Decizia nr. 649/2025

Elena-Simina Tănăsescu

- președinte

Asztalos Csaba-Ferenc

- judecător

Mihai Busuioc

- judecător

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dacian-Cosmin Dragoș

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Ionița Cochințu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

și ale

art. 11 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal , excepție ridicată de Societatea B.R.D. - Groupe Société Générale - S.A. din București în Dosarul nr. 5.913/2/2017 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 149D/2021.

2.

La apelul nominal se prezintă, pentru autoarea excepției de neconstituționalitate, avocat Bogdan Dragoș, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părți. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul apărătorului ales al autoarei excepției de neconstituționalitate, care arată că există deja jurisprudență în materie, prin care s-a reținut că normele deduse controlului de constituționalitate se bazează pe principiul generalității legilor și, într-adevăr, o lege nu poate fi atât de detaliată încât să prevadă toate situațiile la care se aplică, fiind normal ca aceasta să aibă o doză de generalitate, însă câtă vreme nu conduce la arbitrar. Cu toate acestea, prevederile criticate nu respectă cerințele de calitate a legii, deoarece dau posibilitatea organelor fiscale să recalifice tranzacțiile și să nu țină seama de faptul că, în realitate, au un scop economic, întrucât nu conțin anumite repere care să circumscrie detaliile și limitele în care poate fi analizat caracterul unei tranzacții. În acest context, expune situația particulară din speța aflată pe rolul instanței judecătorești și arată că organele fiscale nu au reproșat instituției de credit că a efectuat anumite tranzacții cu un scop exclusiv fiscal sau pentru a beneficia de anumite avantaje fiscale, ci faptul că unele credite au fost acordate cu nerespectarea normelor prudențiale de către salariații săi (cu care, de altfel, instituția de credit s-a aflat deja în litigiu pentru recuperarea pagubelor suferite de aceasta). Situația în care s-a aflat instituția de credit a fost prezentată atât la Agenția Națională de Administrare Fiscală, cât și în fața instanțelor judecătorești, context în care s-a arătat că au fost efectuate tranzacții cu scop economic (dobânzi, comisioane etc.) și, cu toate acestea, nu s-a ținut seama de situația învederată, răspunsul/soluția autorităților respective constând în faptul că veniturile din activitățile și tranzacțiile respective sunt irelevante, profitul fiind cel relevant, iar în lipsa acestuia nu există scop economic. Prin urmare, dacă scopul economic este privit în sensul antereferit, înseamnă că nu se ține seama de faptul că, în activitatea sa, instituția de credit a fost victima unei înșelăciuni. De altfel, concluzia este aceea că, dacă un antreprenor nu este suficient de abil să aibă profit, i se pot recalifica mereu tranzacțiile. Totodată, precizează că un alt aspect ce conduce la neconstituționalitatea normelor criticate rezultă din interferența acestora cu dreptul Uniunii Europene, respectiv cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (Hotărârea din 4 iunie 2020, pronunțată în cauza C-430/19, S.C. C.F. - S.R.L. împotriva A.J.F.P.M. și D.G.R.F.P.C, România), prin care a fost analizată o chestiune legată de taxa pe valoarea adăugată și de impozitul pe profit. În acest context, subliniază că taxa pe valoarea adăugată și clauzele antiabuz în materie sunt armonizate la nivelul Uniunii Europene și înseamnă scop exclusiv fiscal (adică o tranzacție poate fi recalificată dacă are scop exclusiv fiscal), în schimb, impozitul pe profit este un impozit direct, nearmonizat. Susține că, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, trebuie aplicate clauzele antiabuz și în ceea ce privește impozitul pe profit, fără diferențiere între taxa pe valoarea adăugată și impozitul pe profit. Însă, instanțele judecătorești aplică jurisprudența antereferită numai atunci când în discuție este, în mod cumulat, taxa pe valoarea adăugată și impozitul pe profit, iar în caz singular, dacă este vorba numai de impozitul pe profit, nu aplică dreptul european în sensul interpretat prin jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Or, dublul standard aplicabil, în funcție de conținutul controlului efectuat de către organele fiscale, pune probleme de arbitrar, aspect ce nu poate fi corectat decât de instanța de contencios constituțional.

4.

Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate în ceea ce privește critica raportată la dispozițiile

art. 1 alin. (5) din Constituție , având în vedere că sunt vizate chestiuni ce țin de interpretarea și aplicarea legii, sens în care este și jurisprudența Curții Constituționale în materie, spre exemplu,

Decizia nr. 475 din 20 septembrie 2023 , paragraful 15, prin care Curtea a statuat că legiuitorul, în virtutea

art. 126 din Constituție , a îndrituit autoritățile care aplică procedura fiscală să verifice interesul legitim fiscal sau vătămarea produsă prin actul administrativ-fiscal și, dând expresie principiului prevalenței economicului asupra juridicului în contextul existenței instituției abuzului în dreptul fiscal, a consacrat reguli pentru reprimarea abuzului de drept; în ceea ce privește dispozițiile

art. 44 , invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate, menționează că simpla stabilire a unui impozit nu se convertește în încălcarea dreptului de proprietate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5.

Prin Încheierea din 11 ianuarie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 5.913/2/2017, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

și ale

art. 11 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal , excepție ridicată de Societatea B.R.D. - Groupe Société Générale - S.A. din București într-o cauză având ca obiect soluționarea cererilor de anulare a unor acte administrativ-fiscale prin care, pe de o parte, în contextul inspecției fiscale, s-a considerat că o serie de acte juridice (contracte de credit) încheiate de instituția de credit nu au avut un scop economic și, prin urmare, nu au fost luate în considerare provizioanele constituite pentru aceste acte juridice ca fiind deductibile la calculul impozitului pe profit și, pe de altă parte, organele fiscale au luat în considerare, în sensul impozitării, veniturile din dobânzile și comisioanele aferente acelorași credite.

6.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că prevederile criticate au un scop preventiv, reprezintă o clauză antiabuz și transpun teoria realității economice, fiind un instrument prin care se dă posibilitatea organelor fiscale de a nu lua în calcul o tranzacție economică, putând elimina din circuitul economic acele tranzacții pur artificiale făcute pentru unicul/esențialul scop de a beneficia de un avantaj fiscal. Or, pentru a se regăsi în situația premisă a unei norme antiabuz, este necesar ca organele fiscale să determine precis, având în vedere circumstanțele speței, faptul că derularea de către contribuabil a operațiunii respective a avut drept scop esențial obținerea avantajului fiscal. Astfel, în ceea ce privește marja de apreciere a dispozițiilor criticate, se învederează că acestea fac parte din cadrul legislativ care circumscrie prevederile speciale pentru aplicarea

Codului fiscal

și, prin urmare, sunt de strictă aplicare. Soluția legislativă criticată pare a include două teze distincte, respectiv: (i) ipoteza tranzacțiilor ce nu au un scop economic, caz în care autoritățile fiscale pot să nu le ia în considerare, și (ii) ipoteza tranzacțiilor/activităților care au un anumit conținut economic, care însă nu are susținere în forma respectivă, caz în care autoritățile fiscale pot să reîncadreze acea formă, astfel încât să reflecte conținutul economic real. Însă normele în discuție sunt neconstituționale, întrucât: sunt contrare principiului legalității, în componenta privind calitatea legii, deoarece acestea nu definesc noțiunile esențiale pe care le cuprind, respectiv scop economic și conținut economic, aspect ce ar fi esențial în raport cu potențialele efecte pe care acestea le pot produce; nu cuprind niciun indiciu care să permită destinatarului acestora - contribuabilul - să poată determina linia de demarcație între tranzacțiile cu scop economic și cele cărora le lipsește un asemenea scop; permit organului de control fiscal să procedeze la aplicarea lor pe baza unor criterii incoerente, pe care le poate modifica de la un contribuabil controlat la altul, iar extinderea incontrolabilă și imprevizibilă a acestora ar conduce în practică la situații absurde sau blocaje în activitatea agenților economici. Astfel, oricare dintre creditele neperformante acordate de o instituție de credit ar putea fi recalificate ca nefiind destinate producerii de venituri/avantaje/beneficii/profituri economice sau ar duce la apariția unor situații în care creditele nu mai sunt rambursate, orice credit neperformant fiind susceptibil de a fi considerat tranzacție fără scop economic. Lipsa calității normelor în discuție este dovedită de: conduita organelor fiscale, care le-au interpretat în sensul că mecanismul este aplicabil chiar și în situația în care nu se poate vorbi de o intenție a contribuabilului de a încheia o operațiune lipsită de scop economic; modalitatea de interpretare a acestora prin luarea în considerare a unor fapte ulterioare încheierii operațiunilor supuse controlului pentru determinarea lipsei scopului economic de la momentul încheierii operațiunii; faptul că nu disting după cum contribuabilul a urmărit în principal obținerea unui avantaj fiscal; faptul că permit organelor fiscale aplicarea mecanismului reluării în considerare a tranzacției independent de implicarea contribuabilului într-o fraudă săvârșită de un terț, fraudă ce a condus la încheierea tranzacției. Toate aceste aspecte conduc la încălcarea dreptului de proprietate, având în vedere posibilitatea dată organului fiscal de a proceda la neluarea în considerare a unei tranzacții motivat de faptul că aceasta nu are scop fiscal, ingerință care nu urmărește un scop legitim și nu este proporțională cu scopul urmărit, întrucât nu orice credit neperformant are potențialul de a fi considerat fără scop economic. În lipsa oricăror criterii de delimitare a practicilor ilegale de cele „sănătoase“, organele fiscale folosesc elemente ulterioare încheierii operațiunilor supuse controlului pentru a trage concluzii cu privire la pretinsa lipsă de scop economic. În contextul criticilor de neconstituționalitate se face referire la jurisprudența Curții Constituționale, a Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia principiilor menționate în susținerea excepției, precum și a materiei supuse controlului de constituționalitate.

7.

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată în raport cu criticile formulate.

8.

Potrivit dispozițiilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

10.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile

art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, și ale

art. 11 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015.

Legea nr. 571/2003

a fost abrogată prin

art. 502 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 227/2015 , însă, având în vedere actele dosarului cauzei (din care reies perioada în care autoarea excepției a fost supusă unei inspecții fiscale vizând modul de îndeplinire a obligațiilor privind impozitul pe profit și perioada fiscală supusă controlului respectiv), precum și

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să se pronunțe asupra constituționalității prevederilor legale care fac obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum acestea au fost criticate în fața instanței judecătorești, respectiv asupra dispozițiilor

art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003

și ale

art. 11 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 , care cuprind o soluție legislativă identică și au următorul cuprins: „(1) La stabilirea sumei unui impozit, a unei taxe sau unei contribuții sociale obligatorii, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic, ajustând efectele fiscale ale acesteia, sau pot reîncadra forma unei tranzacții/activități pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției/activității. Organul fiscal este obligat să motiveze în fapt decizia de impunere emisă ca urmare a neluării în considerare a unei tranzacții sau, după caz, ca urmare a reîncadrării formei unei tranzacții, prin indicarea elementelor relevante în legătură cu scopul și conținutul tranzacției ce face obiectul neluării în considerare/reîncadrării, precum și a tuturor mijloacelor de probă avute în vedere pentru aceasta.“

12.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale

art. 1 alin. (5)

referitor la principiul legalității, în componenta privind calitatea legii, și ale

art. 44 alin. (1)

și

(2)

referitoare la dreptul de proprietate privată.

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că atât dispozițiile

art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

(în prezent abrogată), cât și ale

art. 11 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

fac parte din

titlul I

- Dispoziții generale,

capitolul IV

- Reguli de aplicare generală (a fiecărei legi în parte) și instituie posibilitatea organelor fiscale de a nu lua în considerare o tranzacție care nu are scop economic sau de a reîncadra forma unei tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al acesteia.

14.

Având în vedere acest context legislativ, autoarea excepției de neconstituționalitate este nemulțumită de faptul că, deși normele criticate sunt un instrument prin care se dă posibilitatea organelor fiscale de a nu lua în calcul o tranzacție economică, putând elimina din circuitul economic acele tranzacții pur artificiale făcute pentru unicul/esențialul scop de a beneficia de un avantaj fiscal, acestea sunt de strictă aplicare în ceea ce privește marja de apreciere, astfel că ar trebui să definească noțiunile esențiale pe care le conțin, respectiv scop economic și conținut economic, și să cuprindă un indiciu care să permită contribuabilului să poată determina linia de demarcație între tranzacțiile cu scop economic și cele cărora le lipsește un asemenea scop. Or, prin lipsa criteriilor de calitate a legii, normele în discuție ar permite organelor de control fiscal să procedeze la aplicarea acestora pe baza unor criterii incoerente, de la caz la caz, chiar și în situația în care, astfel cum este situația din speță, nu se poate vorbi de o intenție a contribuabilului de a încheia o operațiune lipsită de scop economic, aspecte ce conduc și la încălcarea dreptului de proprietate.

15.

În ceea ce privește principiul legalității, în componenta privind calitatea legii, în jurisprudența sa, Curtea a stabilit că cerința de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea de precizie se referă la exactitatea soluției legislative alese și a limbajului folosit, în timp ce previzibilitatea legii privește scopul și consecințele pe care le antrenează, respectiv faptul că actul normativ trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat, iar accesibilitatea, din punct de vedere formal, are în vedere aducerea la cunoștința publică a actelor normative de rang infraconstituțional și intrarea în vigoare a acestora, care se realizează prin publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I (a se vedea, în acest sens, spre exemplu,

Decizia nr. 363 din 7 mai 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 16-20 și 26). Având în vedere principiul generalității legilor, atât în jurisprudența Curții Constituționale, cât și în cea a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (a se vedea

Decizia Curții Constituționale nr. 363 din 7 mai 2015 , precitată, paragrafele 16-18,

Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se rețin, spre exemplu,

Hotărârea din 4 mai 2000 , pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, și Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).

16.

În acest context, Curtea observă că dispozițiile

art. 108 alin. (2) din Constituție

consacră noțiunea de organizare a executării legii, care are un sens mai larg decât cea privind aplicarea legii, și anume prin hotărâri ale Guvernului pot fi dispuse măsuri organizatorice, financiare, instituționale sau sancționatoare în vederea stabilirii cadrului necesar pentru ducerea la îndeplinire a dispozițiilor legii. Așadar, legiuitorul nu mai stabilește întotdeauna direct, prin lege, anumite aspecte ce necesită o expunere în detaliu, ci, chiar în sensul textului constituțional al

art. 108 , această competență revine autorității publice însărcinate cu organizarea executării legii ( Decizia nr. 51 din 12 februarie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 3 martie 2004).

17.

Or, dându-se eficiență acestor prevederi constituționale, a fost adoptată, pentru

Legea nr. 571/2003 ,

Hotărârea Guvernului nr. 44/2004

pentru aprobarea

Normelor metodologice

de aplicare a

Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 6 februarie 2004, cu modificările și completările ulterioare (în prezent fiind abrogată). De asemenea, pentru

Legea nr. 227/2015

a fost adoptată

Hotărârea Guvernului nr. 1/2016

pentru aprobarea

Normelor metodologice

de aplicare a

Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 13 ianuarie 2016, iar în

titlul I:

Dispoziții generale,

capitolul II : Reguli de aplicare generale,

secțiunea 1 : Reguli pentru reîncadrarea tranzacțiilor/activităților, la

pct. 4

se arată că „În sensul prevederilor

art. 11 alin. (1) din Codul fiscal , prin tranzacție fără scop economic se înțelege orice tranzacție/activitate care nu este destinată să producă avantaje economice, beneficii, profituri și care determină, în mod artificial ori conjunctural, o situație fiscală mai favorabilă. În situația reîncadrării formei unei tranzacții/activități pentru ajustarea efectelor fiscale se aplică regulile de determinare specifice impozitelor, taxelor și a contribuțiilor sociale obligatorii reglementate de

Codul fiscal .“

18.

Prin urmare, ținând cont de considerentele mai sus redate, Curtea nu poate reține pretinsa încălcare a principiului legalității, în componenta privind calitatea legii, din perspectiva supusă controlului de constituționalitate, întrucât prevederile

art. 11 alin. (1) din Codul fiscal

nu trebuie interpretate în mod singular, ci sistematic în coroborare și în completare cu alte prevederi legale în materie, în speță, spre exemplu, cu normele de aplicare, prin care este circumscris sensul normelor în discuție. De altfel, potrivit prevederilor criticate, organul fiscal este obligat să motiveze în fapt decizia de impunere emisă ca urmare a neluării în considerare a unei tranzacții sau, după caz, ca urmare a reîncadrării formei unei tranzacții, prin indicarea elementelor relevante în legătură cu scopul și conținutul tranzacției ce face obiectul neluării în considerare/reîncadrării, precum și a tuturor mijloacelor de probă avute în vedere pentru aceasta.

19.

În acest context, Curtea reține că autoarea excepției de neconstituționalitate deduce pretinsa neconstituționalitate a prevederilor

art. 11 alin. (1) din Codul fiscal , în raport cu

art. 1 alin. (5) din Constituție

(în componenta privind calitatea legii), și prin prisma modului de interpretare și aplicare a acestora de către organele fiscale sau instanțele judecătorești în spețe concrete. Or, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea legii, cu referire la conținutul și întinderea celor două noțiuni cuprinzătoare, Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a reținut că acestea acoperă identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, iar instanța de judecată este cea care poate dispune de instrumentele necesare pentru a decide cu privire la aceste aspecte (a se vedea

Decizia nr. 838 din 27 mai 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009). Or, în ipoteza în care ar subzista o greșită interpretare și aplicare a legii, aceasta poate fi remediată prin recurgerea la controlul judiciar. Dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, însă, pe baza principiilor aplicabile sistemului de drept, acesta lasă posibilitatea persoanelor îndrituite într-un anumit domeniu să interpreteze legea și îi recunoaște judecătorului competența de a tranșa ceea ce a scăpat atenției legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conținutului legii se face pe cale de interpretare - ca etapă a aplicării normei juridice în cazul concret. Interpretarea autentică, legală poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicație corectă înțelesului, scopului și finalității acesteia, însă legiuitorul nu poate și nu trebuie să prevadă totul. În concret, orice normă juridică ce urmează să fie aplicată pentru rezolvarea unui caz concret urmează să fie interpretată de subiecții de drept dintr-o anumită materie, precum și de instanțele judecătorești (interpretare judiciară și cazuală) pentru a emite un act de aplicare legal (în acest sens, a se vedea, spre exemplu,

Decizia nr. 158 din 21 martie 2024 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 2 septembrie 2024, paragraful 24). Astfel, aplicarea și interpretarea legii sunt chestiuni ce țin de resortul instanței de judecată care judecă fondul cauzei, precum și, eventual, al instanțelor de control judiciar, așa cum rezultă din prevederile coroborate ale

art. 126 alin. (1)

și

(3) din Constituție

( Decizia nr. 838 din 27 mai 2009 , precitată), acestea fiind cele care pot determina dacă tranzacțiile efectuate au sau nu un scop economic și dacă neluarea în considerare a unor tranzacții sau recalificarea acestora a fost realizată în mod corespunzător.

20.

Cu privire la dispozițiile

art. 44 alin. (1)

și

(2) din Constituție , menționate în susținerea excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că, în virtutea acestora, conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, legiuitorul având competența de a stabili cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de

Constituție , în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind anumite limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat ( Decizia nr. 293 din 11 martie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 10 iunie 2008). Or, având în vedere că pretinsa încălcare a dreptului de proprietate a fost invocată, în subsidiar, prin prisma lipsei criteriilor de calitate a legii și ținând cont că nu s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor legale în raport cu principiul legalității, în componenta privind calitatea legii, pentru identitate de rațiune, și din această perspectivă excepția de neconstituționalitate urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.

21.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea B.R.D. - Groupe Société Générale - S.A. din București în Dosarul nr. 5.913/2/2017 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

și ale

art. 11 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 25 noiembrie 2025.