Decizia nr. 50/2016
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 raportat la art. 243 din Codul de procedură penală
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 2
- Legea nr. 286/2009 17 iulie 2009 (prevederi anume) privind Codul penal
- Legea nr. 135/2010 1 iulie 2010 (prevederi anume) privind Codul de procedură penală
Are ca temei 3
- Legea nr. 286/2009 17 iulie 2009 (prevederi anume) privind Codul penal
- Legea nr. 286/2009 17 iulie 2009 privind Codul penal
- Legea nr. 135/2010 1 iulie 2010 (prevederi anume) privind Codul de procedură penală
Augustin Zegrean
- președinte
Valer Dorneanu
- judecător
Petre Lăzăroiu
- judecător
Mircea Ștefan Minea
- judecător
Daniel Marius Morar
- judecător
Mona-Maria Pivniceru
- judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Simona-Maya Teodoroiu
- judecător
Tudorel Toader
- judecător
Cristina Teodora Pop
- magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 raportat la art. 243 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Amar-Fulger Pandele în Dosarul nr. 4.766/740/2014 al Judecătoriei Alexandria, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.075 D/2015.
2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca inadmisibilă. Se apreciază că, pe de o parte, autorul excepției solicită modificarea textelor de lege invocate, iar, pe de altă parte, că textul invocat nu are legătură cu cauza. Se arată că limita maximă a pedepsei prevăzute de lege pentru fapta reținută în sarcina autorului excepției este mai mare de 7 ani, motiv pentru care acesta nu se regăsește în ipoteza textului criticat.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
4. Prin Încheierea din 17 decembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 4.766/740/2014, Judecătoria Alexandria a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 raportat la art. 243 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Amar-Fulger Pandele într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției autorului excepției sub aspectul săvârșirii a două infracțiuni de complicitate la tâlhărie calificată și a infracțiunii de tâlhărie calificată.
5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se solicită modificarea textelor criticate, în sensul precizării în cuprinsul lor a faptului că reținerea și arestarea preventivă nu pot fi dispuse față de inculpatul minor cercetat pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani. Se arată că, potrivit art. 114 din Codul penal, față de inculpații minori pot fi dispuse numai măsuri educative, a căror punere în executare are loc după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
6. Judecătoria Alexandria opinează că excepția de neconstituționalitate este întemeiată doar din punctul de vedere al aplicării prevederilor art. 114 alin. (2) lit. b) din Codul penal, în sensul că nu se poate dispune reținerea sau arestarea preventivă față de inculpatul minor care a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sub 7 ani. Se observă că regimul răspunderii penale a minorului are un caracter specific, regula fiind dispunerea unei măsuri educative neprivative de libertate, iar excepția, dispunerea unei măsuri educative privative de libertate. Aceasta din urmă poate fi dispusă doar în situația în care minorul a mai săvârșit o infracțiune pentru care i-a fost aplicată o măsură educativă care a fost executată sau este în curs de executare, iar legea prevede, pentru fapta săvârșită, pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare sau detențiunea pe viață. Se observă că, așa fiind, per a contrario, măsura arestării preventive nu poate fi luată față de infractorul minor în cursul urmăririi penale, al camerei preliminare sau al judecății. Se propune completarea prevederilor art. 243 din Codul de procedură penală cu un nou alineat, care să prevadă că reținerea și arestarea preventivă nu pot fi dispuse față de inculpatul minor cercetat pentru o infracțiune pedepsită de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani.
7. În conformitate cu dispozițiile
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.
8. Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă. Se arată, în acest sens, că argumentele aduse în susținerea excepției constau în compararea mai multor dispoziții penale și procesual penale între ele, fără indicarea normelor constituționale pretins încălcate.
9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale
art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 504 și art. 243 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:
- Art. 243: "(1) Față de suspectul și inculpatul minor se pot dispune măsuri preventive potrivit dispozițiilor prevăzute în secțiunile 1-7 din prezentul capitol, cu derogările și completările prevăzute în prezentul articol.
(2) Reținerea și arestarea preventivă pot fi dispuse și față de un inculpat minor, în mod excepțional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalității și dezvoltării acestuia nu sunt disproporționate față de scopul urmărit prin luarea măsurii.
(3) La stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în vedere vârsta inculpatului de la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau menținerii acestei măsuri.
(4) Când s-a dispus reținerea sau arestarea preventivă a unui minor, încunoștințarea prevăzută la art. 210 și 228 se face, în mod obligatoriu, și către reprezentantul legal al acestuia sau, după caz, către persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.";
- Art. 504: "Urmărirea și judecarea infracțiunilor săvârșite de minori, precum și punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceștia se fac potrivit procedurii obișnuite, cu completările și derogările prevăzute în prezentul capitol și în secțiunea a 8-a a cap. I din titlul V al părții generale."
12. Curtea observă că autorul excepției de neconstituționalitate nu invocă în mod formal în susținerea acesteia un text constituțional pretins încălcat. Cu privire la acest aspect, Curtea constată că, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, a reținut că motivarea excepției de neconstituționalitate poate fi făcută nu numai prin indicarea expresă a normei constituționale, ci și prin indicarea principiului constituțional pretins încălcat. În consecință, Curtea reține că autorul excepției, astfel cum rezultă din motivarea acesteia, a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor legale citate în raport cu prevederile art. 23 și art. 53 din Constituție, referitoare la libertatea individuală și, respectiv, la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.
13. Examinând excepția de neconstituționalitate, în ceea ce privește arestarea preventivă, reglementată la art. 223-240 din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceasta, fiind o măsură preventivă, poate fi dispusă înaintea judecării definitive a cauzelor penale, în scopul realizării instrucției penale. Astfel, potrivit art. 223 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanța de judecată în fața căreia se află cauza, în cursul judecății.
14. Conform art. 223 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, arestarea preventivă poate fi dispusă atunci când inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte; când inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament; când inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta; precum și atunci când există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni. De asemenea, potrivit art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată și dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
15. Astfel, scopul arestului preventiv este acela al realizării instrucției penale, prin prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de către suspect sau inculpat, prevenirea sustragerii acestuia de la urmărirea penală sau de la judecată, prevenirea distrugerii sau a ascunderii probelor, a influențării martorilor etc.
16. Așa fiind, art. 243 din Codul de procedură penală nu prevede, cu privire la aplicarea măsurii arestului preventiv față de minori, condiții speciale referitoare la infracțiunile săvârșite, cum ar fi cele cu privire la limitele maxime ale pedepselor, arătând doar că reținerea și arestarea preventivă pot fi dispuse și față de un inculpat minor, în mod excepțional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalității și dezvoltării acestuia nu sunt disproporționate față de scopul urmărit prin luarea măsurii.
17. Prin urmare, în condițiile asigurării proporționalității între efectele pe care această măsură le poate avea asupra personalității și dezvoltării minorului și scopul urmărit, arestarea preventivă poate fi dispusă față de infractorul minor ori de câte ori organele de urmărire penală sau instanța de judecată consideră că este nevoie.
18. Acest aspect, al necondiționării dispunerii arestului preventiv în cazul minorilor de îndeplinirea altor condiții decât cea prevăzută la art. 243 din Codul de procedură penală, apare ca fiind justificat în raport cu finalitatea urmărită prin aplicarea arestării preventive, aceea a realizării instrucției penale.
19. Cu privire la măsurile educative ce pot fi dispuse în cazul infractorilor minori, Curtea reține că dispozițiile art. 114 alin. (1) din Codul penal instituie regula conform căreia față de minorul care, la data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate. De la această regulă, dispozițiile alin. (2) ale aceluiași art. 114 din Codul penal reglementează două excepții, prevăzând că față de infractorul minor pot fi luate măsuri educative privative de libertate în următoarele cazuri: dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat; și atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.
20. Măsurile educative neprivative de libertate ce pot fi luate față de infractori minori sunt, conform art. 115 alin. (1) pct.1 din Codul penal, stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână și asistarea zilnică. Măsurile educative privative de libertate care pot fi luate față de minori sunt, potrivit art. 115 alin. (1) pct. 1 din Codul penal, internarea într-un centru educativ și internarea într-un centru de detenție.
21. Măsurile educative, privative sau neprivative de libertate, anterior arătate, sunt dispuse de către instanța de judecată în scopul tragerii la răspundere penală a minorului care a săvârșit infracțiuni.
22. Din analiza regimului juridic al răspunderii penale a minorilor, Curtea constată că, în privința infractorilor minori care nu au mai săvârșit infracțiuni pot fi dispuse măsuri educative privative de libertate doar în cazul săvârșirii de către aceștia a unor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață. Acest ultim aspect nu implică, însă, în mod obligatoriu, condiționarea aplicării măsurii arestului preventiv în cazul minorilor de îndeplinirea aceleiași condiții a săvârșirii unei infracțiuni pedepsite de legea penală cu închisoarea de cel puțin 7 ani sau cu detențiunea pe viață. Aceasta, întrucât măsura arestului preventiv are un rol specific, diferit de cel al măsurilor educative.
23. Prin urmare, în timp ce măsura arestului preventiv poate fi luată în timpul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul procedurii camerei preliminare ori a judecății, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată, măsurile educative sunt dispuse de instanța de judecată în urma constatării săvârșirii de către minor a unei infracțiuni. Astfel, măsura arestului preventiv are ca scop realizarea instrucției penale, în timp ce măsurile educative sunt dispuse în scopul tragerii la răspundere penală a minorilor care săvârșesc infracțiuni.
24. Așa fiind, Curtea constată că măsurile analizate fac parte din categorii diferite și au finalități diferite, neexistând rațiuni pentru care condițiile în care acestea pot fi dispuse să fie identice.
25. Având în vedere aceste considerente, Curtea reține că textele criticate sunt de natură a restrânge exercițiul libertății individuale, drept fundamental prevăzut la art. 23 din Constituție, în cazul minorilor care săvârșesc fapte prevăzute în legea penală, însă această restrângere a exercițiului dreptului anterior referit respectă exigențele dispozițiilor art. 53 din Constituție. Astfel, restrângerea este prevăzută prin lege, respectiv prin dispozițiile art. 504 din Codul de procedură penală, și are ca scop realizarea instrucției penale. Totodată, restrângerea exercițiului libertății individuale prin textul criticat este necesară într-o societate democratică, se aplică în mod nediscriminatoriu tuturor minorilor care săvârșesc fapte prevăzute de legea penală, în cazul îndeplinirii condițiilor legale prevăzute la art. 223 și art. 243 din Codul de procedură penală, și nu aduce atingere esenței dreptului fundamental analizat.
26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi*),
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Amar-Fulger Pandele în Dosarul nr. 4.766/740/2014 al Judecătoriei Alexandria și constată că dispozițiile art. 504 raportat la art. 243 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Decizia se comunică Judecătoriei Alexandria și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Definitivă și general obligatorie.
Pronunțată în ședința din data de 16 februarie 2016.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Cristina Teodora Pop
*
────────── *) Cu opinia concurentă a doamnei judecător Mona-Maria Pivniceru. ──────────
OPINIE CONCURENTĂ
În acord cu soluția adoptată - cu unanimitate de voturi - prin Decizia nr. 50 din 16 februarie 2016, considerăm că excepția de neconstituționalitate formulată este neîntemeiată, însă apreciem că dispozițiile art. 53 din Constituție invocate în susținerea acesteia nu erau incidente ratione materiae în cauză.
Jurisprudența Curții Constituționale face diferența între drepturi absolute (de exemplu, dreptul la viață și la integritate fizică și psihică) și relative, care pot fi limitate cu respectarea unor anumite condiții ( Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014 *1). Prin natura sa, un astfel de drept relativ poate fi configurat normativ de legiuitorul infraconstituțional, iar dacă prin însuși textul Constituției se reglementează în mod exhaustiv limitele dreptului, nu se pot accepta alte limite/condiționări de natură legală. Așadar, în funcție de criteriul reglementării în Constituție, distingem între două ipoteze, respectiv între drepturi relative cu privire la care textul Constituției nu prevede limitări/condiționări și drepturi relative cu privire la care Constituția prevede expres care sunt limitele lor. Această clasificare are consecințe în ceea ce privește marja de apreciere a legiuitorului în stabilirea/reglementarea limitelor/ condiționărilor ce definesc dreptul/libertatea fundamentală.
Libertatea individuală, astfel cum s-a arătat în jurisprudența Curții Constituționale, nu este un drept absolut, ci unul relativ. Limitele libertății individuale sunt menționate expres chiar prin textul Constituției, respectiv prin dispozițiile art. 23 alin. (2)-(12) din Constituție. Astfel, sub aspectul măsurilor preventive care afectează libertatea persoanei, mai exact a celor privative de libertate, textul art. 23 alin. (2) din Constituție menționează reținerea și arestarea unei persoane; este de observat că, în ceea ce privește arestarea, textul constituțional nu o limitează numai la arestul efectuat într-un loc de deținere (arest preventiv), ci se referă la aceasta într-un sens larg, astfel încât legiuitorul poate adapta și dimensiona această instituție după nevoile societății (arestul la domiciliu). Reguli constituționale restrictive sunt numai cu privire la reținere și arestul preventiv, iar în privința altor forme de arest revine legiuitorului competența de a structura configurația lor normativă având ca standard maximal, din punct de vedere al ingerinței, reglementările constituționale referitoare la arestul preventiv. În continuare, se observă că libertatea individuală poate fi limitată în ipoteza rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare, caz în care se aplică o sancțiune privativă de libertate de natură penală [a se vedea art. 23 alin. (11)-(13) din Constituție]. În consecință, se constată că textul art. 23 alin. (2) și (11)-(13) din Constituție menționează expres cazurile și condițiile în care poate fi limitată libertatea individuală, fără a fi necesar să se apeleze la alte text constituționale care să justifice limitarea dreptului.
Totuși, Curtea, în analiza sa, s-a oprit asupra art. 53 din Constituție, justificând prin prisma acestui text "restrângerea exercițiului" dreptului la libertate individuală. Apreciem că acest text constituțional nu era incident în cauză.
Art. 53 din Constituție reglementează, într-adevăr, posibilitatea restrângerii exercițiului unui drept/libertăți fundamentale, dar pentru ca legiuitorul să apeleze la o asemenea restrângere, nu va avea în vedere configurarea normativă a acelui drept sau libertăți fundamentale, ci diminuarea plenitudinii exercițiului dreptului/libertății fundamentale astfel cum acesta este configurat din punct de vedere constituțional și, implicit, legislativ, ca răspuns la o situație care se abate de la exercițiul firesc al dreptului.
Cu alte cuvinte, configurarea dreptului vizează stabilirea conținutului său normativ atât prin reglementarea pozitivă a dreptului - prin indicarea a ceea ce este circumscris conținutului său, cât și prin reglementarea negativă a dreptului - prin indicarea limitelor/condiționărilor care se impun. Pentru a stabili dacă limitele/condiționările impuse în reglementarea dreptului lezează substanța acestuia, Curtea trebuie să efectueze un test de proporționalitate distinct de art. 53 din Constituție pentru a verifica dacă limitele astfel stabilite ale dreptului sunt sau nu structurate în mod constituțional, respectiv în acord cu natura și substanța dreptului.
Restrângerea exercițiului dreptului la care face referire art. 53 din Constituție nu vizează definirea conținutului normativ al dreptului, ci faptul că persoana nu se poate folosi/este privată de beneficiul deplin al dreptului/libertății fundamentale în situațiile prevăzute prin art. 53 alin. (1) din Constituție. Aceste situații sunt strict determinate prin norma constituțională și reflectă, în mod evident, abateri de la cursul firesc al exercițiului drepturilor/libertăților fundamentale. Or, se poate lesne observa că, în ipoteza îmbrățișată prin decizia Curții Constituționale, orice măsură preventivă se constituie într-o restrângere a exercițiului dreptului la libertate individuală, acestea fiind eo ipso necesare realizării instrucției penale, mai precis activității de cercetare a cauzelor penale; în schimb, condamnarea, care reprezintă finalul instrucției penale, și privarea de libertate astfel realizată nu se mai încadrează în noțiunea de instrucție penală. Într-o atare situație măsurile preventive intră în sfera de reglementare a art. 53 din Constituție, iar privarea de libertate realizată prin condamnare ar intra în sfera de reglementare a art. 23 alin. (11)-(13) din Constituție? Este cumva aplicată, din punct de vedere normativ, o dublă măsură în evaluarea privării de libertate ca efect al unei măsuri preventive sau al condamnării? În acest context, se constată că temeiul constituțional al limitării dreptului fundamental la libertate individuală trebuie să fie unul identic, circumscris unei situații comune/obișnuite în viața statului, astfel încât raportat la măsurile preventive acest temei nu poate fi reprezentat decât de art. 23 din Constituție, și nu art. 53.
În mod evident, privarea de libertate este măsura și limita libertății individuale, reglementarea sa fiind inerentă exercitării prerogativelor statului în materie legislativă, în sensul că un stat de drept trebuie să dispună de un mecanism normativ apt care să definească, astfel cum am arătat, atât aspectul pozitiv, cât și cel negativ al dreptului. Astfel, art. 53 din Constituție vizează numai ipoteza în care legiuitorul trebuie să răspundă prompt și energic din punct de vedere normativ la o situație care prin natura sa impune o îndepărtare de la exercițiul firesc al dreptului. Caracterul temporar al restrângerii nu este dat de faptul că legiuitorul stabilește un element temporal ce se subsumează conținutului dreptului (stabilirea unui termen de prescripție, a unui termen de decădere, a duratei măsurii preventive a unei norme de incriminare), ci are în vedere faptul că restrângerea dreptului/libertății fundamentale subzistă din punct de vedere normativ atât timp cât situația de fapt/drept care a generat-o se menține. Așadar, restrângerea exercițiului unui drept/libertăți fundamentale apare ca o reacție la o situație de fapt/ drept care, în sine, impune o măsură normativă cu caracter excepțional pe toată durata sa.
Folosirea noțiunii de "proporțională" în chiar cuprinsul art. 53 alin. (2) din Constituție nu înseamnă că ori de câte ori o reglementare legală cuprinde limite/condiționări ale unui drept/libertăți fundamentale în mod automat trebuie reținută aplicabilitatea art. 53 din Constituție pentru a efectua testul de proporționalitate. Așa cum am arătat, proporționalitatea este inerentă oricărei intervenții etatice ce vizează reglementarea unui aspect unui drept/libertăți fundamentale, astfel încât evaluarea acesteia trebuie realizată independent de art. 53 din Constituție, text care vizează situații excepționale. Doar în cazul în care ne aflăm în fața unei situații excepționale care a impus restrângerea exercițiului dreptului/libertății fundamentale urmează a se evalua proporționalitatea restrângerii prin prisma art. 53 din Constituție.
Apreciem că în speță trebuia analizat dacă limitările aduse în privința libertății individuale a minorului prin aplicarea art. 49 alin. (1) coroborat cu art. 23 alin. (1) și (2) din Constituție sunt proporționale cu conținutul normativ pozitiv al dreptului, cu alte cuvinte dacă regimul special de protecție de care se bucură minorul se referă și la libertatea individuală a acestuia și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă reglementarea în privința minorului a măsurii arestului preventiv (aspectul negativ al dreptului) este proporțională cu conținutul substanțial al libertății individuale (aspectul pozitiv al dreptului). În consecință, Curtea trebuia să stabilească dacă măsura criticată se referă la un drept/libertate fundamentală, dacă reprezintă o ingerință în privința acesteia, dacă urmărește un scop legitim și dacă este adecvată, necesară și respectă un just echilibru între interesul public și cel privat. Astfel, se constată că măsura legislativă criticată vizează libertatea individuală a minorului [art. 49 alin. (1) coroborat cu art. 23 alin. (1)], reprezintă o ingerință în privința libertății individuale a minorului [art. 49 alin. (1) coroborat cu art. 23 alin. (2)], urmărește un scop legitim, și anume buna desfășurare a procesului penal, este o măsură adecvată [capabilă în sine să ducă la îndeplinirea scopului urmărit], necesară [condițiile care trebuie întrunite pentru luarea acesteia demonstrează faptul că se ia în ultimă instanță - art. 243 alin. (2) din Codul de procedură penală] și păstrează un just echilibru între interesul public referitor la prevenirea săvârșirii de noi fapte de natură penală și cel privat referitor la păstrarea, conservarea și valorizarea ascendentă a libertății individuale.
Având în vedere cele expuse, apreciem că, în speță, nu era incident art. 53 din Constituție și că testul de proporționalitate trebuia efectuat în interiorul dreptului pentru a evalua dacă limita stabilită dreptului la libertate individuală a minorului este proporțională cu conținutul constituțional al art. 49 alin. (1) coroborat cu art. 23 alin. (1). Prin urmare, excepția de neconstituționalitate trebuia respinsă ca neîntemeiată prin raportare numai la dispozițiile art. 49 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 23 alin. (1) și (2) din Constituție, iar cu privire la art. 53 din Constituție trebuia constatată lipsa sa de incidență în cauză.
────────── *1) Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, paragraful 33. ──────────
Judecător, prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.