Decizia nr. 134/2017
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public“
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 1
- Legea nr. 286/2009 17 iulie 2009 (prevederi anume) privind Codul penal
Valer Dorneanu
- președinte
Marian Enache
- judecător
Petre Lăzăroiu
- judecător
Mircea Ștefan Minea
- judecător
Daniel Marius Morar
- judecător
Mona-Maria Pivniceru
- judecător
Livia Doina Stanciu
- judecător
Simona-Maya Teodoroiu
- judecător
Varga Attila
- judecător
Mihaela Ionescu
- magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
1.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 291 alin. (1) din Codul penal
cu referire la sintagma „lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public“, excepție ridicată de Dragoș Băsescu, în Dosarul nr. 17.179/3/2016 al Tribunalului București - Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.353D/2016.
2.
La apelul nominal lipsește autorul excepției față de care procedura de citare este legal îndeplinită.
3.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens,
Decizia Curții Constituționale nr. 489 din 30 iunie 2016 .
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
4.
Prin Încheierea din 21 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 17.179/3/2016, Tribunalul București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 291 alin. (1) din Codul penal
cu referire la sintagma „lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public“. Excepția a fost ridicată de Dragoș Băsescu în soluționarea cauzei penale în care a fost trimis în judecată sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de
art. 291 alin. (1) din Codul penal
raportat la
art. 6 din Legea nr. 78/2000
pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.
5.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul susține că prevederile
art. 291 alin. (1) din Codul penal
sunt neconstituționale sub aspectul previzibilității legii penale, în ceea ce privește sintagma „lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public“. Exigența previzibilității legii privește modul de receptare a conținutului actelor normative de către societate, în sensul de înțelegere a acestora, din această perspectivă fiind necesar ca norma juridică să fie clară și inteligibilă, întrucât cei cărora li se adresează trebuie nu doar să fie informați în avans asupra consecințelor actelor și faptelor lor, ci și să înțeleagă consecințele legale ale acestora. Invocă jurisprudența instanței de la Strasbourg, respectiv Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunțată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 20 mai 1999, pronunțată în Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei,
Hotărârea din 4 mai 2000 , pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, și Hotărârea din 25 aprilie 2006, pronunțată în Cauza Dammann împotriva Elveției, prin care s-a reținut că o lege reprezintă o normă enunțată cu suficientă precizie, astfel încât orice persoană să prevadă consecințele dintr-un act determinat, așadar, norma este previzibilă atunci când oferă o anumită garanție contra atingerilor arbitrare ale puterii publice.
6.
Susține că principiul securității juridice a normei legale se corelează cu principiul de drept european al încrederii legitime, potrivit căruia legislația trebuie să fie clară și predictibilă, unitară și coerentă, posibilitatea modificării acesteia fiind necesar să fie limitată. Este evident că statului îi este dificil să adopte legi cu o precizie absolută, însă caracterul mult prea general sau echivoc nu trebuie să afecteze previzibilitatea legii, fiind necesar ca aceasta să permită cetățeanului să prevadă, într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat (a se vedea Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit al Marii Britanii,
Hotărârea din 4 mai 2000 , pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, și Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Leempoel&S.A.ED.Cine Revue împotriva Belgiei).
7.
Totodată, apreciază că sintagma „lasă să se creadă că are influență“ , cuprinsă în
art. 291 alin. (1) din Codul penal , este contrară dispozițiilor constituționale ale
art. 21 alin. (3)
și ale
art. 16 alin. (1)
și nu întrunește cerințele de previzibilitate, claritate și precizie a legii penale, astfel încât aduce atingere și dispozițiilor
art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală . Susține că principiul egalității impune statului cerințe de certitudine formală, precizie, claritate, lipsă de ambiguitate a normelor legale, precum și coordonarea acestora pentru înțelegerea și interpretarea uniformă a legii.
8.
Autorul excepției consideră că sintagma criticată nu respectă cerința de claritate a legii penale, fiind incriminată fapta unei persoane care lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public, însă legiuitorul nu a reglementat criteriile după care ar trebui analizată atitudinea subiectului activ al infracțiunii de trafic de influență. Are în vedere faptul că înțelegerea unui mesaj verbal sau nonverbal poate fi interpretată de participanții la dialog în funcție de nivelul de educație și instruire al fiecăruia, în funcție de modul de exteriorizare al subiectului activ al infracțiunii. În aceste condiții, lipsa de claritate a textului de lege criticat lasă loc arbitrariului în aprecierea comportamentului subiectului activ al infracțiunii, care nu poate fi responsabil pentru ceea ce susțin partenerii de discuție că ar fi înțeles, raportat la ceea ce acesta ar fi vrut să transmită prin comportamentul său verbal sau nonverbal.
9.
Totodată, autorul excepției susține că sintagma criticată nu respectă principiul previzibilității legii penale, întrucât niciun destinatar al legii nu poate aprecia, raportat la modul de redactare a textului, în ce manieră ar trebui să se comporte sau să verbalizeze, astfel încât să nu poată fi acuzat de o astfel de faptă. Arată că în
art. 12 din Convenția penală
privind corupția, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, a fost definit traficul de influență ca fiind fapta săvârșită cu intenție, „de a propune, de a oferi sau de a da, direct ori indirect, orice folos necuvenit, cu titlu de remunerație, oricui afirmă sau confirmă că este capabil să exercite o influență în luarea unei decizii de către oricare dintre persoanele vizate de
art. 2 ,
art. 4-6
și de
art. 9-11 , indiferent dacă folosul necuvenit este pentru sine sau pentru altcineva, precum și fapta de a solicita, de a primi sau de a accepta oferta ori promisiunea, cu titlu de remunerație, pentru o astfel de influență, indiferent dacă influența este sau nu este exercitată ori dacă influența presupusă produce sau nu produce rezultatul dorit“. Susține că definiția infracțiunii de trafic de influență, anterior menționată, este redactată în mod clar și nu lasă loc arbitrariului în aprecierea conduitei subiectului activ al infracțiunii, care trebuie să afirme sau să confirme că este capabil să exercite influența, deci să realizeze acte explicite în sensul arătat. De asemenea arată că, potrivit
art. 18 - „Traficul de influență“, din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției , adoptată la New York la 31 octombrie 2003: „Fiecare stat parte adoptă măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru atribuirea caracterului de infracțiune, în cazul în care actele au fost săvârșite cu intenție: a) faptei de a promite, de a oferi ori de a da unui agent public sau oricărei alte persoane, direct ori indirect, un folos necuvenit, cu scopul ca respectivul agent sau respectiva persoană să abuzeze de influența sa reală ori presupusă, în vederea obținerii de la o autoritate administrativă sau de la o autoritate publică a statului parte a unui folos necuvenit pentru instigatorul inițial al actului sau pentru oricare altă persoană; b) faptei unui agent public sau a unei alte persoane de a solicita ori de a accepta, direct sau indirect, un folos necuvenit pentru sine sau pentru o altă persoană, cu scopul de a abuza de influența sa reală ori presupusă, în vederea obținerii unui folos necuvenit de la o autoritate administrativă sau de la o autoritate publică a statului parte.“ Având în vedere prevederile precitate, autorul excepției susține că, din perspectiva Organizației Națiunilor Unite, subiectul activ al infracțiunii trebuie să abuzeze de influența sa reală sau presupusă, aspecte care pot fi previzibile destinatarilor legii, influența presupusă fiind una aparentă, deci mai clară și mai lesne de interpretat, aparența influenței fiind mai ușor de previzionat de către destinatarii legii, dar și mai lesne de apreciat în practică.
10.
Concluzionând, autorul excepției susține că menținerea în
art. 291 alin. (1) din Codul penal
a sintagmei „lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public“ determină o interpretare subiectivă a organului de cercetare penală ori a magistratului în ceea ce privește îndeplinirea elementului material al laturii obiective a infracțiunii de trafic de influență. Se creează premisa că orice persoană - despre care se crede că poate avea influență asupra unui funcționar sau despre care alte persoane afirmă că acesta lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public - este pasibilă a fi trasă la răspundere, încălcându-se, în acest mod, prezumția de nevinovăție, consacrată constituțional în
art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală .
11.
Tribunalul București - Secția I penală apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 291 alin. (1) din Codul penal , cu referire specială la sintagma „lasă să se creadă că ar avea influență asupra unui funcționar public“ este neîntemeiată.
Articolul 291
din Codul penal
se referă la persoana care „are influență sau lasă să se creadă că ar avea influență asupra unui funcționar public“, ceea ce înseamnă că influența sa poate fi reală sau presupusă, totodată, conjuncția „și“ legând această influență de promisiunea pe care respectiva persoană o face, de a determina funcționarul public „să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri“. Apreciază că textul de lege criticat este clar și previzibil și subliniază că influența, reală sau presupusă, este subordonată scopului urmărit de persoana care săvârșește o astfel de infracțiune, acela de a obține bani sau foloase pe care le pretinde, primește sau acceptă.
12.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.
13.
Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că dreptul la un proces echitabil presupune, printre altele, că instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii. Reține că aparența lăsată de persoana pusă sub acuzare legată de o anumită credibilitate privind influența sa asupra unui funcționar public urmează a fi verificată în coroborare cu toate probele administrate în cauză, fără a avea o valoare dinainte stabilită, iar inculpatul se poate prevala de toate garanțiile procesuale care condiționează un proces echitabil.
14.
Avocatul Poporului precizează că își menține punctul de vedere reținut în
Decizia Curții Constituționale nr. 489 din 30 iunie 2016 , în sensul că dispozițiile
art. 291 alin. (1) din Codul penal
sunt constituționale.
15.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituției , precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
16.
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor
art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale
art. 1 alin. (2) , ale
art. 2 ,
3 ,
10
și
29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
17.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile
art. 291 alin. (1) din Codul penal
cu referire la sintagma „lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public“. Textul de lege criticat are denumirea marginală „Traficul de influență“ și următorul conținut: „Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.“.
18.
În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale
art. 1 alin. (5)
potrivit cărora în România, respectarea
Constituției , a supremației sale și a legilor este obligatorie,
art. 16 alin. (1)
privind egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice fără privilegii și fără discriminări,
art. 20
referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului,
art. 21 alin. (3)
privind dreptul la un proces echitabil și
art. 23 alin. (11)
referitor la prezumția de nevinovăție. De asemenea sunt invocate
Convenția penală privind corupția , adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, și
Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției , adoptată la New York la 31 octombrie 2003.
19.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că a analizat critici identice celor formulate în prezenta cauză cu referire la dispozițiile
art. 291 alin. (1) din Codul penal , sintagma „lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public“, pronunțând
Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate. În considerentele deciziei precitate, paragrafele 53-70, Curtea a constatat că există suficiente repere doctrinare și jurisprudențiale pentru a se putea susține că norma penală criticată este clară și previzibilă, reținând, totodată, că, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, prevăzut la
art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală , Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere în incriminarea faptei de trafic de influență, cu respectarea obligației ca normele adoptate să fie precise, clare și previzibile.
20.
Pentru a fundamenta această concluzie, Curtea a observat că, în mod constant, doctrina a reținut că prin expresia „are influență“ se înțelege că acea persoană se bucură în mod real de încrederea funcționarului sau a altui salariat ori că bunele relații personale cu acesta corespund realității, așadar acea persoană este în asemenea relații cu funcționarul încât să îl poată determina la o anumită conduită, atitudine, acțiune. Prin expresia „lasă să se creadă că are influență“ asupra unui funcționar sau a altui salariat, literatura de specialitate înțelege că o persoană se laudă că are trecere pe lângă un funcționar sau alt salariat (afirmând, de pildă, că datorită încrederii de care se bucură sau datorită rudeniei sau relațiilor personale pe care le are cu acel funcționar sau salariat poate determina o anumită atitudine a acestuia ori poate obține o anumită rezolvare) ori se prevalează, pretinde, afirmă, contrar realității, că este în relații bune cu funcționarul ori alt salariat, se bucură de aprecierea și încrederea acestuia de asemenea natură încât poate rezolva problema de care este interesat cumpărătorul de influență. Se consideră că cerința este îndeplinită și atunci când o persoană, fără a se lăuda că are trecere asupra unui funcționar, nu dezminte afirmațiile altora cu privire la existența acesteia. De asemenea, Curtea a observat că, potrivit practicii judiciare, nu are relevanță dacă făptuitorul a precizat ori nu numele funcționarului public asupra căruia are influență, suficient fiind să îl fi determinat numai prin calitatea acestuia. Curtea a observat, totodată, că, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru reținerea infracțiunii de trafic de influență nu este necesar ca inculpatul să indice în mod nominal funcționarul public pe lângă care pretinde că ar avea trecere, dacă din conținutul celor afirmate de el se desprinde competența acestui funcționar de a dispune în legătură cu actul referitor la care se trafică influența, deoarece ceea ce este important este ca influența presupusă a inculpatului să fi constituit pentru persoana interesată motivul tranzacției. Cu alte cuvinte, pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii de trafic de influență este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, printre care și aceea ca influența pe care o are sau lasă să se creadă că o are făptuitorul, să privească un funcționar sau alt salariat care are atribuții în îndeplinirea actului pentru care făptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase. Nu are relevanță dacă făptuitorul, atribuind un nume acelui funcționar sau salariat, numele atribuit este real sau fictiv. Prin urmare, esențial este ca influența făptuitorului să fi constituit pentru persoana interesată motivul determinant al tranzacției.
21.
Curtea a reținut că, în ipoteza în care făptuitorul lasă să se creadă că are influență, deși nu are, este vorba și de inducerea în eroare, de o înșelăciune pe care traficul de influență o absoarbe în conținutul său. Curtea a observat că, potrivit practicii judiciare, prevalarea de o influență inexistentă în realitate asupra unui funcționar sau pretinderea sau primirea de bani urmată de neexercitarea ulterioară a influenței pentru îndeplinirea actului, deși constituie o prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase, realizează elementul material al infracțiunii de trafic de influență, aceasta având un alt obiect juridic (relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a raporturilor de serviciu) față de infracțiunea de înșelăciune (relațiile sociale referitoare la patrimoniu), infracțiunea de trafic de influență existând independent de producerea unei pagube materiale, așa cum este cazul infracțiunii de înșelăciune. Pe cale jurisprudențială s-a reținut însă că, dacă actul a fost îndeplinit fără să se fi făcut nicio intervenție și totuși se pretind bani sau alte foloase, fapta constituie înșelăciune. S-a mai statuat că nu există trafic de influență dacă inculpatul nu s-a prevalat de vreo influență pe lângă vreun funcționar, ci a luat suma de bani pentru serviciile pe care el personal putea să le facă celor care au dat banii, existând, în acest caz, infracțiunea de luare de mită.
22.
Curtea a constatat că, în condițiile în care cele două noțiuni utilizate în cuprinsul
art. 291 din Codul penal
- „persoană care are influență“/„persoană care lasă să se creadă că are influență“ - se regăseau și în norma penală anterioară (respectiv
art. 257 din Codul penal din 1969 ), dat fiind conținutul normativ identic al acestora, dezvoltările teoretice și jurisprudența în materia infracțiunii de trafic de influență, cu referire la noțiunile precitate, își păstrează valabilitatea și sub
noul Cod penal .
23.
Curtea a observat, totodată, că, potrivit
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în cadrul soluțiilor legislative adoptate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor și noțiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înțeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înțelegerea lor corectă și a se evita interpretările greșite ( art. 25 ), iar „dacă o noțiune sau un termen nu este consacrat“ sau poate avea înțelesuri diferite, semnificația acestuia în context se stabilește prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv și devine obligatorie pentru actele normative din aceeași materie [ art. 37 alin. (2) ].
24.
Curtea a reținut, de asemenea, că stilul actelor normative trebuie să se caracterizeze prin claritate, precizie, prin concizie - fără ca legea să fie însă sumară și lacunară - prin aplicarea unor principii stabile, predictibile și accesibile, să fie inteligibil pentru categorii largi și diverse de destinatari, având în vedere caracterul general și obligatoriu al normei juridice. Curtea a observat că, în general, stilul juridic, datorită însăși rațiunii sale de a fi, întrebuințează aceeași terminologie, cuprinzând cuvinte tehnice care corespund exact noțiunilor juridice. Așa încât Curtea a constatat că utilizarea constantă și uniformă a acelorași termeni în redactarea actelor normative este o garanție pentru realizarea coerenței legislației naționale, în aceste condiții nemaifiind necesară determinarea conceptuală și definirea acestor termeni, așadar interpretarea oficială, autentică, contextuală a noțiunilor cu conținut normativ identic reglementării anterioare.
25.
Curtea a reținut că dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaște judecătorului competența de a tranșa ceea ce a scăpat atenției legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conținutului legii se face pe cale de interpretare - ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret -, în materie penală, cu respectarea principiului potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare. Curtea a constatat astfel că interpretarea autentică, legală poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicație corectă înțelesului, scopului și finalității acesteia, însă legiuitorul nu poate și nu trebuie să prevadă totul. În concret, orice normă juridică, ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează a fi interpretată de instanțele judecătorești (interpretare judiciară, cauzală) pentru a emite un act de aplicare legal.
26.
Totodată, Curtea a observat că, potrivit jurisprudenței instanței de la Strasbourg,
art. 7 paragraful 1 din Convenție , care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, Curtea de la Strasbourg a statuat că
art. 7 paragraful 1 din Convenție
nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36,
Hotărârea din 24 mai 2007 , pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).
27.
Așa încât, având în vedere cele reținute în precedent, faptul că în
noul Cod penal
legiuitorul utilizează noțiuni identice în incriminarea faptei de trafic de influență - „persoană care are influență“, respectiv „persoană care lasă să se creadă că are influență“ - care, în acest mod au devenit expresii consacrate, ținând cont de jurisprudența și doctrina dezvoltate până la data intrării în vigoare a
noului Cod penal
și luând în considerare faptul că, în mod firesc, jurisprudența care vine în continuarea celei existente va avea drept reper cele statuate anterior, Curtea a constatat că dispozițiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară și imprevizibilă pentru un cetățean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică, astfel că nu încalcă cerințele de claritate, accesibilitate și previzibilitate a legii impuse de
art. 7 paragraful 1 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și
art. 1 alin. (5) din Constituție
și nu conduc la o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penale.
28.
De altfel, Curtea a reținut un argument în plus care susține concluzia anterioară, respectiv faptul că, în actuala reglementare a infracțiunii de trafic de influență, legiuitorul a adăugat o nouă condiție de tipicitate (nouă cerință esențială), necesară pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii, respectiv aceea ca făptuitorul să promită cumpărătorului de influență că îl va determina pe funcționarul public sau pe o altă persoană dintre cele menționate de lege să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Curtea a constatat că formularea normei penale criticate - „pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe acesta...“ - este redactată clar, pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii de trafic de influență, deci pentru existența infracțiunii, fiind necesară îndeplinirea cerinței existenței influenței reale sau imaginare (conjuncția „sau“, cu funcție disjunctivă, având înțelesul curent din limba română - ori/fie, în concret legând noțiuni care se exclud ca alternative), împreună cu/alături de cerința ca făptuitorul să promită că îl va determina pe funcționarul public sau pe o altă persoană dintre cele menționate de lege să adopte conduita dorită de cumpărătorul de influență (conjuncția copulativă „și“ având funcția de a lega două cerințe esențiale, de a indica o completare, un adaos, o precizare nouă în incriminarea faptei de trafic de influență). Or, Curtea a constatat că realizarea acestei din urmă condiții (de a promite influența asupra funcționarului) presupune asumarea din partea făptuitorului a obligației, a angajamentului de a-l determina pe funcționar să adopte conduita ce formează obiectul traficării de influență.
29.
Pentru considerentele dezvoltate în precedent Curtea nu a reținut susținerile autorilor excepției referitoare la încălcarea, prin norma penală criticată, a egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Totodată, Curtea a constatat că prevederile constituționale și convenționale referitoare la dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare și prezumția de nevinovăție nu sunt aplicabile în cauză, toate acestea fiind, în esență, drepturi procedurale, în vreme ce obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispoziții de drept penal substanțial.
30.
Cât privește invocarea
Convenției penale
privind corupția, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, ratificată de România prin
pentru ratificarea
Convenției penale
privind corupția, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, precum și a
Convenției Națiunilor Unite împotriva corupției , adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin
pentru ratificarea
Convenției Națiunilor Unite împotriva corupției , adoptată la New York la 31 octombrie 2003, Curtea a reținut că acestea constituie cadrul general în materie, legiuitorul național având competența de a reglementa conduita legal și moral dezirabilă politicii penale și politicii publice anticorupție din propriul stat.
31.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudența Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziei precitate sunt aplicabile și în prezenta cauză.
32.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul
art. 146 lit. d)
și al
art. 147 alin. (4) din Constituție , al
art. 1-3 , al
art. 11 alin. (1) lit. A.d)
și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Dragoș Băsescu în Dosarul nr. 17.179/3/2016 al Tribunalului București - Secția I penală și constată că dispozițiile
art. 291 alin. (1) din Codul penal
cu referire la sintagma „lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public“ sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 9 martie 2017.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.