Decizia nr. 463/2018

Articolul 61

alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală : „(1) Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: [...] c) organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.“;

–

Articolul 114

alin. (4) din Codul de procedură penală : „Pot fi audiate în calitate de martor și persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 și 62.“

13.

Autorul excepției susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în

art. 21 alin. (3)

potrivit căruia părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, prin Decizia

nr. 198 din 7 aprilie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 4 iulie 2016 și

Decizia nr. 97 din 1 martie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 29 iunie 2018, răspunzând unor critici similare, a respins excepția de neconstituționalitate, ca neîntemeiată.

15.

Cu acele prilejuri, Curtea a reținut că, potrivit

art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală , poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, iar potrivit

art. 114 alin. (4) din același cod,

pot fi audiate în calitate de martor și persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul

art. 61

și

art. 62

din același act normativ. În continuare, Curtea a constatat că dispozițiile

art. 61 din Codul de procedură penală

stabilesc în sarcina mai multor organe obligația de a întocmi procese-verbale de constatare ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. Curtea a observat că, potrivit

alin. (5) al art. 61,

procesul-verbal încheiat de aceste organe constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ. Totodată,

art. 198 alin. (2) din Codul de procedură penală

dispune în sensul că procesele-verbale întocmite de organele prevăzute la

art. 61 alin. (1) lit. a)-c)

constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală și nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal.

16.

De asemenea, Curtea a reținut că, potrivit

art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice acuzat are, mai ales, dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării. Dreptul înscris în

art. 6 paragraful 3 lit. d)

constă în posibilitatea ce trebuie să-i fie acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiați martori care să-l disculpe, în aceleași condiții în care sunt audiați și interogați martorii acuzării; el constituie o aplicație a principiului contradictorialității în procesul penal și, în același timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil.

17.

Totodată, Curtea Constituțională, plecând de la cele statuate de instanța europeană, a reținut că noțiunea de „martor“ are un înțeles autonom în sistemul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, independent de calificarea sa în norma națională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, paragraful 45). Astfel, din moment ce o depoziție, fie că ea este făcută de un martor - stricto sensu - sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanțial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o „mărturie în acuzare“, fiindu-i aplicabile garanțiile prevăzute de

art. 6 paragrafele 1

și

3 lit. d) din Convenție

(Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, paragraful 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunțată în Cauza Luca împotriva Italiei, paragraful 41).

18.

Plecând de la aceste premise, Curtea Constituțională a reținut că ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, organele prevăzute la

art. 61 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală

sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate. Curtea a observat că, în esență, procesul-verbal reprezintă un înscris cu caracter oficial prin care se consemnează anumite fapte sau acte juridice. Organele prevăzute de

art. 61 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală , întocmind procesul-verbal, consemnează în mod detaliat faptele, cu enumerarea elementelor pe care se întemeiază (constatări personale, declarații, documente etc.). Astfel, aplicând jurisprudența de principiu în materie a instanței de la Strasbourg, Curtea Constituțională a apreciat că procesul-verbal întocmit în condițiile prevăzute de

art. 61 din Codul de procedură penală

poate constitui „mărturie în acuzare“, organele enumerate în cuprinsul normei căpătând calitatea de „martori“ în sensul Convenției.

19.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea Constituțională a constatat că posibilitatea conferită de textul criticat, de a fi audiate în calitate de martor și persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul

art. 61 din Codul de procedură penală , se constituie într-o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil, iar nu într-o încălcare a acestuia. Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, considerentele și soluția deciziei amintite își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

20.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia organele de cercetare penală au fost audiate ca martori, Curtea a constatat că aceasta nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituționalitate, ci, în realitate, privește modul de interpretare și aplicare a prevederilor de lege criticate. Or, analiza unor astfel de critici de neconstituționalitate nu intră în competența de soluționare a Curții Constituționale, care, potrivit

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , „se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată“.

21.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudența Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor precitate sunt aplicabile și în prezenta cauză.

22.

În ceea ce privește critica potrivit căreia organele de ordine publică și cele de siguranță națională nu sunt definite de

Codul de procedură penală,

ceea ce determină lipsa de claritate a acestor noțiuni, Curtea reține că instanța de contencios constituțional, în acord cu jurisprudența instanței de la Strasbourg, a constatat că formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută, având în vedere principiul aplicabilității generale a acestora. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36,

Hotărârea din 24 mai 2007 , pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).

23.

Având în vedere aceste aspecte, în ceea ce privește „organele de siguranță națională“, Curtea reține că

Legea nr. 51/1991 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991, reglementa, potrivit titlului său, siguranța națională a României. Ulterior, prin

Legea nr. 255/2013 , sintagma „siguranță națională“ a fost înlocuită cu cea de „securitate națională“, atât în titlul, cât și în cuprinsul

Legii nr. 51/1991 . Totodată, se observă că, potrivit

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 , organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale sunt: Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, precum și Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției, prin structuri interne specializate.

24.

În ceea ce privește organele de ordine publică, Curtea constată că identificarea acestora se poate realiza plecând de la atribuțiile și competențele în materie de ordine publică ce sunt conferite, prin lege, anumitor instituții/organe. În acest sens, se poate observa, de exemplu, că, potrivit

art. 1 din Legea nr. 218/2002

privind organizarea și funcționarea Poliției Române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 25 aprilie 2014, „Poliția Română (...) este instituția specializată a statului, care exercită atribuții privind (...), respectarea ordinii și liniștii publice, în condițiile legii“, potrivit

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 550/2004

privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1175 din 13 decembrie 2004, „Jandarmeria Română este instituția specializată a statului, cu statut militar, componentă a Ministerului Administrației și Internelor, care exercită, în condițiile legii, atribuțiile ce îi revin cu privire la apărarea ordinii și liniștii publice (...)“, potrivit

art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 104/2001

privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 29 iunie 2001, „Poliția de Frontieră Română face parte din Ministerul Administrației și Internelor și este instituția specializată a statului care exercită atribuțiile ce îi revin cu privire la (...) respectarea ordinii și liniștii publice în zona de competență, în condițiile legii“, iar, potrivit

art. 1 alin. (1) din Legea poliției locale nr. 155/2010, republicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 8 mai 2014, „Poliția locală se înființează în scopul exercitării atribuțiilor privind apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, a proprietății private și publice, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, în următoarele domenii: a) ordinea și liniștea publică, precum și paza bunurilor;“.

25.

Așa fiind, Curtea constată că, din coroborarea prevederilor legale criticate cu dispozițiile din actele normative care reglementează atribuțiile și competențele în materie de ordine publică și siguranță națională ce sunt conferite, prin lege, anumitor instituții/organe, se poate stabili cu claritate și previzibilitate sfera de cuprindere a sintagmelor „organele de ordine publică“ și „organele de siguranță națională“, critica autorului excepției nefiind întemeiată.

26.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3,

al

art. 11 alin. (1) lit. A. d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Gîscă Mihai Valentin în Dosarul nr. 16.629/236/2015 al Judecătoriei Giurgiu - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 61 alin. (1) lit. c)

și ale a rt. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Giurgiu - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 5 iulie 2018.