Decizia nr. 173/2024

Articolul 19

lit. a) din Legea nr. 108/1999 : „Inspectorii de muncă, purtând asupra lor legitimația și insigna care atestă funcția pe care o îndeplinesc în exercitarea atribuțiilor stabilite prin lege, au următoarele drepturi: a) să aibă acces liber, permanent și fără înștiințare prealabilă în sediul oricărui angajator și în orice alt loc de muncă organizat de persoane fizice sau juridice;“;

–

Articolul 260

alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii: „Constituie contravenție și se sancționează astfel următoarele fapte: [...] e) primirea la muncă a uneia sau a mai multor persoane fără încheierea unui contract individual de muncă, potrivit

art. 16 alin. (1) , cu amendă de 20.000 lei pentru fiecare persoană astfel identificată, fără a depăși valoarea cumulată de 200.000 lei;“.

16.

Autorii excepției de neconstituționalitate apreciază că prevederile criticate contravin dispozițiilor constituționale ale

art. 16 alin. (1)

privind egalitatea în drepturi și

art. 27

privind inviolabilitatea domiciliului.

17.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile

art. 19 lit. a) din Legea nr. 108/1999

acordă prerogativa/puterea inspectorilor de muncă de a avea acces liber, permanent și fără înștiințare prealabilă în sediul oricărui angajator și în orice alt loc de muncă organizat de persoane fizice sau juridice. Curtea reține că aceste dispoziții legale nu instituie și nu reglementează un raport juridic între stat, pe de o parte, în calitate de titular al puterii suverane, și, pe de altă parte, particulari, adică cetățenii titulari ai drepturilor și libertăților fundamentale reglementate în titlul II al

Constituției , inclusiv ai dreptului pretins încălcat în prezenta cauză,

art. 27

referitor la inviolabilitatea domiciliului. Prevederile

art. 19 lit. a) din Legea nr. 108/1999

se referă la o categorie strict determinată, tehnică, precis circumscrisă, respectiv aceea de angajator. Cu alte cuvinte, prerogativa inspectorilor de stat de a pătrunde într-un spațiu delimitat vizează exclusiv categoria persoanelor fizice care dețin și calitatea de angajator, și nu a categoriei generale a persoanelor fizice. Potrivit

art. 14 alin. (1)

din Codul muncii, „În sensul prezentului cod, prin angajator se înțelege persoana fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forță de muncă pe bază de contract individual de muncă“. Legislația avută în vedere de sintagma „potrivit legii“ în privința persoanelor fizice o reprezintă

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008

privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale. În condițiile în care de lege lata inclusiv persoanele fizice pot angaja salariați, Curtea reține că, în privința persoanelor fizice care au calitatea de angajator, devin automat incidente garanțiile constituționale de protecție socială a salariaților prevăzute de

art. 41 alin. (2) din Legea fundamentală , precum și cele subsecvent adoptate prin

Legea nr. 108/1999 .

18.

Angajatorul care, potrivit Codului muncii, poate fi persoană fizică sau juridică, este o categorie/instituție juridică distinctă de aceea a cetățeanului, categorie juridică protejată de

art. 27 din Constituție

și, în general, de celelalte drepturi și libertăți fundamentale. Este irelevant, din perspectiva raportului juridic de putere, de drept administrativ, în sensul

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 , instituit de

art. 19 lit. b) din Legea nr. 108/1999 , dacă angajatorul este o persoană juridică sau persoană fizică; ceea ce contează este doar calitatea/natura acesteia de angajator.

19.

Curtea reține că modalitatea în care legiuitorul a reglementat conținutul prerogativei inspectorilor de muncă în ceea ce privește categoria persoanelor fizice în calitatea lor de angajatori trebuie să țină seama de faptul că, în interpretarea și aplicarea art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care garantează viața privată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu există niciun motiv principial ca noțiunea viață privată să nu fie incidentă și în cazul activităților de natură profesională sau de afaceri ale acestora (a se vedea paragraful 19 al Hotărârii din 16 decembrie 1992, pronunțată în Cauza Niemitz împotriva Germaniei).

20.

În sensul celor de mai sus, Curtea reține că prerogativa inspectorilor muncii reprezintă un instrument necesar pentru atingerea înseși finalității urmărite de către legiuitor prin adoptarea

Legii nr. 108/1999

care constă în asigurarea protecției sociale a muncii [a se vedea prevederile

art. 1 alin. (4) din Legea nr. 108/1999 ], ceea ce se circumscrie

art. 41 alin. (2) din Constituție . Angajatorul persoană fizică al unui salariat nu poate opune dreptul (pe deplin recunoscut) la ocrotirea domiciliului său, înțeles ca spațiu care include și activitățile sale profesionale, atribuției statului, exercitate prin inspectorii săi de muncă, de a se asigura că sunt respectate toate drepturile precis configurate de prevederile

art. 41 alin. (2) din Constituție . Este la fel de adevărat, pe de altă parte, că în exercitarea acestor prerogative inspectorii de muncă sunt ținuți cu strictețe să nu interfereze cu domiciliul persoanei fizice care are calitatea de angajator decât într-o măsură strict necesară îndeplinirii atribuțiilor lor legitime. Dar aceste aspecte sunt chestiuni de aplicare a normelor legale, Curtea Constituțională având atribuția exclusivă de a verifica conținutul abstract al reglementării, nu și modalitatea efectivă de aplicare a acestora. Totodată, Curtea subliniază că aspectele legate de eventualitatea în care, în fapt, inspectorii de muncă uzează de prerogativa acordată de normele legale criticate prin pătrunderea în domiciliul unei persoane fizice care nu are calitatea de angajator reprezintă o chestiune de aplicare și de interpretare a legii.

21.

Curtea reține că angajatorul persoană fizică are dreptul, în temeiul

art. 21

și

art. 126 alin. (6) teza întâi din Constituție , de a sesiza instanța de judecată competentă pentru eventuala nelegalitate a acțiunilor inspectorilor de muncă sau/și acordarea drepturilor prevăzute de

art. 52 din Constituție .

22.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 260 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, Curtea a reținut, în

Decizia nr. 716 din 6 octombrie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 20 ianuarie 2021, paragrafele 15 și 16, că stabilirea regimului sancționator al faptelor contravenționale sau penale, precum și instituirea unor eventuale cauze de reducere a pedepselor intră în atribuțiile de reglementare ale legiuitorului. Curtea a statuat că

art. 16 alin. (1)

și

art. 53 din Constituție

nu îi impun legiuitorului obligații cu privire la modalitatea și tehnica de stabilire a sancțiunii contravenționale. În aplicarea „politicilor sale contravenționale“, în mod analog cu aplicarea politicilor penale, legiuitorul se bucură de o largă marjă de apreciere, ținând seama, printre altele, de multitudinea de situații și împrejurări, precum și de dinamica socială accentuată. Or, soluția legislativă criticată în cauză nu ridică probleme din perspectiva

art. 16 alin. (1) din Constituție . Într-adevăr, stă în puterea legiuitorului să stabilească, referitor la o faptă socială determinată, în speță, primirea la muncă a unei persoane fără încheierea unui contract individual de muncă, faptul că remediul sancționator trebuie să fie unul fix și să retragă, în mod implicit, autorităților administrative cu rol în aplicarea contravențiilor dreptul de apreciere cu privire la cuantumul concret al amenzii care va fi aplicată.

23.

Referitor la criticile formulate din perspectiva standardelor de calitate a legii, sunt pe deplin relevante considerentele din

Decizia Curții Constituționale nr. 17 din 14 ianuarie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 20 mai 2021, paragraful 66, potrivit cărora înfăptuirea justiției, în înțelesul dat acestei noțiuni de

art. 124 din Constituție , nu se reduce la un proces mecanic de aplicare a unor norme juridice clare în situații de fapt la fel de clare. Ca atare, în cauzele de față, contrar susținerilor autorilor excepției, textul legal criticat din cuprinsul Codului muncii nu încalcă standardele de claritate a legii pentru simplul fapt că nu ar indica persoanele - subiect activ și persoanele - subiect pasiv, în contravenția ce face obiectul plângerii formulate de aceștia.

24.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Sorin Irinel Tăbîrcă și de Eugen Untaru în dosarele nr. 1.704/228/2020 și nr. 1.703/228/2020 ale Judecătoriei Făurei și constată că dispozițiile

art. 19 lit. a) din Legea nr. 108/1999

pentru înființarea și organizarea Inspecției Muncii, precum și ale

art. 260 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Făurei și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 21 martie 2024.