Decizia nr. 184/2016

Daniel Marius Morar

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Daniela Ramona Marițiu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal, excepție ridicată de Dan Scăunaș, în Dosarul nr. 4.644/3/2015 al Tribunalului București - Secția I penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.530D/2015.

2. La apelul nominal este prezent autorul excepției personal și asistat de avocat Romeo Daniel Cosma, cu delegație depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul avocatului autorului excepției, care solicită admiterea acesteia. Reglementarea actuală a infracțiunii de luare de mită are caracter de generalitate ce privește toți funcționarii, sfera persoanelor care pot fi autori ai acestei infracțiuni fiind determinată similar reglementării din cuprinsul vechiului Cod penal. Apreciază că, în cazul medicilor se poate identifica o situație specială, și anume existența, pe lângă dispozițiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, a unei legi ce reglementează drepturi și obligații ale medicilor și pacienților -

Legea nr. 46/2003 . În această lege, la art. 34 alin. (2) se precizează expres că pacienții au dreptul să recompenseze personalul medical prin acordarea de donații sau diverse stimulente. Prin reglementarea unui drept al pacientului de a oferi, legiuitorul a lăsat să se subînțeleagă un drept al medicului de a primi donațiile sau stimulentele oferite de pacient. Cu toate acestea, în cadrul dispozițiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal este incriminat exact comportamentul prevăzut de dispozițiile din

Legea nr. 46/2003 . Arată că existența coroborată a dispozițiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal și a celor ale

art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003

îl pun pe medic în situația în care nu știe dacă își exercită un drept sau comite o infracțiune. Arată că această problemă a fost sesizată și în practică, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală pronunțându-se prin

Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015 . Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezintă un argument în plus în sensul neclarității dispozițiilor criticate, fiind necesară pronunțarea de către Curtea Constituțională a unei decizii de admitere care să constate acest lucru. Depune concluzii scrise în susținerea excepției de neconstituționalitate.

4. Președintele instanței adresează avocatului autorului excepției întrebarea dacă textul art. 289 alin. (1) din Codul penal este criticat exclusiv din perspectiva subiectului activ al infracțiunii. Domnul avocat răspunde că, într-adevăr, aceasta este perspectiva din care este criticat textul art. 289 alin. (1) din Codul penal. Arată că ne aflăm în fața unui caz special, dispoziția criticată fiind constituțională în măsura în care sancționează doar conduita celorlalți funcționari publici, iar nu și a medicilor. Președintele instanței indică faptul că definiția funcționarului public este cuprinsă în textul art. 175 din Codul penal. Avocatul arată că este de acord cu dispozițiile art. 175 din Codul penal, care prevăd definiția funcționarului public, necontestând faptul că medicii sunt funcționari publici. Susține că ceea ce se contestă este elementul material, latura obiectivă a infracțiunii de luare de mită, în art. 289 din Codul penal regăsindu-se elemente de comportament similare cu cele reglementate de

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 46/2003 .

5. Reprezentantul Ministerului Public arată că infracțiunea de luare de mită este criticată pentru neconstituționalitate din perspectiva tipicității obiective a elementului material, în situația unei categorii speciale de funcționari publici - medici, în condițiile existenței în legislație a dispozițiilor

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 46/2003 . Arată că aceste dispoziții au generat o interpretare/jurisprudență neunitară, motiv pentru care a fost nevoie de intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, de a primi plăți suplimentare sau donații de la pacienți, în condițiile

art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 , nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidența dispozițiilor art. 21 alin. (1) teza întâi din Codul penal. Apreciază că în evoluția cauzei în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, s-au succedat cele două situații, și anume, înainte de apariția Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, când art. 34 alin. (2) era interpretat și în sensul că reprezintă exercitarea unui drept, deci cauză justificativă, care înlătură caracterul ilicit al faptei, și perioada ulterioară acestei decizii, când s-a statuat că nu există un astfel de drept. Apreciază că o astfel de situație poate interveni în evoluția unei legi penale/a jurisprudenței, dar aceasta nu reprezintă o problemă de constituționalitate. Aceste situații se rezolvă prin mecanismele existente în cadrul procedurii penale.

6. Având cuvântul în replică, avocatul prezent arată că a sesizat Curtea Constituțională cu situația contradictorie/neclară care există în legislație cu privire la situația medicului, această neclaritate fiind de competența instanței de contencios constituțional.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

7. Prin Încheierea din data de 1 octombrie 2015 pronunțată în Dosarul nr. 4.644/3/2015, Tribunalul București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal, excepție ridicată de Scăunaș Dan, cu ocazia soluționării unei cauze penale.

8. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține că puterea executivă, în activitatea de legiferare, trebuie să respecte Constituția și să asigure calitatea legislației, astfel că un act normativ trebuie să fie precis, previzibil și totodată să asigure securitatea juridică a destinatarilor săi. Se arată că principiul securității juridice are o structură complexă, ce cuprinde următoarele exigențe: neretroactivitatea, accesibilitatea și previzibilitatea legii și asigurarea interpretării unitare a acesteia. Acest principiu a fost consacrat și a cunoscut o continuă îmbogățire în dreptul european, în materia protecției drepturilor omului, respectiv dreptul la un proces echitabil, fiind aplicat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv în cauze împotriva României, un exemplu în acest sens fiind Cauza Brumărescu împotriva României.

9. În ceea ce privește principiul accesibilității și previzibilității legii, autorul arată că, pe lângă obligativitatea aducerii la cunoștința publică a normei, acesta are și o altă semnificație, și anume aceea care privește modul de receptare a conținutului actului normativ de către corpul social, în sensul de înțelegere a acestuia. Astfel, norma juridică trebuie să fie clară, inteligibilă, întrucât cei cărora li se adresează trebuie nu doar să fie informați în avans asupra consecințelor actelor și faptelor lor, ci să și înțeleagă consecințele legale ale acestora. În caz contrar, principiul nemo censetur ignorare legem nu ar mai putea fi aplicat, ceea ce ar avea grave consecințe asupra securității raporturilor sociale, a existenței societății în general. În continuare, se susține că principiul securității juridice se corelează cu un alt principiu, dezvoltat în dreptul european, și anume principiul încrederii legitime, ce impune ca legislația să fie clară și predictibilă, unitară și coerentă prin limitarea posibilităților de modificare a normelor juridice.

10. În acest context, autorul arată că, potrivit dispozițiilor

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 46/2003 , medicul, funcționar public, are dreptul de a primi plăți suplimentare sau donații de la pacienți. Situația actuală s-a datorat, în esență, lipsei normelor metodologice de punere în aplicare a

Legii nr. 46/2003 , astfel încât medicii, aflați în situația autorului excepției, în lipsa unor prevederi legale clare, coerente, neechivoce au înțeles să primească atențiile oferite de pacienți cu titlu de recompense pentru serviciile medicale prestate, interpretând voința legiuitorului în sensul existenței unui drept al pacientului de a remite daruri manuale medicului curant în semn de recunoștință pentru îngrijirea acordată și, corelativ, al unui drept al medicului de a primi darurile oferite de aceștia. Având în vedere cele expuse, apreciază că textul incriminator al infracțiunii de luare de mită cuprins în dispozițiile art. 289 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil, ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate, raportat la o anumită categorie profesională, și anume medicii.

11. Tribunalul București - Secția I penală arată că susținerile autorului excepției sunt neîntemeiate. Prin

Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura hotărârilor prealabile pentru dezlegarea de principiu a unor probleme de drept, aceasta a statuat că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, de a primi plăți suplimentare sau donații de la pacienți, în condițiile

art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 , nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidența dispozițiilor art. 21 alin. (1) teza întâi din Codul penal. Apreciază, astfel, că în urma pronunțării deciziei menționate, nu se poate vorbi despre lipsa de previzibilitate și accesibilitate în ceea ce privește dispozițiile criticate, interpretarea dispozițiilor

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 46/2003

fiind clară la acest moment. Faptul că nu au fost adoptate norme de aplicare a

Legii drepturilor pacientului nr. 46/2003

care să stabilească, în concret, modalitatea în care se primesc aceste plăți suplimentare sau donații de la pacienți nu poate fi considerată o lipsă de previzibilitate și accesibilitate cu privire la dispozițiile art. 289 din Codul penal. În concordanță cu criteriile impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța apreciază că dispozițiile art. 289 din Codul penal sunt enunțate cu suficientă precizie pentru a permite individului să-și regleze conduita și să fie în măsură să prevadă consecințele ce pot decurge dintr-un act determinat.

12. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

13. Guvernul arată că fapta de luare de mită se regăsește în noul Cod penal într-o formă mai largă, acoperind toate situațiile în care o persoană ia mită în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Modificarea s-a realizat pentru a permite renunțarea la distincția anterioară între luarea de mită și primirea de foloase necuvenite, distincție care nu făcea decât să creeze dificultăți în plan probator atunci când înțelegerea a avut loc înainte de efectuarea actului, dar bunurile s-au remis ulterior, art. 289 din noul Cod penal conținând, deci, reglementarea prevăzută în art. 254 (luarea de mită) și cea regăsită în art. 256 (primirea de foloase necuvenite) din Codul penal anterior. În continuare, face referire la

deciziile nr. 26/2014

și

nr. 19/2015

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura hotărârilor prealabile pentru dezlegarea de principiu a unor probleme de drept, apreciind că nu poate fi reținută lipsa de previzibilitate a normei penale. De asemenea, față de susținerile autorului privind lipsa unor norme metodologice, arată că acestea nu prezintă relevanță în speță deoarece în niciun caz prevederile acestora nu ar fi putut contrazice dispozițiile imperative cuprinse într-un act normativ cu o forță juridică superioară, respectiv o lege organică (Codul penal).

14. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile de lege criticate întrunesc exigențele de claritate, precizie și previzibilitate ale legii, fără a afecta garanțiile constituționale privind dreptul la un proces echitabil. Textele criticate sunt redactate cu suficientă precizie astfel încât destinatarii normei penale de incriminare să aibă posibilitatea să prevadă consecințele ce decurg din nerespectarea normei și să își adapteze conduita potrivit acesteia. Având în vedere dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție arată că normele juridice nu există izolat, ci ele trebuie raportate la întreg ansamblul normativ din care fac parte, astfel că dispozițiile art. 289 din Codul penal trebuie corelate cu prevederile art. 175 din Codul penal care definesc funcționarul public. În acest context, apreciază că interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă a procesului de aplicare a legii.

15. În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție, arată că aplicarea cerinței procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfășurare a procesului, iar nu și în ceea ce privește cadrul juridic sancționator al faptelor, adică în materia dreptului substanțial. Nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituție și nici din cel al art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinței procesului echitabil ar trebui să excedeze necesității asigurării garanțiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanțial. În continuare face referire la

Decizia nr. 26/2014

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura hotărârilor prealabile pentru dezlegarea de principiu a unor probleme de drept.

16. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

17. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

18. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, cu următorul conținut: "Fapta funcționarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta."

19. În opinia autorului excepției, dispozițiile criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. De asemenea, sunt invocate și prevederile art. 6 paragraful 1 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

20. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 din Codul penal, are corespondent în incriminarea cu aceeași denumire marginală prevăzută la art. 254 din Codul penal din 1969. Forma propusă în noua reglementare este mai largă, acoperind toate situațiile în care o persoană ia mită în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, ori întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Curtea constată că, în doctrină, s-a reținut că modificarea s-a realizat pentru a permite renunțarea la distincția anterioară între luarea de mită și primirea de foloase necuvenite, distincție care nu făcea decât să creeze dificultăți în plan probator atunci când înțelegerea a avut loc înainte de efectuarea actului, dar bunurile s-au remis ulterior, art. 289 din Codul penal conținând, deci, reglementarea prevăzută în art. 254 (luarea de mită) și cea regăsită în art. 256 (primirea de foloase necuvenite) din Codul penal anterior.

21. În continuare, Curtea constată că subiectul activ al infracțiunii este clar definit de norma legală, și anume "funcționarul public". În legătură cu această noțiune, Curtea observă că în jurisprudență a reținut că semnificația noțiunii de funcționar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcționar din dreptul administrativ. Așa cum s-a arătat și în literatura juridică, potrivit legii penale, noțiunile de "funcționar public" și "funcționar" au un înțeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât și faptului că exigențele de apărare a avutului și de promovare a intereselor colectivității impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. În doctrină s-a mai arătat că, în legea penală, funcționarul este definit exclusiv după criteriul funcției pe care o deține sau, cu alte cuvinte, dacă își exercită activitatea în serviciul unei unități determinate prin legea penală, supus unui anumit statut și regim juridic (a se vedea

Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014). Referitor la subiectul pasiv al infracțiunii, Curtea reține că acesta este reprezentat de o autoritate publică, instituția publică, instituția sau persoana juridică de interes public ori privat în cadrul căreia funcționarul public se află în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

22. Totodată, în ceea ce privește elementul material al infracțiunii, Curtea observă că fapta de luare de mită se realizează printr-una dintre următoarele activități: pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii unor bani sau foloase necuvenite, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Referitor la aceste activități, Curtea reține că, în doctrină, s-a arătat că pretinderea presupune solicitarea direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, a unor bani sau foloase necuvenite. Aceasta trebuie să fie neechivocă, fiind suficient și necesar ca, în raport de împrejurările și mijloacele folosite, să fie înțeleasă de cel căruia i se adresează. Primirea de bani sau foloase reprezintă intrarea în posesia bunului oferit drept mită, iar acceptarea promisiunii de bani sau foloase reprezintă a consimți, a fi de acord cu această promisiune. Indiferent de modalitatea alternativă de realizare, pentru ca elementul material al laturii obiective să fie întrunit, trebuie îndeplinite anumite condiții esențiale, astfel: să se raporteze la un obiect constând în bani sau alte foloase, să se situeze anterior, în timpul sau ulterior îndeplinirii, neîndeplinirii, urgentării ori întârzierii îndeplinirii unui act, iar actul să facă parte din sfera atribuțiilor de serviciu ale funcționarului, să fie de competența sa.

23. De asemenea, în ceea ce privește vinovăția cerută de lege pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, Curtea reține că aceasta este intenția calificată prin scop.

24. În continuare, plecând de la aceste premise, Curtea observă că, în ceea ce privește principiul accesibilității și previzibilității legii, prin

Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr. 216 din 23 martie 2016, paragrafele 30-31, a reținut că art. 7 paragraful 1 din Convenție, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea de "drept? folosită la art. 7 corespunde celei de "lege? care apare în alte articole din Convenție și înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară, presupunând cerințe calitative, îndeosebi cele ale accesibilității și previzibilității (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragrafele 41 și 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, paragrafele 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 și 91). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni împotriva Franței, paragraful 35, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).

25. Astfel, având în vedere elementele care compun infracțiunea de luare de mită raportate la jurisprudența anterior menționată, referitoare la principiul accesibilității și previzibilității legii, Curtea apreciază că dispozițiile art. 289 alin. (1) din Codul penal întrunesc exigențele constituționale în această materie.

26. În continuare, Curtea reține că autorul excepției de neconstituționalitate își fundamentează o parte a criticilor pe faptul că în activul legislației coexistă atât dispozițiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, cât și cele ale

art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 . În ceea ce privește dispozițiile

art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 , Curtea observă că, prin

Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015 , Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a stabilit că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, de a primi plăți suplimentare sau donații de la pacienți, în condițiile

art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 , nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidența dispozițiilor art. 21 alin. (1) teza întâi din Codul penal.

27. În acest context, Curtea constată că instanța de judecată a sesizat Curtea Constituțională doar cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal. Or, având în vedere prevederile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , potrivit cărora "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești (...)", și alin. (4) al aceluiași articol, potrivit căruia "Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți (...)", apreciem că instanța de control constituțional nu se poate pronunța asupra constituționalității dispozițiilor

art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003

având în vedere că nu a fost sesizată prin încheiere cu neconstituționalitatea acestui text de lege. Cadrul procesual specific excepției de neconstituționalitate este cel fixat în fața instanței judecătorești în cauza în care a fost ridicată excepția, astfel că, în fața Curții Constituționale, obiectul acesteia nu poate fi altul decât cel stabilit prin actul de sesizare.

28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Dan Scăunaș în Dosarul nr. 4.644/3/2015 al Tribunalului București - Secția I penală și constată că dispozițiile art. 289 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 29 martie 2016.