Decizia nr. 219/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Ingrid Alina Tudora

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Vasile Frâncu și Societatea F&M Bunkering Services - S.R.L. din municipiul Constanța în Dosarul nr. 5.759/118/2014 al Curții de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Excepția de neconstituționalitate formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.338D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că Vasile Frâncu, în calitate de autor al excepției de neconstituționalitate, a formulat o cerere de acordare a unui nou termen de judecată, invocând imposibilitatea de prezentare în fața Curții Constituționale a avocatului desemnat să îl reprezinte, conform împuternicirii avocațiale depuse la dosar.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a cererii de amânare a soluționării cauzei.

5. Deliberând, Curtea respinge cererea de acordare a unui nou termen de judecată, apreciind că motivele invocate nu justifică amânarea soluționării cauzei, având în vedere faptul că, în cazul în care avocatul se află în imposibilitatea de a-și îndeplini serviciul profesional ce i-a fost încredințat, acesta își poate asigura substituirea.

6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul, pe fond, reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, invocă jurisprudența Curții Constituționale, concretizată prin

Decizia nr. 141 din 12 martie 2015

și

Decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

7. Prin Încheierea din 28 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. 5.759/118/2014, Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Vasile Frâncu și Societatea F&M Bunkering Services - S.R.L. din municipiul Constanța într-o cauză având ca obiect o acțiune în constatare.

8. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că reglementarea legală criticată este neconstituțională, deoarece din perspectiva art. 488 din noul Cod de procedură civilă, în materia recursului de contencios administrativ, calea de atac nu ar mai fi devolutivă (apelul), ci doar extraordinară (recursul), exercitată pentru stricte motive de nelegalitate, expres prevăzute de lege. O asemenea reglementare este nouă, nu doar sub aspectul noilor prevederi aplicabile ale Codului de procedură civilă, ci și al noii concepții legislative asupra recursului în contencios administrativ, având în vedere că "recursul se transformă dintr-o cale de atac extrem de permisivă, care facilita analiza cauzei sub toate aspectele - în virtutea prevederilor art. 304^1 din vechiul Cod de procedură civilă, într-o cale extraordinară de atac prohibitivă, limitată doar la stricte motive de nelegalitate și, în plus, subsidiară unui unic grad devolutiv de jurisdicție." În opinia autorilor excepției, această modificare a instituției juridice a recursului în contencios administrativ s-ar datora unui singur text de lege, și anume

art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 , criticat în prezenta cauză, precum și interpretării date acestui text de Curtea Constituțională, prin

Decizia nr. 747/2014 . În acest context, apreciază că în motivarea deciziei precitate, Curtea "a acționat ca instanță de judecată, omițând limitele de competență materială impuse acesteia de art. 126 din Constituția României", o asemenea competență revenind doar Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, așa încât aceștia consideră că se impune (re) sesizarea instanței de contencios constituțional.

9. Prin urmare, autorii excepției de neconstituționalitate apreciază că noua concepție asupra recursului în materia contenciosului administrativ se impune a fi reanalizată în acord cu regulile de interpretare a normelor juridice. Arată, astfel, că din interpretarea coroborată a prevederilor

art. 7 alin. (1) și (2) cu cele ale alin. (3) din Legea nr. 76/2012

reiese că prevederile art. 7 alin. (3) nu întrunesc condițiile de claritate, previzibilitate și accesibilitate impuse de art. 1 alin. (5) din Constituție, care consacră principiul legalității. Totodată, arată că din interpretarea literară a reglementării criticate, normele

art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012

nu sunt decât norme de excludere a situațiilor prevăzute de art. 7 alin. (1) și (2), acestea din urmă fiind și ele, la rândul lor, norme juridice de excludere a unei terminologii anterioare, și nu de prescriere a unei anumite căi de atac. Astfel, în opinia autorilor excepției, "excluderea unei terminologii nu echivalează cu excluderea unei căi de atac și a unui grad de jurisdicție, numai pentru că terminologia ar deține, în mod interpretabil, anumite conotații juridice". Apreciază, deci, că "excluderea unei căi de atac și a unui grad de jurisdicție nu trebuie să reiasă pe bază de interpretare".

10. Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal opinează în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate. Apreciază, astfel, că prevederile

art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012

nu contravin art. 129 din Constituție, legiuitorul având în mod exclusiv aptitudinea de a stabili sistemul căilor de atac al hotărârilor judecătorești, astfel încât nemulțumirile autorilor excepției, vizând lipsa caracterului devolutiv al recursului, pot fi rezolvate numai în cadrul procesului legislativ, de lege ferenda.

11. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

12. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, invocă jurisprudența în materie a Curții Constituționale, concretizată prin

Decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014

și

Decizia nr. 141 din 12 martie 2015 , decizii prin care s-a constatat constituționalitatea prevederilor de lege criticate.

13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere ale Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile

art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, potrivit cărora "(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) nu se aplică în materie de contencios administrativ și fiscal, inclusiv în materia azilului."

16. În susținerea neconstituționalității prevederilor legale criticate, autorii excepției invocă încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 4 și art. 2 din Protocolul 7 ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin raportare la dispozițiile constituționale ale art. 20 "Tratatele internaționale privind drepturile omului" și art. 148 alin. (2) potrivit căruia "ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare", art. 24 privind dreptul la apărare, art. 31 alin. (2) care prevede că "autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal", și art. 52 referitor la "Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică".

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile de lege criticate în prezenta cauză au mai format obiect al controlului de constituționalitate, din perspectiva unor critici similare, în acest sens fiind

Decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 6 februarie 2015, și

Decizia nr. 141 din 12 martie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 7 mai 2015, prin care Curtea a constatat că prevederile de lege criticate sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

18. Prin deciziile menționate, Curtea a reținut că natura juridică a recursului în sistemul căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești a cunoscut modificări de-a lungul timpului, recursul fiind considerat uneori o cale de atac ordinară, alteori, deși considerat o cale extraordinară de atac, el putea fi exercitat și pentru motive de netemeinicie a hotărârii, pentru ca în prezent, în noua reglementare a acestei instituții juridice, recursul să fie calificat ca fiind o cale extraordinară de atac, exclusiv pentru motive de nelegalitate a hotărârii. Prin prevederile art. 488 din Codul de procedură civilă, care consacră motivele de casare ale unor hotărâri judecătorești, legiuitorul a acordat o eficiență sporită principiului conform căruia recursul este o cale de atac nedevolutivă. Astfel, spre deosebire de vechea reglementare, care instituia posibilitatea examinării cauzei sub toate aspectele, conform art. 304^1 din Codul de procedură civilă din 1865, noile norme nu mai prevăd nicio excepție de la regula mai sus amintită.

19. Curtea a constatat că după adoptarea noului Cod de procedură civilă, în materia contenciosului administrativ este menținut sistemul dublului grad de jurisdicție, respectiv, instanțele de fond care soluționează litigiile de contencios administrativ sunt, după caz, secțiile de contencios administrativ și fiscal ale tribunalelor sau ale curților de apel, fiind menținută, de asemenea, prin prevederile

art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 , calea de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate de către instanțele de fond. Astfel, și după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, recursul împotriva hotărârii instanței de fond se exercită în condițiile prevăzute de

art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 , în termen de 15 zile de la comunicare, acesta fiind suspensiv de executare. Curtea a reținut că, în materia contenciosului administrativ, hotărârile pronunțate în primă instanță nu pot fi atacate cu apel, singura cale de atac de reformare ce poate fi exercitată fiind aceea a recursului. Norma specială cuprinsă în

art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

a rămas aplicabilă și după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, situație reglementată expres în

art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 , potrivit căreia, în materia contenciosului administrativ și fiscal, precum și în materia azilului, nu este prevăzută calea de atac a apelului.

20. Prin derogare de la regimul de drept comun prevăzut în Codul de procedură civilă, în contenciosul administrativ, recursul este, în toate cazurile, suspensiv de executare, așadar hotărârea pronunțată în primă instanță, potrivit legii contenciosului administrativ, deși nu este susceptibilă de apel, nu poate fi pusă în executare. În cazul admiterii recursului, instanța casează sentința și rejudecă procesul în fond. Casarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanță este permisă o singură dată în cursul unui proces, în două cazuri expres și limitativ prevăzute în

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 , și anume atunci când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul sau dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului. Nu se poate dispune casarea cu trimitere dacă judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată la administrarea probelor, dar a fost legal citată la dezbaterea fondului, în acest caz urmând ca instanța de recurs să caseze sentința și să rejudece litigiul în fond.

21. De asemenea, în jurisprudența sa, spre exemplu fiind

Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, Curtea a reținut că "legiuitorul are îndreptățirea constituțională de a considera materia contenciosului administrativ ca fiind una aparte, cu reguli specifice, inclusiv în ceea ce privește stabilirea căilor de atac". Astfel, "în materia contenciosului administrativ, spre deosebire de dreptul comun unde hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate cu apel cu toate consecințele care decurg din aceasta, [...] potrivit

art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, legiuitorul a optat pentru menținerea căii de atac a recursului, și nu pentru înlocuirea acestuia cu calea de atac a apelului. În lumina noului Cod de procedură civilă, recursul în materia contenciosului administrativ este esențialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea reculului. Așadar, ca urmare a acestei excluderi, hotărârile primei instanțe date în litigiile de contencios administrativ rămân a fi supuse în continuare recursului."

22. Astfel, potrivit prevederilor

art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , "Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare." Prin

Decizia nr. 679 din 5 mai 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 16 iunie 2009, și Decizia nr. 549 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 9 iunie 2008, instanța de control constituțional a reținut că dispozițiile art. 129 din Constituție "conțin precizarea esențială potrivit căreia hotărârile instanțelor pot fi atacate, de Ministerul Public sau de părțile interesate, în condițiile legii. În plus, art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală oferă legiuitorului dreptul de a legifera cu privire la acest aspect, de aici se desprinde concluzia că nimic nu împiedică edictarea unei soluții legislative ca cea cuprinsă în textul de lege criticat. De altfel, această opțiune a legiuitorului a fost impusă de exigența soluționării cu celeritate a procesului dedus judecății, aceasta fiind una dintre caracteristicile acțiunii în contencios administrativ." S-a reținut, totodată, că, "potrivit

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 , în cazul în care recursul este admis, fondul cauzei va fi examinat din nou, fie chiar de către instanța de recurs, fie de către prima instanță, după casarea cu trimitere sau ca urmare a constatării că prima instanță nu a judecat fondul. Partea interesată va avea astfel posibilitatea de a-și realiza o apărare eficientă."

23. De asemenea, referitor la critica potrivit căreia posibilitatea exercitării recursului nu are semnificația asigurării dublului grad de jurisdicție, având în vedere că recursul nu are caracter devolutiv, fapt ce nu conduce la o nouă judecată în fond, ci este o cale de atac care asigură doar un control de legalitate asupra hotărârii judecătorești atacate, prin

Decizia nr. 544 din 28 aprilie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 21 iulie 2011, Curtea a reținut că "dreptul la două grade de jurisdicție este garantat numai în materie penală, potrivit prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, chiar și aici putând fi instituite, însă, unele excepții de la această regulă". În același sens, este și

Decizia nr. 491 din 6 mai 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 13 iunie 2008, prin care Curtea, analizând o critică referitoare la lipsa posibilității de a declara și calea de atac a apelului împotriva hotărârii instanței de contencios administrativ, a reținut că "este de competența exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești și modalitatea de exercitare a căilor de atac, iar principiul accesului liber la justiție presupune posibilitatea celor interesați de a le exercita, în condițiile stabilite prin lege, astfel încât accesul liber la justiție nu presupune accesul la toate structurile judecătorești și la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția. Niciun text din Constituție nu garantează dreptul la două grade de jurisdicție. Chiar și reglementările internaționale în domeniul drepturilor omului, respectiv art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, garantează dreptul la dublul grad de jurisdicție exclusiv în materie penală, nu și în cauzele de natură administrativă."

24. În fine, în jurisprudența sa, spre exemplu fiind

Decizia nr. 423 din 8 iulie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 septembrie 2014, Curtea a statuat că "exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru juridic, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, de natură a preveni eventualele abuzuri și tergiversarea soluționării cauzelor deduse judecății." Ca atare, prin reglementarea criticată, legiuitorul nu a înțeles să restrângă accesul liber la justiție sau dreptul la apărare, ci să asigure un climat de ordine indispensabil exercitării în condiții optime a acestor drepturi constituționale.

25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Vasile Frâncu și Societatea F&M Bunkering Services - S.R.L. din municipiul Constanța în Dosarul nr. 5.759/118/2014 al Curții de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și constată că prevederile

art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 12 aprilie 2016.