Decizia nr. 204/2002

Nicolae Popa - președinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Șerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Nicoleta Grigorescu - procuror

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 , excepție ridicată de Alin-Constantin Putan în Dosarul nr. 38/2002 al Judecătoriei Giurgiu.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată, considerând ca textele de lege criticate nu contravin Constituției.

CURTEA

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 5 martie 2002, pronunțată în Dosarul nr. 38/2002, Judecătoria Giurgiu a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978

privind regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase, excepție ridicată de Alin-Constantin Putan în dosarul acelei instanțe.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține ca dispozițiile

art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978

sunt contrare prevederilor art. 23 alin. (9) din Constituție, referitoare la legalitatea pedepsei, întrucât

Decretul nr. 244/1978

a fost abrogat prin dispozițiile

art. 36 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 190 din 9 noiembrie 2000

privind regimul metalelor prețioase în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 16 noiembrie 2000. Se arata ca, deși prin

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 295 din 30 decembrie 2000

pentru suspendarea aplicării sau abrogarea unor ordonanțe și ordonanțe de urgență ale Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 30 decembrie 2000, s-a prevăzut ca pe data de 1 ianuarie 2001 se suspenda, între altele, și

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 190/2000 , dispoziția privind abrogarea

Decretului nr. 244/1978

( art. 36 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 190/2000 ) nu poate fi suspendată deoarece este un text de imediata aplicare. În consecința, afirma autorul excepției la data de 16 noiembrie 2000, când a fost publicată

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 190/2000 ,

Decretul nr. 244/1978

a fost abrogat. În opinia autorului excepției suspendarea aplicării

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 190/2000

nu înseamnă implicit reintrarea în vigoare a

Decretului nr. 244/1978 . Se invoca în sprijinul afirmatiei făcute Decizia Curții Constituționale nr. 269 din 19 decembrie 2000 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 50 alin. 1 lit. c) din Decretul nr. 244/1978 , excepție respinsă ca devenită inadmisibila, deoarece după sesizarea Curții Constituționale, la 5 iunie 2000, prin

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 190/2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 16 noiembrie 2000,

Decretul nr. 244/1978

a fost abrogat.

Autorul excepției susține contrarietatea

art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978

prin raportare și la dispozițiile constituționale ale art. 15, ale art. 41 alin. (1) și (2) și ale art. 135 din Constituție.

În opinia Judecătoriei Giurgiu dispozițiile

art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978

nu contravin prevederilor art. 23 alin. (9) din Constituție, deoarece la data de 26 aprilie 2001 când s-a săvârșit fapta

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 190/2000 , prin care se abrogase inițial

Decretul nr. 244/1978 , era suspendată prin dispozițiile

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 295/2000 , intrata în vigoare la 30 decembrie 2000. De altfel, ratiunea suspendării

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 190/2000

prin

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 295/2000

a fost tocmai aceea ca

Decretul nr. 244/1978

să își producă în continuare efectele. Instanța mai arata ca textul de lege criticat nu încalcă nici prevederile constituționale privitoare la dreptul de proprietate, consacrate în art. 41 alin. (1) și (2) și în art. 135, întrucât, potrivit acestor norme, conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege. Or, tocmai în cuprinsul

art. 50 din Decretul nr. 244/1978

sunt prevăzute aceste limite. În consecința, instanța apreciază ca excepția este neîntemeiată.

În conformitate cu dispozițiile

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a Curții Constituționale a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului pentru a transmite punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate în cauza.

Guvernul considera ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În susținerea acestui punct de vedere se arata ca

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 295/2000

a suspendat cu începere de la 1 ianuarie 2001 aplicarea, printre altele, a

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 190/2000

până la "adoptarea legilor de aprobare sau de respingere de către Parlament", indicând ca "pe perioada suspendării [...] se aplică reglementările în materie existente la data intrării în vigoare a acestor ordonanțe". În aceasta situație se poate constata faptul ca, în lipsa unei legi de aprobare sau de respingere a

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 190/2000 , suspendarea acesteia prin

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 295/2000

își produce încă efectele și deci

Decretul nr. 244/1978

este în vigoare. Asa fiind, controlul de constituționalitate trebuie aplicat legii în vigoare în materie, și anume

Decretului nr. 244/1978 , respectiv dispozițiilor art. 50 alin. 1 lit. d). Sub acest aspect, invocarea prevederilor art. 23 alin. (9) din Constituție este neîntemeiată.

Textul de lege criticat nu încalcă nici prevederile constituționale privitoare la dreptul de proprietate, întrucât potrivit acestor norme constituționale "conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege". Or, tocmai în cuprinsul art. 50 din decret sunt prevăzute aceste limite, iar, potrivit art. 41 alin. (8) din Constituție, confiscarea specială a bunurilor are loc numai în condițiile legii.

Referindu-se la Decizia Curții Constituționale nr. 269 din 19 decembrie 2000, Guvernul arata ca aceasta decizie a fost adoptată în intervalul 16 decembrie 2000 - 1 ianuarie 2001, adică în perioada în care

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 190/2000 , prin care s-a abrogat

Decretul nr. 244/1978 , era în vigoare, suspendarea sa aplicându-se începând cu 1 ianuarie 2001.

Concluzia acestui punct de vedere este aceea ca prevederile criticate sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat Curții Constituționale punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244 din 10 iulie 1978

privind regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 63 din 15 iulie 1978, care au următorul conținut: "Constituie infracțiuni și se pedepsesc potrivit legii penale: [...]

d) ascunderea, în scopul sustragerii de la controlul vamal, a metalelor prețioase sub orice forme, precum și a pietrelor prețioase și semipretioase, naturale, dacă valoarea lor depășește 1.000 lei;"

Textele constituționale invocate de autorul excepției ca fiind incalcate au următoarea redactare:

- Art. 15: "(1) Cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea.

(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile.";

- Art. 23 alin. (9): "Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii." ;

- Art. 41 alin. (1) și (2): "(1) Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.";

- Art. 135: "(1) Statul ocrotește proprietatea.

(2) Proprietatea este publică sau privată.

(3) Proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale.

(4) Bogățiile de orice natura ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

(5) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.

(6) Proprietatea privată este, în condițiile legii, inviolabilă."

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 , Curtea constata următoarele:

Decretul nr. 244/1978

a fost abrogat la data de 16 decembrie 2000 prin

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 190 din 9 noiembrie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 16 noiembrie 2000, intrata în vigoare în termen de 30 de zile de la data publicării [art. 35 alin. (1) din ordonanța]. Abrogarea decretului a fost constatată și de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 269 din 19 decembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 80 din 15 februarie 2001.

Ulterior, prin

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 295 din 30 decembrie 2000

s-a dispus suspendarea aplicării, cu începere de la data de 1 ianuarie 2001, printre alte ordonanțe și ordonanțe de urgență ale Guvernului, și a

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 190/2000 . Ordonanța de suspendare prevede la art. 1 ca își produce efectele până la adoptarea legilor de aprobare sau de respingere de către Parlament a ordonanțelor suspendate, iar pe perioada suspendării respectivelor ordonanțe se aplică reglementările în materie existente la data intrării în vigoare a acestora. Prin urmare, sunt repuse în vigoare, începând cu data de 1 ianuarie 2001, dispozițiile

Decretului nr. 244/1978 .

La data de 13 mai 2002, ulterior sesizării Curții Constituționale, s-a aprobat

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 190/2000

prin

Legea nr. 261 din 29 aprilie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 313 din 13 mai 2002; astfel, de la acea data ordonanța a reinceput să își producă efectele, iar

Decretul nr. 244/1978

și-a încetat aplicabilitatea.

În sfârșit, prin

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 67 din 13 iunie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2002, s-a prorogat termenul de intrare în vigoare a

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 190/2000

pentru data de 1 ianuarie 2003.

Analizând excepția de neconstituționalitate, Curtea constata ca în realitate se solicita instanței constituționale să se pronunțe asupra aplicării în timp a prevederilor legale criticate ca fiind neconstituționale. Or, sub acest aspect, jurisprudenta Curții Constituționale a statuat în mod constant că nu intră în competența Curții controlul aplicării dispozițiilor unei legi sub raportul acțiunii lor în timp, ci numai constatarea dacă, sub aspectul retroactivitatii, aceste dispoziții sunt în concordanta cu Constituția. Competența rezolvarii conflictului de legi în timp revine instanței judecătorești, care este singura indrituita să constate textele de lege aplicabile în speta. De altfel, tot instanța judecătorească este chemată să respecte principiul constituțional consacrat de art. 15 alin. (2), conform căruia "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile", iar în cazul în care constata ca, pe parcursul procesului, a intervenit o lege penală mai favorabilă inculpatului să facă aplicarea principiului "mitior lex".

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca fiind inadmisibila, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978

privind regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase, excepție ridicată de Alin-Constantin Putan în Dosarul nr. 38/2002 al Judecătoriei Giurgiu.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 4 iulie 2002.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Mihaela Senia Costinescu

*

OPINIE CONCURENTA

Neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța constituie o stare intrinseca a actului sau textului dedus controlului, concluzie ce rezultă din

art. 2 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 47/1992 , republicată, potrivit căruia "[...] Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra modului de interpretare și aplicare a legii, ci numai asupra intelesului sau contrar Constituției".

Altfel și mai transant spus, Curtea nu este abilitata sa deducă neconstituționalitatea unui sau unor texte legale dintr-o interpretare și aplicare a acestora, contrară unor dispoziții din Legea fundamentală, ci, exclusiv, ca urmare a sesizării, în cadrul unei examinari nemijlocite a literei și spiritului lor, a unor contradictii cu textele constituționale de referința.

Analizând critica de neconstituționalitate a

art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 , prin prisma celor arătate, urmează sa constatam ca, în realitate, aceasta nu are în vedere și, deci, nu evidențiază nici o contradictie între textul legal dedus controlului, în substanța sa, și art. 23 alin. (9) din Constituție, ci privește, exclusiv, împrejurarea ca, deși art. 50 alin. 1 lit. d) nu mai era în vigoare, ca urmare a abrogării

Decretului nr. 244/1978 , fapta săvârșită de autorul excepției, a primit, totuși, încadrare juridică, în temeiul prevederilor sale.

Ceea ce se critica nu este, deci, textul în sine, ci modul deficitar de aplicare a acestuia, consecința a unei solutionari gresite a conflictului de legi în timp.

O atare opinie nu este arbitrară, ci este intemeiata pe chiar susținerile autorului excepției, din care citam, "prin trimiterea în judecata în baza textului menționat [art. 50 alin. 1 lit. d) n.n.] se solicita condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală,

Decretul nr. 244/1978

fiind abrogat expres prin

Ordonanța de urgenta nr. 190/2000 ".

Fața de aceasta precizare, care evidențiază în ce consta obiectul criticii, este fără relevanta faptul ca, în prealabil, același autor arata ca, "prin prevederile

art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978

sunt incalcate dispozițiile art. 23 alin. 9 din Constituție, potrivit cărora nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii".

Între aceste doua sustineri exista o evidenta contradictie, întrucât modul de aplicare a textului criticat - căci, evident, trimiterea în judecata și solicitarea condamnării, în baza acestuia, sunt chestiuni care țin de aplicare - este cu totul altceva decât constituționalitatea sa, decurgând din conformitatea cu art. 23 alin. (9) din Constituție.

Urmărind sa implice Curtea Constituțională în soluționarea unei probleme - în opinia sa - incorect rezolvată de organele de urmărire penală și de instanța ordinară -, aceea a aplicării, în cazul faptei săvârșite de el, a unui text incriminator care fusese abrogat, autorul excepției a conferit, aparent, criticii sale, o alta finalitate decât cea reală, invocand o pretinsa neconcordanta a textului legal cu dispozițiile constituționale, deși, ceea ce urmarea era, exclusiv, confirmarea faptului ca art. 50 alin. 1 lit. d) nu mai era în vigoare la data săvârșirii faptei.

A admite ca, în speta, ne gasim, într-adevăr, în prezenta unei critici de neconstituționalitate este de natura sa confrunte Curtea cu o veritabila dilema. Astfel, dacă se constată că textul legal dedus controlului este abrogat, se impune respingerea excepției ca inadmisibila, iar dacă se constată că este în vigoare, excepția urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. Asadar, în nici o situație, aceasta excepție nu poate fi admisă. Insolitul situației se explica tocmai prin aceea ca soluționarea excepției nu presupune raportarea textului legal criticat, în sine, la dispozițiile de referința din Constituție, neconstituționalitatea acestuia decurgând, în opinia autorului excepției, din aplicarea sa, în condițiile în care își incetase incidența, ca urmare a abrogării.

Cele arătate impun concluzia univoca ca obiectul sesizării Curții îl constituie nu neconstituționalitatea

art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 , ci modul de aplicare a acestuia, problema de competența exclusiva a instanțelor ordinare.

Desigur ca, pentru a se putea pronunța asupra faptului dacă încadrarea faptei în prevederile textului menționat este legală, aceste instanțe urmează sa verifice dacă respectivul text era în vigoare, la data săvârșirii faptei și ulterior, pe întreg parcursul derulării procesului, în raport cu prevederile actelor normative care au reglementat, succesiv și în mod diferit, aplicabilitatea

Decretului nr. 244/1978

și ținând seama de dispozițiile art. 10-13 din Codul penal, privitoare la aplicarea legii penale în timp.

Nici cercetarea cu un atare obiect și nici constatarea ce rezultă nu intră în competența Curții Constituționale care, față de obiectul excepției, urma sa o respingă ca fiind inadmisibila, aceasta fiind, în opinia subsemnatului, soluția ce se impunea.