Decizia nr. 441/2024

Marian Enache

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 351 din Codul penal , excepție ridicată de Mihnea Mihai Boerescu în Dosarul nr. 1.171/192/2018 al Judecătoriei Bolintin-Vale și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.414D/2020.

2.

La apelul nominal răspunde autorul excepției, prin domnul avocat Ion Cristi Tănasă, din cadrul Baroului București. Lipsesc celelalte părți. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul avocatului autorului excepției, care susține că definiția sintagmei „persoană neautorizată“ din cuprinsul normei penale ce reglementează infracțiunea de camătă este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, întrucât legislația în vigoare nu definește într-o manieră clară criteriile potrivit cărora o persoană fizică sau juridică este autorizată să împrumute bani cu dobândă altor persoane sau, dimpotrivă, poate deveni subiect activ al infracțiunii de camătă. Se arată că textul criticat este în contradicție cu dispozițiile

Ordonanței Guvernului nr. 13/2011

privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, întrebarea care se ridică fiind aceea dacă o persoană care poate da bani cu împrumut în condițiile ordonanței anterior menționate poate fi sau nu subiect al infracțiunii de camătă. Se susține că pentru a răspunde la această întrebare legiuitorul ar fi trebuit să definească legal noțiunea de „persoană neautorizată“, definiție care ar trebui să indice și condițiile în care o persoană poate fi subiect al infracțiunii anterior menționate.

4.

Totodată, se susține că dispozițiile legale criticate creează discriminare între persoanele care împrumută bani cu dobândă, din perspectiva regimului sancționator, întrucât o parte dintre aceste persoane sunt sancționate penal pentru comiterea infracțiunii de camătă, în timp ce altele răspund juridic doar conform dispozițiilor

Ordonanței Guvernului nr. 13/2011 . Se mai arată că această manieră de reglementare a activităților care constau în împrumuturi cu dobândă afectează securitatea circuitului civil. Se menționează că autorul excepției a fost trimis în judecată pentru trei acte materiale constând în împrumuturi de bani cu dobândă, comise în ani diferiți, fapte ce îndeplinesc condițiile prevăzute în cuprinsul

Ordonanței Guvernului nr. 13/2011 , motiv pentru care acesta nu ar fi putut să prevadă că va fi urmărit penal și trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii de camătă.

5.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Sunt invocate, în acest sens, soluția și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 550 din 26 septembrie 2019. Se menționează că pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni prealabile în materie penală există Dosarul nr. 2.270/1/2023, care, deși are un alt obiect (referitor la bunurile care fac obiectul material al infracțiunii de camătă, constând în bani care fac obiectul confiscării, alături de dobândă), în mod firesc, va determina instanța supremă să facă vorbire de aspectele invocate în prezenta cauză. În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se arată că acestea nu sunt incidente în prezenta cauză, întrucât prevederile legale criticate conțin o normă de drept penal material.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

6.

Prin Încheierea din 20 august 2020, pronunțată în Dosarul nr. 1.171/192/2018, Judecătoria Bolintin-Vale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 351 din Codul penal , excepție ridicată de Mihnea Mihai Boerescu într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției autorului excepției sub aspectul comiterii infracțiunii de camătă, prevăzută la

art. 351 din Codul penal .

7.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că dispozițiile

art. 351 din Codul penal

contravin prevederilor constituționale și convenționale invocate în prezenta cauză prin faptul că nu prevăd cu exactitate sensul sintagmei „persoană neautorizată“, sintagmă care nu este definită prin legislația în vigoare. Se arată că, în aceste condiții, textul criticat are un caracter general și ambiguu, neindicând cu claritate, precizie și previzibilitate cine poate fi subiect activ al infracțiunii de camătă și care sunt condițiile pe care o persoană fizică sau o persoană juridică trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi considerată „persoană autorizată“ în sensul prevederilor

art. 351 din Codul penal . Cu titlu exemplificativ, se arată că, potrivit dispozițiilor legale criticate, fapta unei persoane care împrumută bani unor persoane apropiate aflate în nevoie, împrumut pentru care solicită dobânda legală, poate fi încadrată drept camătă. Or, se arată că infracțiunea de camătă este o infracțiune gravă, ce are drept scop prevenirea și sancționarea criminalității financiare cu un înalt grad de specializare și că aceasta presupune activități ilicite complexe, respectiv crearea

unor îndeletniciri infracționale de amploare, ce implică manevre ascunse, care de cele mai multe ori nu permit determinarea infracțiunii în legătură cu care au fost comise și a făptuitorilor.

8.

Se susține că, în aceste condiții, norma prevăzută la

art. 351 din Codul penal

trebuie considerată drept una incompletă, aceasta urmând să fie completată cu dispozițiile legale ce reglementează persoanele autorizate să împrumute bani cu dobândă. Se arată, de asemenea, că dispozițiile

Ordonanței Guvernului nr. 13/2011

privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevăd condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi considerată persoană autorizată și că aceste condiții au fost îndeplinite și de autorul prezentei excepții de neconstituționalitate. În acest context, sunt invocate prevederile

art. 61 din Legea nr. 93/2009

privind instituțiile financiare nebancare, dispoziții legale care, conform susținerilor autorului excepției, prevăd, pentru faptele de camătă, o pedeapsă mult mai mică, creând astfel discriminare între persoanele care comit faptele incriminate la

art. 351 din Codul penal , sub aspectul regimului sancționator aplicabil.

9.

Se susține, totodată, că dispozițiile

art. 351 din Codul penal

sunt contrare prevederilor

art. 7 din Legea nr. 12/1990

privind protejarea populației împotriva unor activități de producție, comerț sau prestări de servicii ilicite, prin care au fost dezincriminate faptele de speculă, aspect ce creează un conflict între dispozițiile legale anterior menționate.

10.

Judecătoria Bolintin-Vale opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, norma penală criticată fiind clară, precisă și previzibilă. Se arată, în acest sens, că subiectul activ al infracțiunii de camătă poate fi orice persoană, care îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde penal și care nu este o persoană autorizată, potrivit dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006

privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului. Pentru aceste motive, se arată că dispozițiile

art. 351 din Codul penal

se aplică în mod egal tuturor subiectelor de drept care îndeplinesc condițiile prevăzute prin norma de incriminare.

11.

Se mai arată că nu există un conflict între dispozițiile

art. 351 din Codul penal

și prevederile legale care dezincriminează infracțiunea de speculă, legiuitorul având competența de a reincrimina anumite fapte calificate legal în trecut ca fiind fapte de speculă, în scopul protejării valorilor sociale.

12.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

13.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă în ceea ce privește criticile formulate prin raportare la

art. 21

și

124 din Constituție

și neîntemeiată sub aspectul celorlalte critici de neconstituționalitate. Sunt invocate, în acest sens, considerentele

deciziilor Curții Constituționale nr. 82 din 23 februarie 2016 ,

nr. 172 din 29 martie 2018

și

nr. 550 din 26 septembrie 2019 .

14.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

15.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

16.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 351 din Codul penal , care au următorul cuprins: „Darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.“

17.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, textul legal criticat contravine prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

referitoare la calitatea legii, ale

art. 11 alin. (1)

cu privire la dreptul internațional și dreptul intern, ale

art. 16

- Egalitatea în drepturi, ale

art. 20 alin. (1)

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale

art. 21 alin. (1)

privind accesul liber la justiție și ale

art. 124 alin. (1)

și

(2)

referitoare la înfăptuirea justiției, precum și dispozițiilor

art. 6

și

7 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil și la principiul legalității incriminării și a pedepsei.

18.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prin

Decizia nr. 36 din 4 februarie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 26 mai 2020, paragrafele 18-21, a statuat că legalitatea incriminării și a pedepsei presupune în mod implicit respectarea exigențelor constituționale referitoare la calitatea legii, astfel că cerințele

art. 1 alin. (5)

se subsumează celor ale

art. 23 alin. (12) din Constituție

în ipoteza normelor de incriminare. Standardele constituționale de calitate a legii sunt îndeplinite dacă legiuitorul indică în mod clar și neechivoc obiectul material al infracțiunilor în chiar cuprinsul normei legale de incriminare sau dacă acesta poate fi identificat cu ușurință prin trimiterea la un alt act normativ de rang egal cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenței/inexistenței infracțiunii. Legiuitorul nu trebuie să își respecte numai din punct de vedere formal competența constituțională de a legifera, fără ca prin conținutul normativ al textului incriminator să stabilească, într-o manieră clară și precisă, obiectul material al infracțiunii, o asemenea situație putând determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text, contrară exigențelor constituționale referitoare la calitatea legii, respectiv la condițiile de claritate, precizie și previzibilitate (a se vedea în acest sens

Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, paragrafele 21 și 22, și

Decizia nr. 363 din 7 mai 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 24 și 25). Totodată, instanța de contencios constituțional a statuat că o dispoziție legală trebuie să fie precisă, neechivocă și să instituie norme clare, previzibile și accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul, și că norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform și să stabilească cerințe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea

Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 34, sau

Decizia nr. 263 din 24 aprilie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 26 iulie 2018, paragraful 20).

19.

De asemenea, Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

art. 7 paragraful 1 din Convenție , care consacră principiul legalității incriminării și a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), impune definirea, în mod clar, prin lege, a infracțiunilor și a pedepselor aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. De asemenea, Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenție și înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară, presupunând cerințe calitative, îndeosebi cele ale accesibilității și previzibilității [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragrafele 41 și 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. și alții împotriva Italiei, paragrafele 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 și 91].

20.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este în special cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele Cantoni împotriva Franței, paragraful 35, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi - S.R.L. și alții împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, ale căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare,

art. 7 paragraful 1 din Convenție

nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (hotărârile pronunțate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).

21.

Totodată, Curtea a reținut că, pentru a fi conformă cu dispozițiile

art. 23 alin. (12) din Constituție , incriminarea unor fapte prin norme juridice de drept penal trebuie să respecte principiul proporționalității incriminării, potrivit căruia respectiva incriminare trebuie să fie strict necesară obiectivului urmărit de legiuitor, iar intruziunea ce vizează drepturile fundamentale restrânse prin aplicarea normei incriminatoare să fie justificată prin raportare la protecția juridică asigurată prin reglementarea acelei infracțiuni ( Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 19 iulie 2018, paragraful 30).

22.

Raportat la cauza de față, Curtea reține că norma de incriminare criticată stabilește că elementul material al infracțiunii de camătă constă în acțiunea de dare de bani cu dobândă, faptă care trebuie comisă ca îndeletnicire, și, de asemenea, că subiect activ al infracțiunii analizate poate fi orice persoană neautorizată să desfășoare astfel de activități.

23.

În ceea ce privește această din urmă condiție, Curtea observă că, într-adevăr, legea penală nu definește sintagma „persoană neautorizată“, aspect care indică intenția legiuitorului de a-i conferi acesteia sensul ce rezultă din înțelesul comun al termenilor care o compun. Astfel, Curtea reține că, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, cuvântul „autorizat/ autorizată“ semnifică „făcut de o persoană care are o autorizație“.

24.

Per a contrario, prin „persoană neautorizată“, în contextul reglementării infracțiunii de cămătărie, se înțelege o persoană care nu deține autorizația necesară pentru a da bani, cu dobândă, ca îndeletnicire. Or, aspectul autorizării unor persoane pentru a da bani cu dobândă are un caracter legal, fiind reglementat prin legislația specifică piețelor financiare bancare și nebancare, în vigoare la data comiterii faptei. Așadar, încadrarea sau nu în această categorie a făptuitorilor, în fiecare cauză dedusă judecății, este de competența exclusivă a organelor judiciare, urmând să fie realizată în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei spețe raportate la dispozițiile actelor normative anterior menționate.

25.

Referitor la pretinsa suprapunere dintre fapta de cămătărie incriminată la

art. 351 din Codul penal

și cea a unei persoane care dă bani cu împrumut pentru a oferi ajutor altor

persoane, Curtea constată că din maniera de exprimare a ipotezei normei de incriminare a infracțiunii de camătă rezultă că, pentru ca mai multe fapte de împrumut de bani să îndeplinească condițiile acestei infracțiuni, este necesar ca aceste fapte să fie comise ca îndeletnicire, aspect care, de asemenea, va fi stabilit în fiecare cauză în parte de către organele judiciare, în funcție de circumstanțele fiecărei spețe, ceea ce exclude însă caracterul altruist sau umanitar al unor astfel de activități.

26.

De altfel, cu privire la acest din urmă aspect, prin

Decizia nr. 82 din 23 februarie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 13 mai 2016, paragrafele 14-17, și

Decizia nr. 550 din 26 septembrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 13 februarie 2020, paragrafele 15-16, Curtea a constatat că legiuitorul nu a definit, în mod expres, în cuprinsul legii penale noțiunea de „îndeletnicire“, neindicând cu exactitate frecvența actelor materiale pe care aceasta o presupune. Sintagma utilizată de legiuitor, „ca îndeletnicire“, califică fapta ca fiind o infracțiune de obicei, prin urmare, numărul actelor materiale de dare de bani cu dobândă, de către o persoană neautorizată, trebuie să fie suficient de mare pentru a denota comiterea acestora în mod frecvent sau constant. Astfel, legiuitorul a lăsat instanței judecătorești învestite cu soluționarea cauzei penale o marjă de apreciere cu privire la numărul actelor materiale care conferă acțiunii caracter de îndeletnicire. Această marjă de apreciere este justificată prin particularitățile condițiilor concrete în care este săvârșită fiecare infracțiune de camătă. De asemenea, Curtea a constatat că incriminarea infracțiunii de camătă, ca infracțiune de obicei, fără a specifica numărul necesar și suficient al actelor materiale ce trebuie comise pentru ca organele judiciare să poată reține această infracțiune și fără a face referire la un anumit nivel al dobânzii, superior celui legal, denotă faptul că legiuitorul a avut în vedere, cu prilejul reglementării textului criticat, pericolul social sporit al faptei de a da bani cu împrumut atunci când autorul ei nu deține o autorizație în acest sens.

27.

Având în vedere aceste considerente, Curtea reține că dispozițiile legale criticate respectă exigențele de calitate a legii stabilite prin jurisprudența Curții Constituționale și prin cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, mai sus invocate.

28.

Referitor la pretinsa încălcare, prin dispozițiile legale criticate, a principiului egalității în drepturi, ca urmare a reglementării infracțiunii de camătă și la

art. 61 din Legea nr. 93/2009

privind instituțiile financiare nebancare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 21 aprilie 2009, ale cărui dispoziții sancționează, potrivit susținerilor autorului excepției, faptele de camătă cu o pedeapsă mai mică decât cea prevăzută la

art. 351 din Codul penal , Curtea constată că această critică nu poate fi reținută întrucât, contrar argumentelor de neconstituționalitate anterior referite, dispozițiile

art. 61 alin. (1) din Legea nr. 93/2009

prevăd că desfășurarea, fără drept, cu titlu profesional, a activităților de creditare prevăzute la

art. 14 alin. (1) din aceeași lege

constituie infracțiunea de camătă și se pedepsește potrivit

Codului penal .

29.

În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor constituționale ale

art. 124 alin. (1)

și

(2) , Curtea constată că acestea nu sunt incidente în prezenta cauză întrucât reglementează înfăptuirea justiției în numele legii, precum și caracterul unic, imparțial și egal pentru toți al acesteia.

30.

Referitor la invocarea de către autorul excepției a accesului liber la justiție și a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acestea sunt reglementate prin dispozițiile

art. 21 alin. (1) din Constituție

și ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea reține că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză întrucât drepturile fundamentale anterior menționate sunt asigurate, în procesul penal, prin normele dreptului procesual penal, iar dispoziția legală criticată constituie o normă de drept substanțial.

31.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Mihnea Mihai Boerescu în Dosarul nr. 1.171/192/2018 al Judecătoriei Bolintin-Vale și constată că dispozițiile

art. 351 din Codul penal

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Bolintin-Vale și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 septembrie 2024.