Decizia nr. 20/2024

Articolul 94

pct. 1 lit. j):

„Judecătoriile judecă: 1. în primă instanță, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: […] j) cererile de împărțeală judiciară, indiferent de valoare;“;

–

Articolul 392

: „Dacă părțile declară că nu mai au cereri de formulat și nu mai sunt alte incidente de soluționat, președintele deschide dezbaterile asupra fondului cauzei, dând cuvântul părților, în ordinea și condițiile prevăzute la art. 216, pentru ca fiecare să își susțină cererile și apărările formulate în proces.“;

–

Articolul 394

Articolul 517

alin. (4):

„Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.“;

–

Articolul 995

alin. (3 ): „Hotărârea de partaj este supusă numai apelului. Cu toate acestea, dacă partajul s-a cerut pe cale incidentală, hotărârea este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea dată asupra cererii principale. Același este și termenul pentru exercitarea căii de atac, chiar dacă se atacă numai soluția dată asupra partajului. Aplicarea criteriilor prevăzute la

art. 988

nu poate fi cenzurată pe calea recursului.“.

18.

Dispozițiile

art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă

au fost modificate prin

art. I pct. 63 din Legea nr. 310/2018 , însă având în vedere prevederile

art. 24 și 25 din Codul de procedură civilă , Curtea urmează să analizeze dispozițiile legale în redactarea anterioară acestei modificări.

19.

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale

art. 1

- Statul român, ale

art. 16

- Egalitatea în drepturi, ale

art. 21

- Accesul liber la justiție, ale

art. 53

- Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale

art. 61 alin. (1)

privind rolul Parlamentului, ale

art. 126 alin. (2) și (3)

privind instanțele judecătorești, ale

art. 129

- Folosirea căilor de atac, ale

art. 142 alin. (1)

privind rolul Curții Constituționale și ale

art. 147 alin. (1)

și (4) privind deciziile Curții Constituționale. De asemenea, se invocă și prevederile art. 6

privind dreptul la un proces echitabil și ale

art. 14 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale

art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție.

20.

Examinând excepția de neconstituționalitate în privința dispozițiilor

art. 392

și

394 din Codul de procedură civilă , Curtea observă că autoarea s-a limitat, în motivarea acesteia, la a susține că aceste prevederi sunt neconstituționale în măsura în care nu respectă solicitarea expresă a părții de a participa la dezbateri și de a expune și susține cererea personal sau prin apărător și la enumerarea unor temeiuri constituționale și convenționale, fără să arate, în mod concret, în ce constă contrarietatea astfel reclamată.

21.

Or, în aceste condiții, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 392

și

394 din Codul de procedură civilă

urmează să fie respinsă ca inadmisibilă, întrucât, potrivit

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , sesizările adresate Curții Constituționale trebuie motivate. De altfel, prin

Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea a statuat că orice excepție de neconstituționalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă și intrinsecă, ce va cuprinde trei elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituționalității, textul de referință pretins încălcat, precum și motivarea de către autorul excepției a relației de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituționalității textului criticat. În condițiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepției, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepției nu este o condiție sine qua non a existenței acesteia.

22.

Așadar, în prezenta cauză, indicarea acelor temeiuri constituționale și convenționale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autor. În același sens a statuat Curtea și prin

Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, prilej cu care a stabilit că simpla enumerare a unor dispoziții constituționale sau convenționale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituționalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepției de neconstituționalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanța de control constituțional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituționalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă în condițiile în care

art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

precizează că sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției și va fi însoțită de dovezile depuse de părți (a se vedea, în acest sens, și

Decizia nr. 627 din 29 mai 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008, și

Decizia nr. 464 din 23 septembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 821 din 11 noiembrie 2014).

23.

În ceea ce privește

art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă

raportat la

Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, Curtea observă că dispoziția legală procedurală instituie caracterul obligatoriu, pentru instanțele judecătorești, al dezlegărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție problemelor de drept judecate, iar prin

Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018

instanța supremă a stabilit că „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor

art. 96 pct. 3 ,

art. 97 pct. 1

și

art. 483 din Codul de procedură civilă , competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, ca urmare a pronunțării

Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017

a Curții Constituționale, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel“.

24.

Așadar, având în vedere că recursul în cadrul căruia a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate se află pe rolul Curții de Apel Suceava, Curtea reține că prin critica formulată, autorul excepției urmărește ca soluționarea căii extraordinare de atac să revină în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului.

25.

Însă decizia instanței supreme anterior menționată, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, se referă la cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, altele decât în litigiile după materie, indicate în

art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 . Prin urmare, ținând cont de faptul că obiectul cauzei în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate este „succesiune-partaj succesoral“, dispozițiile

art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă

raportat la

Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu au incidență în cauză. Ca atare, textul legal criticat nu îndeplinește condiția legăturii cu cauza, impusă de

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, motiv pentru care urmează să fie respinsă ca inadmisibilă.

26.

În continuare, referitor la sintagma „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la

art. 94 pct. 1 lit. a)-i)“

din cuprinsul dispozițiilor

art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 , precum și la prevederile

art. 94 pct. 1 lit. j)

și teza a doua și ale

art. 995 alin. (3) din Codul de procedură civilă , se observă că acestea sunt criticate de autoarea excepției de neconstituționalitate din perspectiva excluderii acțiunii de partaj judiciar din categoria acțiunilor supuse recursului, precum și a posibilității atacării cu recurs numai condiționat de formularea partajului pe cale incidentală în cadrul acțiunii principale supuse recursului.

27.

În ceea ce privește lipsa căii de atac a recursului în materia partajului judiciar, prin

Decizia nr. 515 din 3 noiembrie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1273 din 29 decembrie 2022, paragrafele 25 și 26, Curtea a observat că procedura civilă specială a partajului judiciar are un caracter facultativ și judiciar, iar cererea se soluționează prin hotărârea de partaj care este supusă numai apelului, dacă partajul a fost cerut pe cale principală, legiuitorul stabilind în această materie dublul grad de jurisdicție, respectiv fond și apel. Întrucât apelul este o cale devolutivă de atac, persoanele în cauză beneficiază de o examinare în fond a cauzei lor atât în fața judecătoriei, cât și a tribunalului.

28.

Curtea, prin decizia menționată, a reținut că principiul triplului grad de jurisdicție nu este un principiu constituțional, care să impună legiuitorului garantarea accesului persoanelor la trei grade de jurisdicție. Legea fundamentală nu consacră numărul gradelor de jurisdicție ale unui proces, iar, potrivit

art. 126 alin. (2)

coroborat cu

art. 129 din Constituție , stabilirea căilor de atac este de competența exclusivă a legiuitorului.

29.

Curtea a mai statuat că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens statuând și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, de exemplu, prin

Hotărârea din 26 ianuarie 2006 , pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziție cuprinsă în Legea fundamentală nu instituie obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea, în fiecare cauză, a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit

art. 129 din Constituție , căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege.

30.

Totodată, Curtea a observat că este deschisă calea ordinară de atac a apelului împotriva hotărârii judecătorești pronunțate în primă instanță, astfel încât este asigurat în această procedură specială controlul judiciar, sub forma unei căi de atac devolutive care, potrivit

art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă , provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, motiv pentru care nu poate fi reținută încălcarea dreptului de acces la justiție, a dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare.

31.

Cu privire la invocarea

Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, Curtea a reținut faptul că prin decizia amintită a constatat că sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv“ cuprinsă în

art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013

este neconstituțională. Sintagma menționată viza imposibilitatea introducerii căii de atac a recursului în procesele al căror obiect îl constituiau astfel de cereri, iar instanța constituțională a constatat existența unei discriminări pe criteriul valorii cererii în cadrul aceleiași categorii de persoane, mai exact a acelora care au formulat cereri evaluabile în bani.

32.

În urma pronunțării acestei decizii, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani, justițiabilul are acces la calea de atac a recursului. Astfel, rațiunea adoptării unei asemenea soluții prin decizia antereferită a fost aceea de a deschide accesul la calea de atac extraordinară a recursului pentru cererile evaluabile în bani, indiferent de valoarea lor, neputând exista cauze mai importante și mai puțin importante în funcție de acest criteriu.

33.

Faptul că hotărârea pronunțată în procedura partajului judiciar nu poate fi supusă recursului nu rezultă în mod direct din fixarea unei condiții valorice în acest sens, ci din faptul că aceasta este pronunțată într-o procedură specială, într-o materie în care legiuitorul, potrivit

art. 126 alin. (2) din Constituție , are competența exclusivă de a institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalități speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificația accesului liber la justiție nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac. În jurisprudența sa, Curtea a reținut că legiuitorul, în materia căilor extraordinare de atac, are posibilitatea de a reglementa condiții de admisibilitate a acestora, care sunt circumscrise materiei în care a fost pronunțată hotărârea, precum în cazul de față (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 292 din 4 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 3 august 2017). Împrejurarea că în anumite materii, expres stabilite de lege, nu este reglementat și al treilea grad de jurisdicție, respectiv recursul, drept cale extraordinară de atac nu poate echivala cu lipsa accesului la justiție, garantat de

art. 21 din Legea fundamentală .

34.

Prin urmare, considerentele de principiu ale

Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017

nu pot fi aplicate mutatis mutandis în cauza de față.

35.

Referitor la critica raportată la

art. 129 din Constituție

privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii, Curtea, prin

Decizia nr. 515 din 3 noiembrie 2022 , antereferită, a reținut că această normă din Legea fundamentală lasă la latitudinea legiuitorului reglementarea căilor de atac, ceea ce îi permite acestuia să excepteze de la exercitarea lor, atunci când consideră că se impune, anumite hotărâri judecătorești.

36.

Prin aceeași decizie, paragraful 35, Curtea nu a reținut nici critica potrivit căreia dispozițiile legale realizează o gravă discriminare, în funcție de modul în care este cerut partajul - pe cale principală sau incidentală, și avantajează doar partea care a cerut partajul pe cale incidentală, aceasta având deschisă calea de atac a recursului. În acest sens, Curtea a observat că dispozițiile legale criticate determină un regim juridic unitar pentru toate hotărârile pronunțate în această materie, în funcție de situațiile în care partajul judiciar este solicitat pe cale principală sau pe cale incidentală. Soluția legislativă potrivit căreia, dacă partajul s-a cerut pe cale incidentală, hotărârea este supusă acelorași căi de atac precum hotărârea dată asupra cererii principale reprezintă o aplicare a principiului accesorium sequitur principale și nu contravine principiului egalității în drepturi și nici nu nesocotește dreptul la un proces echitabil, părțile exercitându-și drepturile procesuale în funcție de calificarea procesuală a cererilor deduse judecății, exercitarea căilor de atac având loc în condițiile și termenele stabilite de legiuitor.

37.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 392

și

394 din Codul de procedură civilă , excepție ridicată de Cerasela Cazacu în Dosarul nr. 3.976/333/2016 al Curții de Apel Suceava - Secția I civilă, și ale

art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă

raportat la

Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, excepție ridicată de Cătălin-Petru Hulbocianu în același dosar al aceleiași instanțe.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Cerasela Cazacu în același dosar al aceleiași instanțe și constată că sintagma „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la

art. 94 pct. 1 lit. a)-i)“

din cuprinsul dispozițiilor

art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013

privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a

Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civi lă, precum și dispozițiile

art. 94 pct. 1 lit. j)

și

art. 995 alin. (3) din Codul de procedură civilă

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Suceava - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 30 ianuarie 2024.