Decizia nr. 259/2002

Nicolae Popa - președinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Șerban Viorel Stanoiu - judecător

Ioan Vida - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se afla pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 409, 410, art. 411 alin. 4 și ale art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Pompiliu Bota în Dosarul nr. 2.301/2001 al Curții Supreme de Justiție - Secția penală.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 12 septembrie 2002 și au fost consemnate în încheierea de la aceeași dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 24 septembrie 2002.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 26 martie 2002, pronunțată în Dosarul nr. 2.301/2001, Curtea Suprema de Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 409, 410, art. 411 alin. 4 și ale art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Pompiliu Bota în dosarul menționat.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține ca dispozițiile art. 409 din Codul de procedură penală sunt contrare prevederilor art. 21 din Constituție referitoare la accesul liber la justiție, deoarece conferă numai procurorului general dreptul de a promova recurs în anulare, precum și prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituție referitoare la imparțialitatea procurorilor, întrucât Ministerul Public se subordonează Guvernului, iar procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției, fiind astfel lipsiți de independenta față de puterea executivă. Se arata ca aceleași dispoziții sunt contrare și prevederilor art. 24 din Constituție referitoare la dreptul la apărare.

Dispozițiile art. 410 contravin, în opinia autorului excepției, prevederilor art. 4 pct. 1 și 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de doua ori pentru aceeași fapta.

Dispozițiile art. 411 alin. 4 din Codul de procedură penală încalcă, în opinia autorului excepției, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, prevăzute în art. 6 pct. 1 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Cu privire la dispozițiile art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală, autorul excepției invoca Decizia Curții Constituționale nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, definitivă ca urmare a

Deciziei Curții Constituționale nr. 96 din 24 septembrie 1996 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996, prin care s-a statuat ca posibilitatea procurorului general de a dispune suspendarea executării unei hotărâri judecătorești încalcă principiul separației puterilor în stat.

Exprimandu-și opinia asupra excepției de neconstituționalitate, Curtea Suprema de Justiție - Secția penală arata ca, potrivit art. 128 din Constituție, împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac în condițiile legii, iar potrivit art. 125 alin. (3) din Constituție, competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege. Se apreciază ca dispozițiile legale criticate nu sunt contrare prevederilor art. 4 pct. 1 și 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece aceste dispoziții instituie o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătorești, iar nu un nou proces în aceeași cauza.

În conformitate cu dispozițiile

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a Curții Constituționale a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului pentru a transmite în scris punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate în cauza.

Președintele Camerei Deputaților arata ca dispozițiile legale criticate nu contravin prevederilor constituționale, întrucât căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii, iar legea a încredințat Ministerului Public dreptul și îndatorirea de a promova recursul în anulare, atunci când exista vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 410 din Codul de procedură penală. Recursul în anulare are un caracter excepțional și, prin urmare, nu poate fi lăsat la dispoziția părților, deoarece s-ar periclita stabilitatea și siguranța ordinii de drept stabilite prin justiție. Dispozițiile art. 409, 410 și 412 din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile din Constituție, întrucât acestea statuează posibilitatea exercitării căilor de atac și de către Ministerul Public, în condițiile stabilite de lege. Se mai apreciază că nu sunt incalcate prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece în cauza se exercită o cale de atac în cadrul aceluiași proces penal, pornit împotriva inculpatului, iar nu în cadrul unui nou proces penal. În concluzie, se arata ca dispozițiile art. 409, 410, art. 411 alin. 4 și ale art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt constituționale și se propune respingerea excepției de neconstituționalitate.

Guvernul considera excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 409, 410 și ale art. 411 alin. 4 din Codul de procedură penală, în raport cu art. 21 și 11 din Constituție, ca fiind neîntemeiată. În motivarea acestei opinii se arata ca dispozițiile art. 409 nu pot fi considerate ca fiind contrare prevederilor art. 21 din Constituție, deoarece recursul în anulare reprezintă o procedură cu caracter excepțional, având o sfera restrânsă în ceea ce privește titularii, o astfel de limitare existând în multe legislații europene. Pe de altă parte, conform art. 125 alin. (3) din Constituție, legea este cea care stabilește procedura de judecată.

În ceea ce privește critica art. 410 pct. I.7^1, care reprezintă temeiul juridic al promovării recursului în anulare în speta dedusă controlului de constituționalitate, în sensul că acesta ar contraveni dispozițiilor art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prevăd ca nici o persoană nu poate fi judecata sau condamnata pentru o infracțiune pentru care a fost achitată sau condamnata, Guvernul arata ca principiul non bis în idem are în vedere neinceperea unui nou proces penal cu privire la aceeași fapta și la același făptuitor. Sub acest aspect se arata ca recursul în anulare nu poate fi asimilat unui nou proces în aceeași cauza. Aceasta este o cale extraordinară de atac al carei scop este remedierea unor eventuale erori în activitatea jurisdicțională într-o anumită cauza și reprezintă reluarea procesului penal care a epuizat faza judecații. Aceasta cale extraordinară de atac nu reprezintă rezolvarea unei noi cauze, ci o modalitate de readucere a aceleiași cauze la stadiul de judecată.

În legătură cu critica adusă art. 411 alin. 4 din Codul de procedură penală, se precizează ca textul de lege prevede obligația instanțelor de judecată de a trimite dosarele spre examinare sau de a comunică situația juridică a acestora către Parchet, în vederea formulării recursului în anulare. O dată promovat recursul în anulare, Curtea Suprema de Justiție este investită cu soluționarea lui, iar dosarul aflat pe rolul acestei instanțe sta la dispoziția părților interesate. Prin urmare, pe întreg parcursul desfășurării activității de judecată părțile au aces liber la dosar. Se apreciază ca în acest mod se respecta art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacra dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală, care prevăd ca procurorul general poate dispune suspendarea executării înainte de introducerea recursului în anulare, Guvernul considera aceste dispoziții ca fiind neconstituționale. Se arata ca suspendarea executării unei hotărâri judecătorești poate fi dispusă numai de către o instanța judecătorească mai mare în grad sau cel puțin egala în grad cu aceea care a pronunțat hotărârea, iar nu de către un reprezentant al Ministerului Public. În acest sens se invoca Decizia Curții Constituționale nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, cu privire la o reglementare similară din Codul de procedură civilă, statuand ca "sunt neconstituționale prevederile art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora procurorul general poate dispune pe termen limitat suspendarea executării hotărârilor judecătorești înainte de introducerea recursului în anulare". Prin aceste prevederi este afectat principiul separației puterilor în stat, principiu care, deși nu este consacrat expres, poate fi dedus din ansamblul reglementărilor constituționale și, îndeosebi, al celor având ca obiect stabilirea funcțiilor autorităților publice și a raporturilor dintre acestea.

Președintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale președintelui Camerei Deputaților și Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională este legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 409, 410, art. 411 alin. 4 și ale art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală, care au următorul conținut:

- Art. 409: "Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, poate ataca cu recurs în anulare la Curtea Suprema de Justiție orice hotărâre definitivă.";

- Art. 410: "Hotărârile definitive de condamnare, achitare și încetare a procesului penal pot fi atacate cu recurs în anulare în următoarele cazuri:

I. Cazurile în care recursul are efect cu privire la situația părților din proces:

1. instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare;

2. când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni sau când instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare pentru o alta fapta decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecata, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 334-337;

3. când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

4. când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din Codul penal sau în alte limite decât cele prevăzute de lege;

5. când persoana condamnata a fost mai înainte judecata în mod definitiv pentru aceeași fapta sau dacă exista o cauza de inlaturare a răspunderii penale, pedeapsa a fost gratiata ori a intervenit decesul inculpatului;

6. când, în mod greșit, inculpatul a fost achitat pentru motivul ca fapta săvârșită de el nu este prevăzută de legea penală sau când, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal pentru motivul ca exista autoritate de lucru judecat sau o cauza de inlaturare a răspunderii penale ori ca a intervenit decesul inculpatului;

7. când faptei săvârșite i s-a dat o gresita încadrare juridică;

7^1. când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o gresita aplicare a legii de natura sa influenteze soluția procesului;

8. când s-a comis o eroare grava de fapt;

9. când judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat.

II. Cazurile în care recursul poate fi declarat numai în favoarea condamnatului:

1. nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei;

2. instanța nu a fost sesizată legal;

3. instanța nu a fost compusa potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. 2 sau a existat un caz de incompatibilitate;

4. ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

5. judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

5^1. judecata a avut loc fără citarea legală a părților sau cu procedura de citare neîndeplinită;

6. judecata a avut loc în lipsa aparatorului, când prezenta acestuia era obligatorie;

7. judecata s-a făcut fără efectuarea anchetei sociale, în cauzele cu infractori minori;

8. când nu a fost efectuată expertiza psihiatrica a inculpatului în cazurile și în condițiile prevăzute în art. 117 alin. 1 și 2;

9. instanța a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau introdusă tardiv.

Hotărârile definitive, altele decât cele prevăzute în alin. 1, pot fi atacate cu recurs în anulare numai dacă sunt contrare legii.

Instanța, solutionand recursul în anulare, verifica hotărârile atacate sub aspectul tuturor motivelor de casare prevăzute în alineatele precedente, punându-le în prealabil în discuția părților.";

- Art. 411 alin. 4: "Instanțele de judecată sunt obligate ca în termen de 10 zile de la primirea cererii parchetului sa trimită spre examinare dosarele în care hotărârile sunt definitive sau, după caz, sa comunice, în același termen, situația judiciară a acestora.";

- Art. 412 alin. 1: "Procurorul general poate dispune suspendarea executării hotărârii înainte de introducerea recursului în anulare."

Dispozițiile constituționale invocate de autorii excepției ca fiind incalcate sunt următoarele:

- Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.";

- Art. 23 alin. (1): "Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile.";

- Art. 24 alin. (1): "Dreptul la apărare este garantat.";

- Art. 123: "(1) Justiția se înfăptuiește în numele legii.

(2) Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.";

- Art. 131 alin. (1): "Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției."

Invocand art. 11 din Constituție, autorul excepției susține ca au fost incalcate și dispozițiile art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România, text care are următorul conținut: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanța independenta și impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședința poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durata a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanța atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducă atingere intereselor justiției", precum și dispozițiile art. 4 pct. 1 și 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prevăd: "1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdictiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat.

2. Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedica redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natura sa afecteze hotărârea pronunțată."

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constata următoarele:

I. Dispozițiile art. 409, 410 și 411 din Codul de procedură penală reglementează calea extraordinară de atac a recursului în anulare. Potrivit art. 125 alin. (3) coroborat cu art. 128 din Constituție, legiuitorul este unica autoritate abilitata sa reglementeze competența și procedura de judecată, precum și căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești și condițiile în care acestea pot fi exercitate. În virtutea acestor prevederi constituționale, recursul în anulare reprezintă o cale extraordinară de atac, având următoarele particularități: legitimarea procesuala aparține numai procurorului general, care poate acționa din oficiu sau la cererea ministrului justiției, competența de soluționare aparține Curții Supreme de Justiție, obiectul recursului în anulare îl constituie numai hotărâri judecătorești definitive, iar motivele pentru care se poate exercita calea de atac sunt expres și limitativ prevăzute de art. 410 din Codul de procedură penală. Curtea retine ca dispozițiile criticate sunt în concordanta cu prevederile art. 21 și 24 din Constituție, precum și cu prevederile art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, și cu prevederile art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 adițional la convenție, referitoare la dreptul de a nu fi judecat de doua ori pentru aceeași fapta. Fiind o cale de atac ce se exercită împotriva hotărârilor judecătorești definitive, legea a dat dreptul de a exercita recursul în anulare numai procurorului general al României, în considerarea dispozițiilor art. 130 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Nu poate fi pusă în discuție nici încălcarea dreptului constituțional la apărare, deoarece, potrivit prevederilor art. 413 din Codul de procedură penală, la judecarea recursului în anulare declarat în defavoarea celui condamnat, a celui achitat sau față de care s-a încetat procesul penal, părțile se citeaza și pot să își exercite nestingherit acest drept.

Referitor la susținerea autorului excepției privind încălcarea art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacra dreptul persoanei la un proces echitabil, Curtea constata ca, în sensul practicii instanței europene, conceptul de "proces echitabil" nu implica în mod necesar existenta mai multor grade de jurisdicție, a unor cai de atac împotriva hotărârilor judecătorești, nici, pe cale de consecința, posibilitatea exercitării acestor cai de atac - inclusiv a celor extraordinare - de către toate părțile din proces. Curtea retine, de asemenea, ca recursul în anulare nu poate fi considerat un nou proces în aceeași cauza, ci o cale de atac prin care se urmărește remedierea erorilor care au stat la baza unor hotărâri definitive și, implicit, restabilirea ordinii de drept. Sub acest aspect nu se poate retine încălcarea principiului non bis în idem la care se referă prevederile art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 adițional la convenție.

II. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală, care prevăd posibilitatea procurorului general de a dispune suspendarea executării hotărârii judecătorești definitive înainte de introducerea recursului în anulare, Curtea retine ca textele de lege criticate sunt contrare Constituției, incalcand principiul separației puterilor în stat. Cu privire la acest aspect, dar în materia procedurii civile, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat prin Decizia Curții Constituționale nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, definitivă ca urmare a

Deciziei Curții Constituționale nr. 96 din 24 septembrie 1996 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996. Cu acel prilej Curtea a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "Procurorul general poate dispune pe termen limitat suspendarea executării hotărârilor judecătorești înainte de introducerea recursului în anulare". Curtea a statuat ca prin aceste prevederi este afectat principiul separației puterilor în stat, principiu care, deși nu este explicit consacrat, poate fi dedus din ansamblul reglementărilor constituționale, în special din cele care se referă la funcțiile autorităților publice și la raporturile dintre acestea. Ministerul Public, deși face parte, potrivit Constituției, din autoritatea judecătorească, reprezintă o magistratura specială, care nu îndeplinește atribuții de natura jurisdicțională. Asa cum se prevede în art. 131 alin. (1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției, organ esentialmente executiv, fiind, pe cale de consecința, ei înșiși agenți ai autorității executive.

De altfel, dacă procurorul general introduce recursul în anulare, potrivit art. 412 alin. 2, instanța poate să dispună suspendarea executării hotărârii atacate. Suspendarea executării hotărârii judecătorești de către procurorul general pe considerente de oportunitate, înainte de a sesiza instanța, nu poate avea, în sensul celor arătate, un temei constituțional.

Curtea constata ca soluția și considerentele care au stat la baza

Deciziei Curții Constituționale nr. 73 din 4 iulie 1996

sunt valabile și în cauza de fața.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, cu majoritate de voturi în ceea ce privește prevederile art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală și cu unanimitate în ceea ce privește celelalte texte de lege,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Pompiliu Bota în Dosarul nr. 2.301/2001 al Curții Supreme de Justiție - Secția penală și constata ca prevederile art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale.

2. Respinge excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 409, 410 și ale art. 411 alin. 4 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de același autor în același dosar.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 24 septembrie 2002.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Mihaela Senia Costinescu

*

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluția adoptată cu majoritatea voturilor membrilor Curții, consideram ca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală este neîntemeiată și ca trebuia să fie respinsă în acest sens. Motivele sunt următoarele:

1. Deși recunoaște ca Ministerul Public "face parte, potrivit Constituției, din autoritatea judecătorească", soluția majoritara statuează ca procurorii sunt "agenți ai autorității executive", deoarece "își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției". De aici, concluzia ca atributia acordată procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție de a suspenda executarea hotărârii înainte de introducerea recursului în anulare constituie o încălcare a principiului separației puterilor în stat, "dedus din ansamblul reglementărilor constituționale".

1.1. Soluția nu poate fi impartasita mai întâi pentru ca se întemeiază pe constatarea unei incompatibilități între executarea hotărârilor judecătorești care, în opinia majoritara, este o activitate de resortul puterii judecătorești și suspendarea executării unei hotărâri de către un agent al puterii executive.

Or, constatarea ca executarea hotărârilor judecătorești constituie o atribuție inerenta și exclusiva a puterii judecătorești nu este exactă.

Atributia inerenta și exclusiva a puterii judecătorești o constituie - în limitele principiului separației puterilor în stat - activitatea de judecată, adică soluționarea litigiilor dintre subiectele de drept cu privire la existenta, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective. În materie penală atribuțiile inerente și inalienabile ale puterii judecătorești se rezuma la judecarea infracțiunilor și la aplicarea pedepselor. Deosebit de aceste atribuții, instanțele judecătorești mai au, atât în procesul penal, cat și în procesul civil, și atribuții care prin natura lor sunt de domeniul executiv, cum este luarea de către instanța de judecată a măsurilor preventive prevăzute de art. 136 din Codul penal sau punerea în executare a hotărârilor judecătorești. Acestea nu sunt, prin natura lor, atribuții de judecată, pentru ca în efectuarea lor judecătorul nu este chemat sa spună dreptul (juris dico) și sa transeze, prin hotărâri cu putere de lege, litigii cu privire la drepturile subiective ori să aplice pedepse pentru comiterea de infracțiuni. Ele sunt, prin voința legiuitorului, atribuții judiciare - pentru ca sunt intim legate de procedurile judiciare și pentru ca exercitarea lor implica independenta și imparțialitate, calități inerente funcției de magistrat.

Activitatea de executare a hotărârilor judecătorești, neconstituind o activitate de judecată, ci, prin natura ei, o activitate executivă (cum este și denumita), nu se exercită în exclusivitate de către judecători, ci și de alte organe, dintre care unele - cum sunt organele de poliție, administrația și aparatul penitenciarelor, executorii judecătorești - aparțin în mod necontestat puterii executive.

În rezumat spus, limitele puterii judiciare încep cu investirea instanței de judecată și se termina cu pronunțarea hotărârii judecătorești executorii. Dincolo de aceste limite este domeniul executivului, chiar dacă, asa cum am arătat, unele atribuții de natura executivă sunt date, prin lege, în puterea magistratului.

Interferentele semnalate nu constituie încălcări ale principiului separației puterilor, ci reflecta modul nerestrictiv în care sistemele de drept moderne, între care și cel consacrat prin Constituția României din 1991, înțeleg acest principiu.

Asadar, și în situația în care procurorul ar fi un agent al autorității executive, cum se susține în opinia majoritara, atribuțiile conferite acestuia prin lege în domeniul executării hotărârilor judecătorești, inclusiv atributia prevăzută de art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală, nu încalcă principiul separației puterilor. Aceasta cu atât mai mult cu cat procurorul nu acționează din afară sistemului, ci din interiorul autorității judecătorești, în calitate de magistrat.

1.2. Procurorul nu este însă un agent al puterii executive. Aceasta teza, tradiționala, se întemeia pe legile de organizare judecătorească anterioare guvernarii comuniste, care, în consonanta cu toate sistemele de drept în care funcționa instituția procurorilor, plasau în mod explicit Ministerul Public în puterea executivă, iar ministrul justiției era investit expres cu funcția de "cap al Ministerului Public".

În lumea contemporana, cu deosebire după 1990, conceptia privind calitatea procurorului de "agent al puterii executive" este tot mai mult fie abandonată, fie atenuata, inregistrandu-se o tendinta certa de deplasare a Ministerului Public din puterea executivă în puterea judecătorească.

În acest sens, în art. 222 din legea organică a Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) se prevede că procurorul care participa la activitatea Curții de Justiție "are rolul de a prezenta public, în deplina imparțialitate și în deplina independenta, concluzii motivate asupra cauzei supuse Curții de Justiție". Or, este evident, imparțialitatea și independenta sunt atribute ale magistratului, component al puterii judecătorești, iar nu ale agentului puterii executive. Tot astfel, în Italia, pe baza prevederilor constituționale și a legilor de organizare judecătorească se recunoaște ca "În sistemul justiției italiene ministerul public face parte din puterea judecătorească, iar procurorul nu se deosebește de judecător decât prin funcțiile sale" (citat din Gianni Tinebra, The Role of the Publico Ministerio în Italy, în Revue Internaționale de Droit Penal, trim. III și IV 1992). În sfârșit, în Franța, deși ministerul public nu este încadrat în autoritatea judiciară, membrii instituției sunt magistrați și fac parte din corpul judiciar. Și în aceasta țara (creatoare a instituției) deplasarea ministerului public spre puterea judecătorească este evidenta, căci prin reforma constituțională din 1993 s-a modificat, între altele, art. 65 din Constituție, în sensul instituirii în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a unei secțiuni pentru magistrații parchetului, iar din componenta Consiliului face parte și un procuror.

În țara noastră reforma judiciară începută prin Constituția României din 1991 a așezat Ministerul Public în sfera autorității judecătorești. Ministerului Public i s-au consacrat în Constituție doua articole, art. 130 și 131, în cap. VI, intitulat Autoritatea judecătorească, fiind definit astfel ca una dintre cele trei instituții ale puterii judecătorești, alături de instanțele judecătorești și de Consiliul Superior al Magistraturii. Din economia textelor Constituției rezultă cu evidenta voința categorica a legiuitorului-constituant de a desprinde Ministerul Public din Executiv (acolo unde îl plasase traditia istorica) și de a-i recunoaște statutul de organ al statului care "reprezintă interesele generale ale societății și apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor" [art. 130 alin. (1) din Constituție].

Prin urmare, funcțiile Ministerului Public, stabilite expres prin Constituție, sunt următoarele: a) reprezentarea intereselor generale ale societății; b) apărarea ordinii de drept; c) apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

În calitate de reprezentant al "intereselor generale ale societății", procurorul nu numai că nu este un agent al Executivului, dar se poate afla pe o poziție contrară celei exprimate de Guvern în actele individuale, de administrație sau chiar în actele cu caracter normativ, care încalcă legea. Astfel, în conformitate cu art. 144 lit. c) din Constituție, Curtea Constituțională are, între celelalte atribuții, și pe aceea de a hotărî asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea ordonanțelor emise de Guvern, iar potrivit

art. 24 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, la soluționarea excepției de neconstituționalitate este citat și Ministerul Public. Participând la judecarea unui asemenea caz, procurorul nu este obligat sa pună concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate și de constatare a validității ordonanței - cum ar fi obligat să facă dacă ar fi agent al Executivului -, ci are libertatea să prezinte în instanța constituțională concluziile pe care le considera întemeiate potrivit legii (art. 28 alin. 4 din Legea nr. 92/1992, republicată). În oricare alt litigiu în fața instanțelor judecătorești, în care este parte statul, Guvernul sau o instituție a administrației publice, procurorul este de asemenea liber să prezinte concluziile sale, întemeindu-se pe lege și pe probatoriul administrat în cauza.

Constituția României nu lasă nici o indoiala asupra faptului ca întreaga competența a Ministerului Public izvorăște din lege, iar nu din mandatul pe care l-ar avea de la vreuna dintre autoritățile statului din sfera executivă sau din puterea legiuitoare. Iar pentru ca acest mandat legal, de reprezentant al întregii societăți, să poată fi îndeplinit, Constituția asaza la baza funcționarii Ministerului Public principiul "imparțialității" specific organelor puterii judecătorești.

1.3. Teza ca procurorii sunt agenți ai puterii executive, deoarece își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției, este, de asemenea, contrară literei și spiritului Constituției României.

Constituția stabilește, într-adevăr, ca procurorii își desfășoară activitatea "sub autoritatea ministrului justiției", dispoziție care, în contextul celorlalte precizări conținute de art. 131 și 132, nu semnifica însă un raport de subordonare, ci o relație administrativă, organizatorică, similară cu aceea existenta între ministrul justiției și instanțele judecătorești.

Dispozițiile date de ministrul justiției procurorilor nu sunt măsuri decizionale, de rezultat, întrucât, chiar actionand din dispoziția ministrului, procurorul nu este obligat sa ajungă la rezultatul cerut sau dorit de acesta, ci își păstrează întreaga independenta de a da soluția pe care o considera temeinica și legală, adică bazată pe adevăr și pe ordinea normativa în vigoare. Pe de altă parte, legea prevede expres ca ministrul justiției nu poate da procurorului dispoziții sa oprească urmărirea penală legal deschisă (art. 34 alin. 5 din Legea nr. 92/1992, republicată). De asemenea, ministrul justiției nefiind organ superior ierarhic, el nu poate suspenda, infirma sau modifica actele și dispozițiile procurorilor.

În sistemul nostru judiciar ierarhia din sanul Ministerului Public nu-l implica asadar și pe ministrul justiției. El are atribuții de administrare a sistemului, iar nu de dirijare a exercitării atribuțiilor procurorului care rămâne, în relația sa cu ministrul justiției, sub protecția principiilor legalității și imparțialității.

2. Suspendarea executării hotărârii, în cazul prevăzut de art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală, constituie un mijloc de apărare a libertății persoanei, în aplicarea principiului consacrat prin art. 23 din Constituția României și art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În acest sens trebuie observat ca problema suspendării executării hotărârii nu se pune niciodată în situația în care instanța de judecată a stabilit - fie și greșit - că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru ca o persoană sa răspundă penal. În asemenea cazuri instanța pronunța fie achitarea inculpatului, fie încetarea procesului penal, iar hotărârile pronunțate în acest sens nu pot fi, prin natura lor, suspendate.

Problema suspendării executării hotărârii se pune numai atunci când, printr-o grava eroare judiciară, o persoană a fost condamnata ilegal pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, pentru o faptă pe care nu a săvârșit-o sau nu a săvârșit-o cu vinovăție ori atunci când instanța a aplicat o pedeapsă neprevăzută de lege sau care depășește limitele prevăzute de lege.

În toate aceste cazuri executarea hotărârii judecătorești implica lipsirea de libertate a persoanei, prin încălcarea legii și a Constituției, iar suspendarea executării se impune ca un remediu necesar și imediat.

În sistemul Codului de procedura penală în vigoare, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție este singura autoritate competentă sa suspende executarea unei hotărâri penale înainte de declararea recursului în anulare. Astfel, dat fiind ca legea nu prevede nici competența instanțelor judecătorești de a lua această măsură și nici procedura care ar trebui urmată, prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală, se ajunge la rezultatul cu totul inacceptabil al inlaturarii din legislație a uneia dintre cele mai importante garanții ale libertății persoanei.

3. Nici Constituția României, nici Declarația Universala a Drepturilor Omului - la care face trimitere art. 20 alin. (1) din Constituție -, nici Convenția europeană a drepturilor omului și nici un alt pact sau tratat internațional la care România este parte nu interzic luarea unor măsuri de apărare a drepturilor omului, suplimentare față de cele prevăzute expres de aceste surse primare ale ordinii de drept.

Or, asa cum am arătat, suspendarea de către procurorul general a executării unei hotărâri penale prin care o persoană a fost condamnata ilegal la pedeapsa privativă de libertate constituia o măsura legală de garantare a libertății persoanei.

Scoaterea acestei dispoziții din ordinea normativa, fără ca funcția ei să poată fi îndeplinită de o alta reglementare în vigoare, este, pentru considerentele arătate, contrară nu numai securității juridice, dar și imperativului apărării drepturilor omului.