după acest termen, obligația principală, de anulare a deciziei, nu este afectată, iar faptul că, în aceste circumstanțe, comunicarea se realizează după termenul-limită stabilit nu produce niciun efect juridic asupra validității deciziei de anulare. Prin urmare, un astfel de termen fixat nu perturbă derularea procedurilor constituționale și nici nu poate fi perceput ca un element de presiune asupra Președintelui României pentru a accelera promulgarea legii. Ca atare, textul criticat nu încalcă

art. 77 din Constituție .

37.

Pentru considerentele arătate, în temeiul

art. 146 lit. a)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 11 alin. (1) lit. A.a) , al

art. 15 alin. (1)

și al

art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art. I pct. 1 (cu referire la

art. XVI^1 ) din Legea privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 107/2024

pentru reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare în domeniul gestionării creanțelor bugetare și a deficitului bugetar pentru bugetul general consolidat al României în anul 2024, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 1 iulie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

pentru MARIAN ENACHE,

în temeiul

art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă

coroborat cu

art. 14 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

semnează

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Prim-magistrat-asistent,

Benke Károly

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluția pronunțată de Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, de respingere ca neîntemeiată a obiecției de neconstituționalitate formulate de Președintele României cu privire la Legea privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 107/2024

pentru reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare în domeniul gestionării creanțelor bugetare și a deficitului bugetar pentru bugetul general consolidat al României în anul 2024, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, formulăm prezenta opinie separată, considerând că obiecția trebuia să fie admisă întrucât legea criticată încalcă următoarele dispoziții din

Constituție :

–

art. 1 alin. (4) din Constituție

privind principiul separației și echilibrului puterilor;

–

art. 1 alin. (5) din Constituție

privind principiul legalității și al securității raporturilor juridice.

1.

Legea privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 107/2024

pentru reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare în domeniul gestionării creanțelor bugetare și a deficitului bugetar pentru bugetul general consolidat al României în anul 2024, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative a introdus în textul

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 107/2024

un nou articol, respectiv

art. XVI^1 , prin care se stabilește că „Obligațiile fiscale reprezentând contribuții de asigurări sociale achitate în numele angajaților de către Institutul Teologic Baptist din București în contul Casei de Pensii și Ajutoare a Cultului Creștin Baptist din România în perioada 2011-2016, se consideră obligații achitate potrivit legii“ și se reglementează obligațiile Agenției Naționale de Administrare Fiscală în ceea ce privește această situație, respectiv faptul că „emite decizia de anulare a plății către bugetul asigurărilor sociale de stat a obligațiilor prevăzute la alin. (1), inclusiv a dobânzilor, penalităților și tuturor accesoriilor aferente, și o comunică Institutului Teologic Baptist din București până cel mai târziu la data de 20 decembrie 2024.“

2.

În legătură cu situația concretă vizată de dispozițiile criticate se constată că Agenția Națională de Administrare Fiscală a întreprins la data de 27.02.2017 un control cu privire la Institutul Teologic Baptist din București, în urmă căruia a emis Decizia nr. 302 din 7.09.2017, prin care a obligat Institutul Teologic Baptist din București la vărsarea unor contribuții de asigurări sociale de stat. Decizia menționată și raportul de inspecție fiscală ce a stat la baza acesteia au fost contestate în instanță de către Institutul Teologic Baptist din București, acțiune ce a făcut obiectul Dosarului nr. 8.186/2/2017 format în cadrul Curții de Apel București, care a admis acțiunea prin Sentința nr. 1.943/2018. Ulterior, prin Decizia nr. 5.400 din 9 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat împotriva sentinței anterior menționate a Curții de Apel București și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de către Institutul Teologic Baptist din București. Prin urmare, dispozițiile legale criticate își propun să schimbe situația juridică stabilită într-un caz concret printr-o hotărâre judecătorească definitivă, cu autoritate de lucru judecat, și să oblige un organ de specialitate al administrației publice centrale expres identificat la o conduită de asemenea expres identificată. În afară de faptul că o astfel de normă juridică nu are caracter general și impersonal, ea contravine și principiului separației puterilor în stat prevăzut de

art. 1 alin. (4) din Constituție , prin încălcarea de către puterea legislativă atât a competențelor puterii executive, cât și a competențelor puterii judecătorești.

3.

Potrivit

art. 1

din cadrul

Hotărârii Guvernului nr. 520/2013 , Agenția Națională de Administrare Fiscală este un organ de specialitate al administrației publice centrale, instituție publică cu personalitate juridică aflată în subordinea Ministerului Finanțelor Publice. Această autoritate administrativă centrală a stabilit printr-un act administrativ individual (Decizia nr. 302 din 7.09.2017) anumite obligații fiscale în sarcina unui subiect individual de drept (Institutul Teologic Baptist din București). Or, norma juridică criticată, deși se regăsește într-un act normativ al Parlamentului, arată că numai aceste obligații fiscale, care revin doar acestui subiect individual de drept, „se consideră obligații achitate potrivit legii“.

4.

Într-o jurisprudență constantă Curtea Constituțională a stabilit că „acceptarea ideii potrivit căreia Parlamentul își poate exercita competența de autoritate legiuitoare în mod discreționar, oricând și în orice condiții, adoptând legi în domenii care aparțin în exclusivitate actelor cu caracter infralegal, administrativ, ar echivala cu o abatere de la prerogativele constituționale ale acestei autorități consacrate de

art. 61 alin. (1) din Constituție

și transformarea acesteia în autoritate publică executivă“ (a se vedea în acest sens

Decizia nr. 494 din 21 noiembrie 2013 ;

Decizia nr. 777 din 28 noiembrie 2017 ;

Decizia nr. 643 din 24 septembrie 2020 ). De asemenea, Curtea a arătat în mod repetat că reglementarea de către Parlament în cazuri determinate este de natură să contravină „dispozițiilor

art. 1 alin. (4) din Constituție

referitor la principiul separației și echilibrului puterilor în stat, Parlamentul intrând în sfera de competență a autorităților executive, singura autoritate publică cu atribuții în organizarea executării legilor, prin adoptarea actelor cu caracter administrativ“ (a se vedea în acest sens

Decizia nr. 574 din 16 octombrie 2014 ;

Decizia nr. 970 din 31 octombrie 2007 ).

5.

Or, în cazul de față Legea privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 107/2024

reglementează într-un domeniu care aparține în exclusivitate actelor cu caracter infralegal, respectiv constatarea stingerii unor creanțe fiscale aparținând unui subiect individual de drept, subrogându-se Agenției Naționale de Administrare Fiscală, ca organ al administrației publice specializat în materie fiscală și având competența de a organiza executarea legii și a sancționa contravențional nerespectarea sa. Intervenția puterii legislative vizează un raport juridic determinat, ce a făcut deja obiectul unui act administrativ individual, cu scopul și consecința stingerii efectelor juridice ale respectivului act administrativ. În acest mod, Parlamentul a încălcat principiul separației puterilor în stat prin încălcarea atribuțiilor puterii executive.

6.

În plus, actul administrativ ce a constatat existența creanțelor fiscale considerate „achitate“ prin efectul normei legale criticate a fost supus controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, iar această procedură judiciară s-a finalizat cu pronunțarea Deciziei nr. 5.400 din 9.11.2021 de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin care Institutul Teologic Baptist din București a fost obligat la plata creanțelor. Or, norma legală criticată echivalează cu o ștergere a datoriei fiscale, contrar hotărârii judecătorești rămase definitivă și intrată în puterea lucrului judecat, în acest mod puterea legiuitoare impietând asupra puterii judecătorești.

7.

Curtea Constituțională a României, în

Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992 , a arătat că: „În virtutea principiului separației puterilor în stat, Parlamentul nu are dreptul sa intervină în procesul de realizare a justiției. Dreptul de control al Parlamentului se exercită și asupra modului cum funcționează organele puterii judecătorești, el stabilind, în acest scop, regulile după care se desfășoară activitatea de judecată. Potrivit

Constituției , acest drept, însă, se poate exercita numai cu respectul autorității lucrului judecat și fără a împiedica instanțele judecătorești de a-și exercita misiunea lor, prevăzută de

art. 125 din Constituție , de realizare a justiției. O imixtiune a puterii legislative care ar pune autoritatea judecătorească în imposibilitatea de a funcționa, chiar dacă numai cu referire la o anumită categorie de cauze și pentru o anumită perioadă de timp, ar avea drept consecință ruperea echilibrului constituțional dintre aceste autorități. De aceea, o dispoziție legală prin care se suspendă cursul judecății sau executarea hotărârilor judecătorești definitive referitoare la anumite cauze determinate este neconstituțională.“ Prin urmare, reglementarea de către Parlament a unor măsuri ce privesc „cauze determinate“ ce fac sau au făcut obiectul unor cauze de pe rolul instanțelor judecătorești atrage încălcarea principiului separației puterilor în stat.

8.

Mai mult, așa cum Curtea Constituțională a stabilit prin

Decizia nr. 524 din 7 iulie 2015 , chiar „dacă opțiunea legiuitorului este pentru revocarea sau anularea actului administrativ, aceasta nu poate opera decât în condițiile stipulate de lege, respectiv măsura nu poate fi dispusă decât de o instanță judecătorească, cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 554/2004 “. Or norma legală criticată în prezenta cauză impune Agenției Naționale de Administrare Fiscală să emită o decizie de anulare a plății către bugetul asigurărilor sociale de stat a obligațiilor fiscale constatate prin Decizia nr. 302 din 7.09.2017, inclusiv a dobânzilor, penalităților și tuturor accesoriilor aferente, fără a menționa existența controlului judiciar și contrar unei hotărâri judecătorești.

9.

Cât privește posibila încadrare a dispozițiilor legale criticate în categoria celor de amnistie fiscală, așadar, de anulare a unor obligații fiscale indiferent de izvorul lor, o astfel de prevedere ar trebui să îndeplinească anumite condiții. În primul rând, amnistia, prin însăși definiția termenului, reprezintă o măsură generală și impersonală de anulare a unor obligații sau de înlăturare a răspunderii penale sau fiscale, persoanele cărora li se va aplica fiind cel mult determinabile, iar nu un subiect individual de drept expres identificat precum în cazul de față. În al doilea rând, amnistia fiscală presupune o manifestare expresă de voință din partea legiuitorului în sensul anulării unor obligații fiscale neachitate, iar nu „considerarea ca achitate potrivit legii“ a unor obligații fiscale greșit plătite. Suplimentar, considerarea unor creanțe fiscale drept „achitate“ nu poate echivala cu un mijloc de stingere a acestora în conformitate cu normele fiscale și de procedură fiscală din România. Potrivit

art. 22 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală , „creanțele fiscale se sting prin plată, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripție, dare în plată și prin alte modalități prevăzute expres de lege“, fără a fi prevăzută măsura „considerării ca achitate“. Prin urmare, norma legală criticată se prezintă mai degrabă ca un mijloc de combatere a efectelor juridice ale unui act administrativ individual, a cărui validitate a fost confirmată printr-o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție. O astfel de conduită din partea Parlamentului periclitează securitatea raporturilor juridice și încalcă

art. 1 alin. (5) din Constituție .

În concluzie, pentru toate aceste motive considerăm că dispozițiile

art. XVI^1 , introdus prin art. I pct. 1 din Legea privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 107/2024

pentru reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare în domeniul gestionării creanțelor bugetare și a deficitului bugetar pentru bugetul general consolidat al României în anul 2024, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, sunt neconstituționale.