Decizia nr. 464/2018

Valer Dorneanu

- președinte

Marian Enache

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel-Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Daniela Ramona Marițiu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 290 alin. (1) din Codul penal , excepție ridicată de Ovidiu Puțura în Dosarul nr. 2.415/2/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.965D/2017.

2.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra notelor scrise depuse la dosar de către autorul excepției, prin care se solicită admiterea acesteia.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Susține că dispozițiile criticate preiau, în linii generale, conținutul infracțiunii de dare de mită din Codul penal anterior, astfel că la nivelul tipicității infracțiunii nu sunt modificări proprii, din perspectiva conținutului infracțiunii. Sintagmele criticate de autorul excepției, din perspectiva clarității și previzibilității, au fost explicitate atât în jurisprudență, cât și în doctrină, astfel că nu pot fi reținute criticile de neconstituționalitate aduse acestora.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4.

Prin Încheierea din 7 iunie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 2.415/2/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 290 alin. (1) din Codul penal , excepție ridicată de Ovidiu Puțura, într-o cauză penală.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține că legea penală nu definește noțiunile de „promisiune“, „oferire“, „dare“, ceea ce determină lipsa de claritate și previzibilitate a dispoziției criticate. Făcând referire la dispozițiile

art. 1.164 ,

art. 1.165 ,

art. 1.325

și

art. 1.327 din Codul civil , autorul excepției apreciază că există o noțiune legală a termenului „promisiune“, dedusă din dispozițiile

Codului civil , atât sub aspectul nașterii, dar mai ales al condițiilor de existență, de validitate, al efectelor, al modalităților și al stingerii ei. Astfel, noțiunea de „promisiune“ este neconstituțională în măsura în care nu se referă la terminologia legală prevăzută de legislația civilă. În ceea ce privește noțiunea de „oferire“, plecând de la invocarea unor dispoziții din

Codul civil , autorul excepției apreciază că se impune constatarea neconstituționalității acesteia în măsura în care nu se referă la terminologia prevăzută de legislația civilă. În continuare face referire la

deciziile Curții Constituționale nr. 603 din 6 octombrie 2015

și

nr. 390 din 2 iulie 2014 .

6.

Totodată, sintagma „în condițiile

art. 289 “ este o sintagmă generală care se referă la condiția principală a

art. 289 din Codul penal , respectiv la situația în care funcționarul public pretinde, primește sau acceptă. Astfel, existența infracțiunii de dare de mită este subsecventă modului de acțiune al funcționarului și reprezintă reacția mituitorului în condițiile respective. Susține că sintagma „în legătură cu“ trebuie interpretată ca având sensul de „în scopul“ sau „pentru ca să“. Apreciază că esența infracțiunii de dare de mită este obținerea unui folos de către mituitor. Este evident că nimeni nu dă mită decât dacă urmărește un interes, un scop, ce se realizează prin acțiunea ce urmează să fie făcută de funcționarul public. Gradul de precizie a termenilor și noțiunilor folosite de legiuitor trebuie să fie unul ridicat dată fiind natura normelor penale pentru care sancțiunea nerespectării este aplicarea unei pedepse privative de libertate, adică afectarea unui drept fundamental, respectiv dreptul la libertate. Având în vedere cele expuse, apreciază că, în mod evident, textul de lege criticat nu este neechivoc, nefiind îndeplinite cerințele de calitate a legilor, ceea ce contravine principiului legalității prevăzut de

art. 1 alin. (5) din Constituție .

7.

De asemenea, autorul excepției susține că neclaritatea textului de lege și imprevizibilitatea acestuia afectează dreptul persoanelor de a beneficia de un proces echitabil garantat de

art. 21 din Constituție

și de

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, de vreme ce norma criticată poate fi interpretată cu o marjă largă de apreciere, iar aprecierile pur subiective trebuie excluse din cadrul legislativ penal.

8.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât formularea normei penale criticate nu încalcă cerințele de claritate, accesibilitate și previzibilitate a legii impuse de

art. 7 paragraful 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de

art. 1 alin. (5) din Constituție . Astfel, actuala incriminare a infracțiunii de dare de mită își are deplină corespondență, din perspectiva modului de reglementare a elementului material al infracțiunii, în

art. 255 din Codul penal din 1969 , fiind vorba despre aceleași acțiuni prevăzute alternativ ca verbum regens. Cerința esențială ca acțiunile ce constituie element material al infracțiunii să fie săvârșite „în condițiile arătate în

art. 289 “ reprezintă, de asemenea, o reformulare mai concisă a celei folosite de legiuitor în

Codul penal anterior

(„în modurile și scopurile arătate în

art. 254 “), nefiind de natură a schimba concluzia că sub aspectul elementelor sale constitutive infracțiunea de dare de mită nu a suferit modificări. Desigur, modificările aduse infracțiunii de luare de mită au efecte și în ce privește infracțiunea de dare de mită, la care aceasta face trimitere, însă această împrejurare nu are relevanță din perspectiva excepției de neconstituționalitate ridicate. Or, dincolo de faptul că până în prezent nu s-a exprimat vreo îndoială cu privire la claritatea, accesibilitatea și previzibilitatea acestui text de lege, deși el există și se aplică ca atare de o lungă perioadă de timp, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că interpretarea noțiunilor puse sub semnul întrebării de către inculpat pe calea excepției de neconstituționalitate ridicată în prezenta cauză rezultă cu prisosință din jurisprudența și doctrina dezvoltate sub imperiul Codului penal anterior, astfel încât nu se poate susține că dispozițiile legale criticate ar fi neclare, imprecise și imprevizibile, iar subiecții cărora li se adresează ar fi în imposibilitate de a-și conforma conduita normei incriminatoare din

art. 290 alin. (1) din Codul penal

în vigoare. În acest context, Înalta Curte de

Casație și Justiție face trimitere la considerentele

Deciziei Curții Constituționale nr. 489 din 30 iunie 2016

(paragrafele 59-64) care își păstrează valabilitatea mutatis mutandis și în prezenta cauză.

9.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10.

Guvernul susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că textele constituționale consacră principiul respectării obligatorii a legii, dar, pentru a putea fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerințe de claritate și previzibilitate, astfel încât acești destinatari să își poată adapta în mod corespunzător conduita. În acest sens este și jurisprudența constantă a Curții Constituționale și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului. Susține că previzibilitatea și predictibilitatea unei norme presupun că destinatarul acesteia are reprezentarea aspectelor în funcție de care este obligat să își modeleze conduita. Astfel, în cazul analizat, textul de lege sancționează promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase în condițiile arătate în

art. 289 din Codul penal . Textul enumeră în mod clar și distinct actele interzise, neputându-se susține în mod rezonabil că destinatarul normei juridice nu cunoaște înțelesul noțiunilor de „promisiune“, „oferire“ sau „dare“ de bani sau alte foloase. Noțiunile menționate ca atare nu sunt de natură a afecta previzibilitatea normei penale, orice destinatar al acesteia fiind de așteptat a cunoaște înțelesul acestora și a-și putea adapta conduita exigențelor legii; sensul dat de legiuitor este cel de drept comun, înțelegerea comună a termenilor fiind cea care oferă substanța sintagmelor pretins neconstituționale. De asemenea, doctrina juridică a oferit definiții termenilor utilizați în text. Astfel, prin „promisiune“ se înțelege angajamentul, făgăduiala, obligația pe care și-o asumă persoana față de un funcționar public de a remite în viitor o sumă de bani sau alte foloase dacă va acționa sau nu va acționa în sensul urmărit și dorit de acea persoană; prin „oferire“ se înțelege activitatea de prezentare funcționarului public a banilor sau folosului pe care acesta urmează să îl primească, în scopurile precizate prin textul incriminator, infracțiunea de dare de mită subzistând chiar dacă oferta nu este acceptată; sintagma „a da bani“ sau alte foloase presupune a preda efectiv, a remite funcționarului public banii sau foloasele. Este nerelevantă împrejurarea că mituirea nu a reușit, adică nu l-a determinat pe funcționarul public să ia mită, întrucât infracțiunea se consumă odată cu acțiunea de predare, înmânare a avantajului material.

11.

Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Apreciază că textul legal criticat este suficient de precis și clar pentru a se observa cu ușurință că sancțiunea penală se aplică doar în condițiile în care fapta se realizează din punctul de vedere al elementului material. Elementul material al dării de mită în varianta tip poate fi realizat prin una dintre următoarele acțiuni, prevăzute alternativ de textul de incriminare și clarificate în literatura de specialitate, precum și printr-o îndelungată practică judiciară: promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condițiile arătate în

art. 289 . Actuala incriminare a infracțiunii de dare de mită își are corespondență în

art. 255 din vechiul Cod penal , în ceea ce privește modul de reglementare a elementului material al infracțiunii, singura modificare constând în extinderea ariei de incriminare, în sensul că, potrivit noii reglementări, poate constitui infracțiunea de dare de mită și promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase unui funcționar public după ce acesta a realizat actul în care este concretizată prestația sa, ca o mulțumire, recunoștință pentru activitatea desfășurată. Cu excepția acestor modificări, celelalte dispoziții din norma de incriminare veche continuă să rămână valabile, astfel că dezvoltările teoretice și practica judiciară în materie rămân de actualitate. Ca atare, Avocatul Poporului apreciază că elementele infracțiunii care incriminează darea de mită nu necesită alte intervenții din partea legiuitorului, fiind îndeplinite cerințele calitative ale legii, inclusiv previzibilitatea.

12.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

13.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 290 alin. (1) din Codul penal , cu următorul conținut: „Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condițiile arătate în

art. 289 , se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.“

15.

Autorul excepției susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (5) , potrivit căruia, în România, respectarea

Constituției , a supremației sale și a legilor este obligatorie,

art. 15 alin. (1) , potrivit căruia cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea și în

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului. De asemenea sunt invocate

art. 6

și

art. 7 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

16.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, în ceea ce privește claritatea și previzibilitatea legii, în jurisprudența sa, a statuat că dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaște judecătorului competența de a tranșa ceea ce a scăpat atenției legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conținutului legii se face pe cale de interpretare - ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret -, în materie penală, cu respectarea principiului potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare. Curtea a reținut astfel că interpretarea autentică, legală poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicație corectă înțelesului, scopului și finalității acesteia, însă legiuitorul nu poate și nu trebuie să prevadă totul. În concret, orice normă juridică, ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează a fi interpretată de instanțele judecătorești (interpretare judiciară) pentru a emite un act de aplicare legal.

17.

Totodată, Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenței instanței de la Strasbourg,

art. 7 paragraful 1 din Convenție , care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la

categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, Curtea de la Strasbourg a statuat că

art. 7 paragraful 1 din Convenție

nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36,

Hotărârea din 24 mai 2007 , pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).

18.

Plecând de la aceste statuări de principiu, Curtea observă că, în

Codul penal din 1969 , infracțiunea de dare de mită era reglementată de dispozițiile

art. 255, care la alin. 1

dispuneau în sensul că „promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile și scopurile arătate în

art. 254 , se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani“. Totodată, Curtea reține că în noua reglementare infracțiunea de dare de mită este reglementată de dispozițiile

art. 290, care la alin. (1)

dispun în sensul că „promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condițiile arătate în

art. 289 , se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani“. Astfel, Curtea constată că elementul material al laturii obiective a infracțiunii de dare de mită este același în cele două reglementări succesive, acesta realizându-se prin trei modalități alternative, „promisiunea“, „oferirea“, „darea“ de bani ori alte foloase. Această reglementare este criticată de autorul excepției din perspectiva lipsei de claritate și previzibilitate.

19.

Cu privire la acest aspect, Curtea reține că toate cele trei sintagme criticate au beneficiat de o interpretare constantă, atât în practica judiciară, cât și în doctrină. Astfel, s-a statuat că prin „promisiune“ se înțelege angajamentul, făgăduiala, obligația pe care și-o asumă o persoană față de un funcționar public de a remite în viitor o sumă de bani sau alte foloase, dacă va acționa sau nu va acționa în sensul urmărit și dorit de acea persoană. Promisiunea presupune un act unilateral al mituitorului, ea neimplicând neapărat actul corelativ al acceptării de către funcționarul public. Mijloacele prin care se face promisiunea sunt multiple. Aceasta se poate face verbal, în scris, precum și în orice alt mod; ea trebuie însă să ajungă la cunoștința destinatarului (funcționarului public sau persoanei care exercită atribuții similare în varianta atenuată), neavând relevanță, așa cum s-a menționat, dacă acesta o acceptă sau o respinge. De exemplu, în practică s-a constatat săvârșirea infracțiunii de dare de mită, în modalitatea promisiunii, în sarcina inculpatului care a promis unui agent de poliție o sumă de bani pentru ca acesta din urmă să rezolve favorabil un dosar de cercetare penală privind rudele inculpatului (Decizia nr. 1.315 din 9 aprilie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală).

20.

Prin „oferire“ se înțelege activitatea de prezentare funcționarului public a banilor sau folosului pe care acesta urmează să îl primească, în scopurile precizate prin textul incriminator, infracțiunea de dare de mită subzistând chiar dacă oferta nu este acceptată. Modurile în care oferta ajunge la funcționarul public nu au relevanță atât timp cât ea a ajuns la cunoștința acestuia. În același timp, pentru existența infracțiunii se cere ca oferta să fie precisă, neechivocă, să se concretizeze într-o acțiune efectivă și reală. Nu este necesar ca oferta să fie inteligibilă pentru oricine, ci numai pentru persoana funcționarului, care, cunoscând circumstanțele, este în situația de a-i putea înțelege semnificația.

21.

În doctrină s-a precizat, de asemenea, că oferta presupune prezentarea, arătarea banilor sau a altor foloase pe care funcționarul urmează să le primească în schimbul serviciilor sale și aceasta o deosebește esențial de promisiune, care este și rămâne o simplă făgăduială făcută funcționarului pentru îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act referitor la îndatoririle sale de serviciu ori pentru efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri. Promisiunea de bani sau alte foloase reprezintă mai puțin decât oferta, fiind absorbită de aceasta. Prin natura ei, oferta presupune promisiunea, pe care o absoarbe și o depășește, cele două activități suprapunânduse, fiind simultane. Ceea ce caracterizează oferta este prezentarea banilor sau foloaselor ce constituie obiectul mitei ori posibilitatea ca aceștia/acestea să fie imediat remise. Prin urmare, oferta nu este afectată de vreun termen. Spre deosebire de ofertă, promisiunea privește sume de bani sau foloase viitoare.

22.

În ceea ce privește „darea“ de bani sau alte foloase, doctrina a precizat că aceasta presupune a preda efectiv, a remite funcționarului public banii sau foloasele. Este nerelevantă împrejurarea că mituirea nu a reușit, adică nu l-a determinat pe funcționarul public să ia mita, întrucât infracțiunea se consumă odată cu acțiunea de predare, înmânare a avantajului material. Nu prezintă importanță dacă banii sau foloasele au fost date din proprie inițiativă sau cedând solicitărilor funcționarilor publici ori dacă au fost date direct sau indirect (prin intermediar).

23.

Infracțiunea de dare de mită subzistă chiar dacă nu s-a realizat actul pentru care s-au dat banii sau foloasele, infracțiunea consumându-se odată cu activitatea de predare, de înmânare a banilor sau a altor foloase, neprezentând importanță nici dacă darea a avut loc în mod efectiv.

24.

Așa fiind, Curtea constată că sintagmele criticate de autorul excepției pentru lipsa de claritate și previzibilitate nu reprezintă opțiuni legislative recente, ci acestea se regăseau și anterior în legislația penală, fiind subiectul unui proces de formare a unei jurisprudențe constante și neechivoce. Curtea a statuat că, în condițiile în care noțiunile utilizate în cuprinsul Codului penal se regăseau și în norma penală anterioară, dat fiind conținutul normativ identic al acestora, dezvoltările teoretice și jurisprudența în materie dezvoltate sub imperiul

Codului penal din 1969

își păstrează valabilitatea și sub

noul Cod penal

(a se vedea

Decizia nr. 856 din 14 decembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 13 aprilie 2018, paragraful 18).

25.

Faptul că în

noul Cod penal

legiuitorul utilizează noțiuni identice în incriminarea faptei de dare de mită - „promisiunea“, „oferirea“, „darea“ de bani ori alte foloase - care, în acest mod, au devenit expresii consacrate, ținând cont de jurisprudența și doctrina dezvoltate până la data intrării în vigoare a

noului Cod penal

și luând în considerare faptul că, în mod firesc, jurisprudența care vine în continuarea celei existente va avea drept reper cele statuate anterior, Curtea apreciază că dispozițiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară și imprevizibilă pentru un cetățean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică, astfel că nu încalcă cerințele de claritate, accesibilitate și previzibilitate a legii impuse de

art. 7 paragraful 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de

art. 1 alin. (5) din Constituție .

26.

În ceea ce privește critica potrivit căreia sintagma „în condițiile

art. 289 “ este o sintagmă generală care este lipsită de claritate și previzibilitate, Curtea apreciază că nici aceasta nu este întemeiată. În noua reglementare, „promisiunea“, „oferirea“, „darea“ de bani ori alte foloase nu mai sunt condiționate, ca în

vechea reglementare, de scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, ci se săvârșesc în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.

27.

Astfel, diferența între cele două reglementări rezidă în faptul că, potrivit Codului penal, se incriminează și fapta celui care oferă un folos funcționarului public după îndeplinirea actului. În doctrină s-a precizat că, spre deosebire de reglementarea anterioară, unde infracțiunea de dare de mită exista numai dacă promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase se comitea anterior îndeplinirii sau neîndeplinirii de către funcționarul public a actului în vederea căruia mituitorul a acționat sau cel mai târziu în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu, potrivit actualei reglementări, fapta trebuie săvârșită în legătură cu atribuțiile de serviciu ale celui mituit. Aceasta înseamnă că activitatea mituitorului nu este condiționată de momentul când persoana a cărei mituire se încearcă îndeplinește atribuțiile de serviciu. Astfel, fapta constituie dare de mită atât atunci când promisiunea sau oferirea are loc anterior îndeplinirii actului de către funcționarul public, cât și atunci când darea bunurilor sau foloaselor are loc după îndeplinirea actului, indiferent dacă a intervenit o înțelegere anterioară comiterii actului sau nu. De asemenea, fapta constituie infracțiunea de dare de mită în cazul remiterii ulterioare îndeplinirii actului, indiferent dacă actul îndeplinit de funcționarul public este conform sau contrar atribuțiilor de serviciu.

28.

Referitor la acest aspect, Curtea reține, că în jurisprudența sa, a statuat că intră în competența legiuitorului realizarea politicii penale a statului. În virtutea acestei competențe derivate din

art. 61 alin. (1)

și

art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție , legiuitorul trebuie să se supună exigențelor și principiilor

Legii fundamentale . Legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcție de valoarea socială ocrotită, Curtea putând cenzura opțiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor și exigențelor anterior menționate (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, sau

Decizia nr. 363 din 7 mai 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015). Or, în cauză nu se ridică aspecte de ordin constituțional, ci de cenzurarea opțiunii legislative în realizarea politicii penale a statului, ipoteză în care nu se poate angaja competența Curții Constituționale. Astfel, din critica autorului se observă că acesta solicită Curții ca prin decizia ce o va pronunța să se stabilească faptul că sintagma „în legătură cu“ trebuie interpretată ca având sensul de „în scopul“ sau „pentru ca să“, cu alte cuvinte să se revină la vechea modalitate de reglementare a infracțiunii de dare de mită, fără a se arăta însă în ce mod noua reglementare contravine

Legii fundamentale .

29.

În ceea ce privește critica potrivit căreia sintagma „în legătură cu“ trebuie interpretată în corelație cu acțiunile subsecvente ale funcționarului public mituit, Curtea apreciază că nici aceasta nu poate fi reținută. Infracțiunea de dare de mită este o infracțiune de pericol, urmarea imediată a săvârșirii sale fiind producerea unei stări de pericol în sensul creării posibilității unei îndepliniri incorecte sau a unei neîndepliniri a îndatoririlor de serviciu de către funcționarul public. Astfel, legătura de cauzalitate trebuie să existe în ceea ce privește activitatea infracțională și urmarea imediată, în sensul că activitatea de promitere, oferire sau dare de bani sau alte foloase a creat o stare de pericol pentru activitatea instituțiilor publice sau a altor persoane juridice. Legătura de cauzalitate nu va fi analizată prin corelarea activității de promitere, oferire sau dare de bani sau alte foloase cu activitatea funcționarului public de pretindere ori primire de bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori de acceptare a promisiunii unor astfel de foloase.

30.

Astfel, pentru existența infracțiunii de dare de mită este irelevantă modalitatea în care funcționarul public mituit înțelege să se comporte, acceptarea sau refuzul acestuia, lipsa de fermitate a acestuia în respingerea ofertei, promisiunii. Promptitudinea și fermitatea refuzului nu pot angaja niciun fel de efect juridic, nici măcar în privința ameliorării răspunderii penale referitor la infracțiunea de dare de mită.

31.

Așa cum anterior s-a menționat, atât doctrina, cât și practica sunt unanime în a aprecia că existența infracțiunii de dare de mită nu este condiționată de săvârșirea infracțiunii de luare de mită. În practica judiciară s-a subliniat că pentru existența infracțiunii de dare de mită nu este necesar ca oferirea de bani sau de alte foloase necuvenite să fi fost urmată sau nu de acceptare sau de executare, fiind suficient faptul oferirii de bani ori de alte foloase. De asemenea nu este necesar ca scopul urmărit, respectiv îndeplinirea/neîndeplinirea/întârzierea îndeplinirii de către funcționar a unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau săvârșirea unui act contrar acestor îndatoriri, să fi fost realizat ( Decizia nr. 181 din 21 ianuarie 2008 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală).

32.

Așa fiind, ținând cont de jurisprudența și doctrina dezvoltate până la data intrării în vigoare a noului Cod penal și luând în considerare modul de reglementare a infracțiunii de dare de mită, Curtea constată că dispozițiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară și imprevizibilă pentru un cetățean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică, astfel că nu sunt încălcate cerințele de claritate, accesibilitate și previzibilitate ale legii impuse de

art. 1 alin. (5) din Constituție .

33.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ovidiu Puțura în Dosarul nr. 2.415/2/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 290 alin. (1) din Codul penal

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 5 iulie 2018.