Decizia nr. 47/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Robert Emil Toma Szasz în Dosarul nr. 5.541/30/2014 al Tribunalului Timiș - Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.029 D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se arată că sintagma "dincolo de orice îndoială rezonabilă" este preluată din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și că tocmai această sintagmă este de natură să asigure echitatea procesului penal, câtă vreme condiționează pronunțarea unei soluții de condamnare de stabilirea clară, pertinentă, fără nicio urmă de îndoială a existenței faptei, a vinovăției inculpatului. De altfel, se susține că acest text trebuie coroborat și cu art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală care consacră principiul in dubio pro reo și că, nu în ultimul rând, sintagma "dincolo de orice îndoială rezonabilă" a făcut, tangențial, obiectul controlului de constituționalitate prin

Decizia Curții Constituționale nr. 778 din 17 noiembrie 2015 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 11 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. 5.541/30/2014, Tribunalul Timiș - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Robert Emil Toma Szasz într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției autorului excepției sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită, prevăzută la art. 289 din Codul penal raportat la

art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, favorizarea făptuitorului, prevăzută la art. 269 din Codul penal, și abuz în serviciu, prevăzută la art. 297 alin. (1) din Codul penal.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că sintagma "îndoială rezonabilă" nu este compatibilă cu prezumția de nevinovăție și că prin această formulare se aduce atingere dreptului la un proces echitabil. Se mai susține că sintagma criticată este lipsită de previzibilitate, lăsând loc arbitrarului, în condițiile în care o hotărâre de condamnare trebuie să se întemeieze pe probe care să stabilească cu certitudine vinovăția unei persoane.

6. Tribunalul Timiș - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că standardul inexistenței oricărei îndoieli rezonabile cu privire la existența faptei, introdus în legislația procesual penală românească prin dispozițiile art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu încalcă dispozițiile constituționale și convenționale invocate de autorul excepției. Se susține că acesta trebuie corelat cu principiul libertății aprecierii probelor, din care, de altfel, au rezultat cele două standarde de apreciere a probelor: cel al intimei convingeri sau al convingerii libere a magistratului, folosit în dreptul continental, și cel al aptitudinii probelor de a înlătura orice îndoială rezonabilă, întâlnit, cu precădere, în common law. Se susține că existența unor probe dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil și instituie în sarcina acuzării obligația de a proba toate elementele vinovăției de o manieră aptă să înlăture dubiul. Se arată că acest standard a fost preluat în legislația românească din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

7. În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Condamnarea se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat."

11. Se susține că textul criticat încalcă prevederile constituționale ale art. 11 cu privire la dreptul internațional și dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) referitor la prezumția de nevinovăție și art. 124 alin. (3) referitor la înfăptuirea justiției, precum și dispozițiile art. 6 paragrafele 1 și 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că au fost formulate critici de neconstituționalitate similare cu privire la dispozițiile art. 100 alin. (2) teza finală și art. 103 alin. (1) teza a doua și alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală, referitor la care instanța de contencios constituțional s-a pronunțat prin

Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 12 februarie 2016, prin care a definit (paragrafele 31-33) convingerea magistratului ca fiind acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credință, care este împăcată cu propria conștiință morală care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. Convingerea ce stă la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunță are drept fundament o conștiință juridică ce se formează numai după epuizarea duelului judiciar. De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituția reluării cercetării judecătorești sau a dezbaterilor prevăzută de art. 395 din Codul de procedură penală. Pentru a ajunge însă la o anumită convingere judecătorul va face o analiză logică, științifică și riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor și a aprecierii lor ca un tot unitar. Așa fiind, câtă vreme convingerea magistratului respectă principiul constituțional al independenței judecătorului care se supune numai legii, atunci ea nu poate fi privită ca un impediment în înfăptuirea actului de justiție, ci, dimpotrivă, ca o garanție a lui. Că aceasta a fost viziunea legiuitorului stă dovadă însuși dreptul judecătorului dintr-un complet de judecată de a formula, potrivit propriei convingeri, o opinie separată - a se vedea în acest sens prevederile art. 394 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală. Chiar dacă judecătorul, asemeni multor altor profesiuni, poate dezvolta în cadrul activității sale anumite deprinderi, acest fapt nu echivalează cu libertatea sa de a da dezlegare unei pricini bazându-se numai pe ceea ce ar putea crede, deoarece "cunoașterea" evenimentului supus judecății presupune existența unui echilibru între acuzare și apărare, astfel încât acuzația să fie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă - a se vedea art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală. În plus, Curtea a constatat, prin decizia anterior menționată (paragrafele 36-38), că dispozițiile contestate nu contravin principiului independenței judecătorilor, deoarece, dimpotrivă, ele fiind o reflectare a acestuia, care reprezintă garanția constituțională a "nesupunerii" judecătorului unei alte puteri, unor alte persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, și a "supunerii" sale doar legii, orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă și nu îi poate afecta independența. Noțiunea de "lege" este folosită în sensul său larg, care include, pe lângă Legea fundamentală, și toate celelalte acte normative cu forță juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiție (a se vedea

Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011). Așa fiind, având în vedere cele mai sus arătate, Curtea a constatat că dispozițiile legale criticate nu afectează prevederile constituționale ale art. 124.

13. În ce privește critica raportată la statul de drept, la principiul supremației legii și la dreptul la un proces echitabil, Curtea a constatat că tocmai dispozițiile legale contestate referitoare la dispunerea condamnării doar atunci când acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă conferă procedurii caracterul echitabil, deoarece, pe lângă faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existența unor mijloace compensatorii care să asigure existența unui echilibru suficient între acuzare și apărare. În acest sens prin Hotărârea din 15 decembrie 2011, pronunțată în Cauza AlKhawaja și Tahery împotriva Regatului Unit (paragrafele 131, 134 și 147), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în cazul în care mărturia neverificată depusă de un martor se coroborează cu alte mijloace de probă, aprecierea caracterului său determinant depinde de forța probatorie a celorlalte mijloace de probă. În fapt, termenul "determinant(ă)" trebuie interpretat într-un sens restrâns, ca desemnând o probă de asemenea relevanță sau importanță încât este în măsură să determine soluția cauzei. Așa fiind, s-a concluzionat că, atunci când o declarație relatată reprezintă proba exclusivă sau determinantă împotriva acuzatului, admiterea sa ca mijloc de probă nu implică automat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În același timp, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau în mod determinant pe mărturiile martorilor care nu se înfățișează în instanță, Curtea trebuie să supună procedura celei mai riguroase examinări. Din cauza riscurilor inerente admiterii probelor de acest tip, instanța europeană a stabilit că în fiecare dintre cauze trebuie să existe suficiente elemente de contrabalansare care să ofere posibilitatea ca o condamnare să se bazeze pe o astfel de probă numai dacă aceasta este suficient de fiabilă ținând seama de importanța ei în cauză.

14. Cât privește conceptul de îndoială rezonabilă, prin aceeași decizie (paragraful 42), Curtea a constatat că acesta este tot de sorginte jurisprudențial-europeană, înțelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunțată în Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova (paragraful 104), potrivit căreia standardul de probă "dincolo de un dubiu rezonabil" permite deducerea sa și din coexistența unor concluzii suficient de întemeiate, clare și concordante sau a unor prezumții de fapt similare și incontestabile.

15. Distinct de cele arătate, argumente care își păstrează valabilitatea mutatis mutandis și în prezenta cauză, Curtea reține că standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă își are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacității probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situația de a soluționa o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental, și cea a capacității probelor de a demonstra vinovăția, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

16. Din analiza sistematică a întregului Cod de procedură penală rezultă înlocuirea de către legiuitor în cuprinsul noii reglementări a orientării specifice dreptului continental, bazată pe formarea convingerii intime a judecătorului, care a existat în Codul de procedură penală din 1968, cu cea de-a doua orientare, preluată în legislația românească din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

17. Acest aspect a fost reținut și în expunerea de motive a Codului de procedură penală, care subliniază că "proiectul noului Cod de procedură penală își păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ". Așadar, judecătorul trebuie convins "dincolo de orice dubiu rezonabil" de către procuror sau de către părți, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, așa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezultă din prevederile art. 100 alin. (2) din Codul de procedură penală.

18. Preluarea în sistemul continental a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinței de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esența sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin înțeles doar prin raportare la standardul in dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanție a prezumției de nevinovăție și reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la art. 5 din Codul de procedură penală, este aplicat în materia probațiunii. El se referă la aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, instanțele judecătorești nu își pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să îl achite.

19. Această modificare de viziune a fost pusă de legiuitor în acord cu modificarea textului privind sarcina probei, care prevede că aceasta aparține, în special, procurorului, iar, în acțiunea civilă, părții civile sau, după caz, procurorului, care exercită acțiunea civilă, în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, potrivit art. 99 alin. (1) din Codul de procedură penală.

20. Așa fiind, standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă din cuprinsul dispozițiilor art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală constituie o garanție procesuală a aflării adevărului și, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumției de nevinovăție până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăția inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunțarea hotărârii judecătorești de condamnare.

21. Pentru aceste motive, Curtea constată că nu poate fi reținută încălcarea prin textul criticat a dispozițiilor art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (11) și art. 124 din Constituție, referitoare la dreptul la un proces echitabil, la prezumția de nevinovăție și la înfăptuirea justiției. Prin urmare, nu poate fi reținută nici încălcarea, prin dispozițiile art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenție.

22. De altfel, Curtea reține că actualul regim juridic al sistemului probator constituie opțiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale, exercitată conform prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție și în marja de apreciere conferită de acestea.

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Robert Emil Toma Szasz în Dosarul nr. 5.541/30/2014 al Tribunalului Timiș - Secția penală și constată că dispozițiile art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Tribunalului Timiș - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința din data de 16 februarie 2016.