Decizia nr. 144/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 223 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Petrișor Natanael Fanea în Dosarul nr. 1.820/83/2015 al Tribunalului Satu Mare - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.355D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Curtea dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 1.376D/2015, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 223 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Florin Biță în Dosarul nr. 1.184/309/2015 al Tribunalului Sălaj - Secția penală.

4. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor.

6. Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere dispozițiile

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, nu se opune conexării dosarelor.

7. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.376D/2015 la Dosarul nr. 1.355D/2015, care a fost primul înregistrat.

8. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

9. Prin Încheierea nr. 18/Cjdl din 25 august 2015 și Încheierea din 25 august 2015, pronunțate în dosarele nr. 1.820/83/2015 și nr. 1.184/309/2015, Tribunalul Satu Mare - Secția penală și Tribunalul Sălaj - Secția penală au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 223 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală.

10. Excepția a fost ridicată de Petrișor Natanael Fanea și Florin Biță, în dosarele de mai sus, având ca obiect soluționarea unor contestații formulate împotriva încheierilor judecătorului de drepturi și libertăți prin care s-a dispus luarea măsurii arestului preventiv.

11. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii susțin că prevederile legale menționate sunt neconstituționale, deoarece criteriul referitor la înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică este în contradicție cu cele explicite din art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, referitor la Scopul, condițiile generale de aplicare și categoriile măsurilor preventive (respectiv dacă măsura preventivă este necesară în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni), iar criteriile referitoare la gravitatea faptei, modul și circumstanțele de comitere a faptei contravin principiului prezumției de nevinovăție.

12. Totodată, prin modul în care este redactat textul criticat, noțiunea de necesitate a privării de libertate pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică este total imprevizibilă, legitimând arestarea preventivă a unei persoane chiar dacă nu există date, indicii sau informații că aceasta ar fi încercat să împiedice buna desfășurare a procesului penal ori chiar dacă aceasta nu a încercat să se sustragă de la proces sau nu există elemente rezonabile din care să rezulte că pe viitor ar întreprinde vreun astfel de demers.

13. Pe de altă parte, sintagma referitoare la starea de pericol pentru ordinea publică nu este definită și lasă loc unor interpretări contrare dispozițiilor art. 23 alin. (1) și (2) din Constituție și art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât, în cvasitotalitatea motivărilor încheierilor de admitere a propunerilor de arestare preventivă, starea de pericol pentru ordinea publică este justificată prin riscul trezirii unor sentimente de indignare în rândul opiniei publice. Or, o presiune a opiniei publice este incompatibilă cu imparțialitatea justiției și cu independența judecătorilor consacrate de art. 124 alin. (2) și (3) din Constituție. Pe de altă parte, opinia publică nu are posibilitatea să cunoască datele și probele dintr-un dosar decât prin mediatizarea lui și, deci, nu se poate opune inculpaților, drept temei al arestării, mediatizarea cauzei, Curtea de la Strasbourg statuând în termeni lipsiți de echivoc că publicitatea făcută cu privire la o infracțiune nu poate fi luată în considerare pentru determinarea existenței tulburării ordinii publice (a se vedea Hotărârea din 5 iulie 2007, pronunțată în Cauza Hendriks împotriva Olandei).

14. În concluzie, se arată că lipsa de previzibilitate a textului contestat este determinată de modul de redactare, care lasă loc interpretărilor arbitrare, contrare atât caracterului de excepție al măsurii arestării preventive, cât și standardului de calitate și previzibilitate al legii, necesare cu atât mai mult cu cât arestarea preventivă reprezintă cea mai gravă privare de un drept fundamental având în vedere că ea nu presupune constatarea vinovăției unei persoane care ar trebui să beneficieze de prezumția de nevinovăție.

15. Tribunalul Satu Mare - Secția penală și Tribunalul Sălaj - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

16. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

17. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, ipoteza vizată de art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală conține o ipoteză premisă pentru a se dispune arestarea preventivă și constă în aceea ca din probele prezentate să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit una dintre infracțiunile enumerate. Așa fiind, întrucât măsura arestării preventive se ia de către judecătorul de drepturi și libertăți motivat și pe baza probelor administrate, făcând posibilă verificarea legalității și temeiniciei de către instanța de control judiciar, atunci nu se poate susține lipsa de previzibilitate a normei și nici faptul că aceasta ar putea fi interpretată și aplicată în mod arbitrar.

18. De asemenea, întrucât la judecarea propunerii de arestare preventivă judecătorul de drepturi și libertăți este chemat să aprecieze asupra existenței temeiurilor măsurii preventive, și nu asupra fondului cauzei penale (existența infracțiunii, persoana făptuitorului, angajarea răspunderii sale penale), nu se poate afirma că admiterea propunerii pe baza probelor existente la momentul respectiv ar anticipa în vreun fel soluția de fond, încălcându-se prezumția de nevinovăție. În ce privește susținerea că prevederile criticate nu sunt corelate cu cele ale art. 202 din Codul de procedură penală, în sensul că înlăturarea stării de pericol pentru ordinea publică nu ar constitui unul dintre scopurile măsurilor preventive enumerate de legiuitor, Guvernul apreciază că aceasta nu constituie motiv de neconstituționalitate și, în orice caz, nu are un suport real. Astfel, art. 202 din Codul de procedură penală se regăsește în secțiunea 1 a capitolului ce reglementează măsurile preventive, făcând parte din dispozițiile generale aplicabile materiei. Prin comparație, art. 223 din Codul de procedură penală se află în secțiunea a 6-a dedicată măsurii arestului preventiv. Or, este firesc ca dispozițiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală să deroge de la prevederile art. 202 alin. (1) din același cod, întrucât au un caracter special față de reglementarea generală a măsurilor preventive.

19. Totodată, prevederile contestate nu îngrădesc în niciun fel dreptul părților la un proces echitabil de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite de lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege, într-un termen rezonabil. De asemenea, dispozițiile art. 223 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală nu afectează nici dreptul la apărare al părții interesate, care poate să fie asistată de un avocat în tot cursul procesului penal, are dreptul să consulte dosarul, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepții și obiecțiuni.

20. În sfârșit, Guvernul a mai făcut trimitere la jurisprudența Curții Constituționale în materie, sens în care a reiterat argumente invocate în

Decizia nr. 739 din 3 noiembrie 2015 , care sunt valabile mutatis mutandis și în prezenta cauză.

21. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile criticate sunt constituționale. Astfel, în lumina jurisprudenței Curții de la Strasbourg, prezumția de nevinovăție este încălcată dacă, fără stabilirea legală prealabilă a culpabilității unui învinuit și, îndeosebi, fără ca acesta din urmă să aibă ocazia să-și exercite drepturile de apărare, o decizie judiciară care îl privește reflectă sentimentul că este vinovat (a se vedea Cauza Hotărârea din 25 martie 1983 pronunțată în Minelli împotriva Elveției).

22. În plus, din interpretarea dispozițiilor legale criticate nu rezultă că inculpatului i se impută săvârșirea unei infracțiuni, fapt care nu poate fi stabilit decât prin hotărâre judecătorească de condamnare definitivă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că la momentul luării măsurii arestării preventive este necesar să existe probe suficiente pentru a se putea formula o acuzare completă (a se vedea Hotărârea din 30 august 1990, pronunțată în Cauza Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului Unit). Pe cale de consecință, judecătorul trebuie mai întâi să își fundamenteze convingerea privind existența acelei suspiciuni rezonabile pe probe, și nu pe indicii.

23. Cu privire la lipsa de previzibilitate a dispozițiilor legale criticate, Avocatul Poporului arată că toate criteriile indicate în cuprinsul art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală nu pot și nu trebuie să fie analizate individual, independent de celelalte, niciunul dintre acestea neavând o prevalență asupra altora în ce privește formularea unei concluzii privind existența sau, dimpotrivă, inexistența pericolului pentru ordinea publică. Astfel, așa cum gravitatea faptelor și limitele de pedeapsă nu pot constitui singurele temeiuri pentru a dispune arestarea preventivă, nici lipsa antecedentelor penale ori buna conduită (anterioară) a inculpatului nu ar putea duce, prin ele însele, la concluzia lipsei pericolului pentru ordinea publică. Pe cale de consecință, sintagma "privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică" trebuie corelată cu celelalte prevederi ale art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală.

24. În sfârșit, Avocatul Poporului a mai făcut trimitere la Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunțată în Cauza Calmanovici împotriva României, prin care instanța europeană a statuat că, și în absența unei jurisprudențe naționale care să fie în mod constant coerentă în materie, instanțele interne au definit de-a lungul timpului criterii și elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenței "pericolului pentru ordinea publică", printre care reacția publică declanșată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranță ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum și profilul personal al acestuia.

25. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

26. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

27. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 223 alin. (2) teza finală cu denumirea marginală Condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive din Codul de procedură penală, care au următorul conținut:

"(2) Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată și dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică."

28. Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituției, a supremației și a legilor, art. 20 referitor la Tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 23 referitor la Libertatea individuală și art. 24 alin. (1) referitor la garantarea dreptului la apărare, precum și dispozițiile art. 5 referitor la Dreptul la libertate și la siguranță din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

29. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că măsurile preventive sunt instituții de drept procesual cu caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului ori inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni - art. 202 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală. Ele vizează starea de libertate a suspectului/inculpatului și au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertății de mișcare, reglementarea lor reflectând principiile înscrise în art. 23 din Constituție privind garantarea libertății individuale. Caracterul rezonabil al măsurii arestării preventive este apreciat prin raportare la gravitatea infracțiunii săvârșite, complexitatea și specificul cauzei, astfel încât prin durata sa să permită realizarea scopului pentru care a fost instituită, respectiv garantarea bunei desfășurări a procesului penal în toate fazele sale.

30. Prin

Decizia nr. 558 din 16 iulie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 620 din 14 august 2015, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 223 alin. (2) sunt constituționale, sens în care s-a reținut că situația în care lăsarea în libertate prezintă pericol concret pentru "ordinea publică" este în deplină concordanță cu prevederile constituționale ale art. 131 care statuează că Ministerul Public apără "ordinea de drept". De aceea, de vreme ce, în procesul penal din România, procurorul acționează ca apărător al intereselor generale ale societății, dar și ale părților din proces, în spiritul legalității, atunci cele două noțiuni de "ordinea de drept" și "ordinea publică" nu se exclud și nu se află în contradicție, fiind într-o relație de interdependență, sens în care ordinea de drept se concretizează în ordinea publică prin asigurarea respectării legii penale.

31. În jurisprudența sa, Curtea de la Strasbourg a expus "patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate că ar fi săvârșit o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă, riscul ca acesta, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiției, să săvârșească noi infracțiuni sau să tulbure ordinea publică (a se vedea Hotărârea din 16 martie 2010, pronunțată în Cauza Jiga împotriva României, paragraful 75). Prin urmare, însăși instanța europeană a admis faptul că gravitatea deosebită a unei fapte ori chiar reacția publicului la aceasta poate genera o perturbare socială de natură să justifice, cel puțin pentru scurt timp, arestarea preventivă. De aceea, în situații excepționale, acest factor poate fi avut în vedere în măsura în care dreptul intern îl recunoaște - la fel ca în art. 223 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală român, sens în care o astfel de detenție este, în viziunea Convenției, legitimă dacă ordinea publică astfel tulburată este amenințată în continuare.

32. Așa fiind, existența pericolului pentru ordinea publică se stabilește nu numai în funcție de natura și gravitatea faptei relevată de limitele de pedeapsă ori de modul și circumstanțele de comitere, sau numai de determinarea unei stări de neîncredere a opiniei publice în exercitarea atribuțiilor organelor judiciare pentru protecția cetățenilor împotriva unor astfel de fapte reprobabile, dar și de alte elemente care trebuie îndeplinite cumulativ, referitoare la persoana arestată, și anume anturajul, mediul din care aceasta provine, existența antecedentelor penale ori a altor împrejurări privitoare la ea. Faptul că în anumite situații temeiul unic și decisiv al privării de libertate îl poate constitui doar trezirea unor sentimente de indignare în rândul opiniei publice nu reprezintă o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare concretă a legii, ce ține de resortul exclusiv al instanțelor de judecată de drept comun. În plus, în chiar Hotărârea din 5 iulie 2007, pronunțată în Cauza Hendriks împotriva Olandei, paragrafele 44, 45 și 63 Curtea europeană a statuat că scopul principal al dispozițiilor art. 5 este de a preveni privațiuni arbitrare sau nejustificate de libertate, motiv pentru care argumentele pro și contra eliberării nu trebuie să fie "generale și abstracte". De aceea, persistența suspiciunii rezonabile că persoana arestată a comis o infracțiune este o condiție sine qua non pentru legalitatea continuării detenției, dar cu trecerea timpului acest lucru nu mai este suficient, motiv pentru care instanța europeană a statuat că este necesar a se stabili dacă celelalte motive judiciare, produs al unei "diligențe speciale" în vederea revizuirii detenției, sunt relevante și suficiente pentru continuarea detenției. Altfel spus, o perioadă de detenție rezonabilă nu poate fi evaluată în mod abstract, ci, în funcție de fiecare caz în parte, vor fi avute în vedere caracteristicile sale speciale. În aceeași cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai statuat că "un motiv serios de siguranță publică care necesită privarea imediată de libertate" poate fi admis ca factor legitim de luare în considerare pentru a se decide dacă este necesară și justificată plasarea sau menținerea unui suspect în arest preventiv. Prin urmare, în lumina art. 5 din Convenție, aceste motive pot fi "relevante" și "suficiente" pentru luarea sau pentru prelungirea unui arest preventiv.

33. Principiul prezumției de nevinovăție, consacrat de paragraful 2 al art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de art. 23 alin. (11) din Constituție, impune ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de o infracțiune mai înainte ca vinovăția sa să fie stabilită de o instanță (a se vedea Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunțată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, paragraful 36). Or, dimpotrivă, dispozițiile legale criticate reglementează în mod clar și previzibil numai cu privire la legitimitatea condiționării privării de libertate de existența unor probe din care să rezulte atât suspiciunea săvârșirii unei anumite infracțiuni, cât și necesitatea înlăturării unei stări de pericol pentru ordinea publică. Așa fiind, acest fapt nu echivalează cu afectarea principiului constituțional referitor la prezumția de nevinovăție, deoarece acele probe, așa cum rezultă din textul contestat, fundamentează o suspiciune, și nicidecum certitudinea cu privire la imputarea săvârșirii unei fapte penale care nu poate fi stabilită decât prin hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. De aceea, nu se poate susține că dispozițiile legale examinate ar fi contrare prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituție.

34. De asemenea, nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare, deoarece, pe baza dispozițiilor contestate, suspectul/inculpatul nu este considerat vinovat de săvârșirea unei infracțiuni, ci se constată numai că există probe cu privire la suspiciunea săvârșirii unei infracțiuni de o anumită gravitate, temei suficient pentru a se putea lua măsura arestării preventive ca mijloc pentru desfășurarea normală a procesului penal, astfel cum se prevede și în art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Pe de altă parte, garanțiile procesuale pe care legea le oferă suspectului/inculpatului și, în special, dreptul acestuia de a se plânge împotriva măsurii arestării preventive atestă conformitatea dispozițiilor legale criticate cu prevederile art. 23 și art. 24 din Constituție, care impun ca măsura arestării preventive să se ia numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege. Astfel, încheierea prin care se dispune măsura privativă de libertate este supusă căilor de atac, punerea în libertate a celui arestat fiind obligatorie dacă au încetat temeiurile care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii și, nu în ultimul rând, persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. În plus, în faza de judecată, potrivit art. 208 alin. (4) din Codul de procedură penală, instanța este datoare să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menținerea măsurii arestării preventive și a măsurii arestului la domiciliu sau dacă au apărut temeiuri noi care să justifice menținerea acestor măsuri, sens în care, când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive și nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii, se va dispune revocarea acesteia și punerea în libertate a celui afectat de măsură, dacă nu este arestat în altă cauză.

35. Toate acestea nu reprezintă altceva decât o reflectare subsumată a unei garanții procesuale de o deosebită însemnătate, destinată prevenirii arestărilor abuzive, și anume aceea consacrată de art. 23 alin. (7) din Constituție, potrivit căruia încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. Totodată, normele constituționale de la art. 23 alin. (9) și (10) arată că punerea în libertate a celui arestat este obligatorie, dacă motivele măsurii arestării au dispărut, persoanei arestate rezervându-i-se, pe de altă parte, chiar dreptul de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune. Așa fiind, acest ansamblu de garanții procesuale, expres reglementate în Constituție, este de natură să asigure protejarea oricărei persoane față de orice arestare efectuată cu încălcarea legii.

36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Petrișor Natanael Fanea în Dosarul nr. 1.820/83/2015 al Tribunalului Satu Mare - Secția penală și de Florin Biță în Dosarul nr. 1.184/309/2015 al Tribunalului Sălaj - Secția penală și constată că dispozițiile art. 223 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Satu Mare - Secția penală și Tribunalului Sălaj - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 10 martie 2016.