Decizia nr. 740/2023

Articolul 155

alin. (1) și (3) din Codul penal:

(1)

Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză. (...)

(3)

Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei.

–

Articolul 123

alin. 3 din Codul penal din 1969: „Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei.“

18.

Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (5)

privind exigențele de calitate a legii,

art. 11 alin. (1)

și

(2)

referitor la dreptul internațional și dreptul intern,

art. 15 alin. (2)

referitor la neretroactivitatea legii,

art. 16 alin. (1)

referitor la egalitatea în drepturi,

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului,

art. 21 alin. (1) ,

(2)

și

(3)

referitor la accesul liber la justiție,

art. 23 alin. (12)

referitor la principiul legalității,

art. 124

referitor la înfăptuirea justiției și

art. 126 alin. (1)

referitor la instanțele judecătorești. De asemenea, invocă prevederile

art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale .

19.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 155 alin. (1) din Codul penal , în redactarea anterioară intrării în vigoare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022 , Curtea constată că, prin

Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile

art. 155 alin. (1) din Codul penal

sunt neconstituționale.

20.

Întrucât instanța de contencios constituțional a fost sesizată cu prezenta excepție de neconstituționalitate prin Încheierea din 26 iunie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 37.279/3/2014 al Tribunalului Dolj - Secția penală și pentru cauze cu minori, la o dată anterioară pronunțării

Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022

și publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, și având în vedere dispozițiile

art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, conform cărora „nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale“, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 155 alin. (1) din Codul penal

a devenit inadmisibilă.

21.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 155 alin. (3) din Codul penal , Curtea observă că s-a pronunțat asupra acestor dispoziții, dintr-o perspectivă identică, prin

Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 24 octombrie 2017. Curtea a reținut că răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice angajată ca urmare a încălcării unei dispoziții de drept penal, fapt ce dă naștere unui raport juridic de constrângere, apărut ca efect al săvârșirii infracțiunii, raport ce are ca părți statul, pe de o parte, și persoana care săvârșește infracțiunea, pe de altă parte. Conținutul raportului juridic penal de constrângere este format din dreptul statului de a trage la răspundere persoana care a săvârșit infracțiunea, prin aplicarea sancțiunii corespunzătoare, prevăzute de legea penală, și din obligația persoanei în cauză de a executa sancțiunea aplicată.

22.

Dintre principiile care guvernează răspunderea penală, prezintă relevanță din perspectiva prezentei analize principiul legalității incriminării și a pedepsei, prevăzut la

art. 23 alin. (12) din Constituție

și la a rt. 1 din Codul penal , potrivit căruia faptele care constituie infracțiuni și pedepsele aplicabile în cazul săvârșirii lor sunt prevăzute prin legea penală. Același principiu se regăsește, indirect, și la

art. 15 alin. (2) din Codul penal , conform căruia infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale. Principiul legalității răspunderii penale este completat cu principiul caracterului personal al acesteia, conform căruia răspunderea penală poate fi angajată numai cu privire la persoana care a săvârșit o infracțiune și la participanții la comiterea acesteia. În fine, un alt principiu aplicabil răspunderii penale este cel al prescriptibilității răspunderii penale.

23.

Potrivit acestuia din urmă, dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp. Prescripția răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-și atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenția generală și cea specială și pot fi create, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, și, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu față de data săvârșirii infracțiunii, cu atât eficiența ei scade, rezonanța socială a săvârșirii infracțiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau șterse. Totodată, în intervalul de timp scurs de la săvârșirea infracțiunii, autorul acesteia, sub presiunea amenințării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse.

24.

Prin urmare, pentru a nu lăsa nesoluționate sine die raporturi juridice de conflict, legiuitorul a reglementat prescripția răspunderii penale drept cauză de înlăturare a răspunderii penale. Prescripția răspunderii penale este reglementată la

art. 153

-

156 din Codul penal . Așa fiind, prescripția răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict și, prin aceasta, în stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală persoana care săvârșește o infracțiune, după trecerea unui anumit interval de timp de la data comiterii acesteia, respectiv după scurgerea termenului de prescripție. În acest sens, termenele de prescripție sunt reglementate la

art. 154 din Codul penal , în funcție de natura și gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunile în cazul cărora se aplică.

25.

Pentru a avea ca efect înlăturarea răspunderii penale, termenul de prescripție trebuie să curgă fără intervenția niciunui act de natură să readucă în conștiința publică fapta comisă. Altfel spus, orice activitate ce are ca efect readucerea în atenția societății a faptului săvârșirii infracțiunii întrerupe cursul prescripției și amână producerea efectelor sale. În acest sens,

art. 155 alin. (1) din Codul penal

prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, iar, conform dispozițiilor

alin. (2)

al aceluiași

art. 155 , după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.

26.

În acest context se ridică problema efectelor întreruperii termenului de prescripție, în situația comiterii unei infracțiuni, în participație, de către mai multe persoane. Pentru această ipoteză juridică, legiuitorul a prevăzut, la

art. 155 alin. (3) din Codul penal , că întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere îi privește numai pe unii dintre aceștia.

27.

Soluția juridică anterior menționată este determinată de însăși natura instituției prescripției, care, astfel cum s-a arătat, semnifică diminuarea rezonanței sociale a săvârșirii infracțiunii, până la uitarea ei de către membrii societății. Aceasta presupune o perspectivă de ansamblu asupra tuturor faptelor comise, indiferent de aspectul săvârșirii lor de către o singură persoană sau de către mai multe persoane, în calitate de coautori, instigatori sau complici. Prin urmare, prescripția răspunderii penale produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârșite, și nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte. De altfel, soluția contrară ar fi de natură să afecteze însăși substanța instituției prescripției, aceea de consecință a atenuării impactului social al faptelor de natură penală comise, și ar transforma-o pe aceasta într-un mijloc juridic ce ar avea ca scop o absolvire a persoanei de aplicarea pedepsei penale, înlocuind, astfel, semnificația instituției prescripției răspunderii penale cu unul dintre efectele acesteia. În cazul infracțiunilor săvârșite în participație, o astfel de soluție ar determina acordarea, în mod diferit, de la un participant la celălalt, a unei forme de iertare socială, după cum în privința acestora au fost făcute sau nu au fost făcute acte de procedură în cauză. Or, aceasta ar reprezenta o încălcare a principiului egalității în drepturi, prin crearea unui regim juridic mai favorabil pentru persoanele care au luat parte la săvârșirea infracțiunii, dar cu privire la care nu au fost realizate acte de procedură în cauză, care însă se află în aceeași situație juridică cu persoanele care, având aceeași calitate, de participanți la săvârșirea infracțiunii, au fost supuse unor astfel de acte.

28.

Distinct de cele anterior menționate, așa cum, de altfel, s-a precizat mai sus, termenul de prescripție reprezintă intervalul de timp în care organele judiciare își pot exercita dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni și de a aplica pedepse pentru faptele comise, privite obiectiv, în ansamblul lor, și nu subiectiv, din perspectiva persoanelor care au participat la comiterea acestora. Prin urmare, împlinirea acestui termen are ca efect decăderea organelor judiciare din dreptul anterior menționat. Așa fiind, este firesc ca îndeplinirea oricărui act de procedură în privința faptelor comise să aibă ca efect debutul unui nou termen de prescripție cu privire la ansamblul faptelor care, împreună, formează infracțiunea sau infracțiunile urmărite, până la împlinirea termenului prescripției speciale, conform

art. 155 alin. (4) din Codul penal . În cazul în care aceste infracțiuni au fost săvârșite în participație, același efect se va produce, independent de persoanele care le comit sau își aduc aportul la săvârșirea lor. Doar în acest fel poate fi atinsă finalitatea procesului penal, care constă în aflarea adevărului, principiu prevăzut la

art. 5 din Codul de procedură penală .

29.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a reținut că dispozițiile

art. 155 alin. (3) din Codul penal

nu contravin prevederilor constituționale ale

art. 16

referitoare la egalitatea în drepturi, ci constituie o aplicare a acestora în domeniul dreptului penal substanțial.

30.

Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor

art. 24 din Constituție

referitoare la dreptul la apărare și ale

art. 6 paragraful 3 din Convenție

ce reglementează dreptul la un proces echitabil, Curtea a constatat că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât garanțiile specifice drepturilor fundamentale anterior referite sunt asigurate prin norme de drept procesual penal, și nu prin dispoziții de drept penal substanțial (a se vedea mutatis mutandis

Decizia nr. 85 din 23 februarie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016, paragrafele 19-20).

31.

Neintervenind elemente noi, de natură să reconsidere jurisprudența Curții Constituționale, considerentele și soluția deciziei menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

32.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969 , Curtea constată că acestea au un conținut normativ identic cu cel al

art. 155 alin. (3) din Codul penal , astfel încât cele constatate prin

Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017 , precitată, se aplică mutatis mutandis și în privința acestora.

33.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1

-

3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 155 alin. (1) din Codul penal , în redactarea anterioară intrării în vigoare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022

pentru modificarea

art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal , excepție ridicată de Adrian Marin Mititelu în Dosarul nr. 37.279/3/2014 al Tribunalului Dolj - Secția penală și pentru cauze cu minori.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Fănel Trandafir în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile

art. 155 alin. (3) din Codul penal

și ale

art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Tribunalului Dolj - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 14 decembrie 2023.