Decizia nr. 381/2016

Augustin Zegrean
- președinte
Valer Dorneanu
- judecător
Petre Lăzăroiu
- judecător
Mircea Ștefan Minea
- judecător
Mona-Maria Pivniceru
- judecător
Puskas Valentin Zoltan
- judecător
Simona-Maya Teodoroiu
- judecător
Tudorel Toader
- judecător
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 223 alin. (1) lit. d) raportat la art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ion Balint și Vasile Balint în Dosarul nr. 33.669/4/2015 al Judecătoriei Sectorului 4 București - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.579D/2015.
2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, deoarece câtă vreme dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală reglementează cu privire la două ipoteze, și anume atunci când inculpatul a săvârșit o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea alteia noi, atunci posibilitatea judecătorului de a înlocui măsura controlului judiciar cu arestul la domiciliu sau arestul preventiv este justificată.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
4. Prin Încheierea din 28 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 33.669/4/2015, Judecătoria Sectorului 4 București - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 223 alin. (1) lit. d) raportat la art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ion Balint și Vasile Balint într-o cauză având ca obiect soluționarea în dosarul cu numărul de mai sus având ca obiect soluționarea unei cauze penale la fond în care se fac cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunilor de lovire sau alte violențe și tulburarea liniștii publice.
5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că omisiunea legiuitorului de a reglementa, în mod imperativ, modalitatea în care se poate înlocui controlul judiciar ori în care se poate dispune luarea, prelungirea și/sau menținerea măsurii arestării preventive ar putea crea disfuncționalități în sistemul judiciar, în sensul în care un inculpat, dacă este cercetat în mai multe dosare și în toate are măsura controlului judiciar, poate primi tot atâtea mandate de arestare preventivă. Astfel, dispunerea măsurii arestului preventiv față de o persoană, concomitent în mai multe cauze, nu ține cont de prezumția de nevinovăție și nu asigură un just echilibru între interesul public și cel individual.
6. În final mai arată că principiul proporționalității, astfel cum acesta este reglementat în art. 53 din Constituție, presupune caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică în mod necesar și caracterul lor limitativ.
7. Judecătoria Sectorului 4 București - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece prin menținerea măsurii arestării preventive motivată de faptul că există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni nu este îngrădit accesul liber la justiție, dreptul la apărare sau libertatea individuală. Astfel, inculpatul are posibilitatea contestării încheierii de înlocuire a măsurii controlului judiciar cu măsura arestării preventive în cursul judecății, în temeiul art. 206 din Codul de procedură penală, nefiind adusă atingere accesului liber la justiție.
8. Judecătorul, atunci când apreciază dacă arestarea preventivă trebuie menținută în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, nu aduce atingere prezumției de nevinovăție de care se bucură inculpatul în cursul procesului penal, întrucât el face aprecieri doar cu privire la existența unei suspiciuni rezonabile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. Astfel, judecătorul cauzei are în vedere existența unor presupuneri rezonabile ce reclamă existența unor fapte sau informații apte să convingă un observator rezonabil că persoana în cauză a săvârșit o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni. Cu alte cuvinte, acesta nu va statua cu putere de lucru judecat asupra săvârșirii unei alte infracțiuni.
9. Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.
10. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.
11. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale, iar excepția de neconstituționalitate astfel cum a fost formulată este inadmisibilă, deoarece autorul acesteia a criticat prevederile art. 223 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală din perspectiva unei omisiuni de reglementare.
12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale
art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) cu denumirea marginală Condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive și art. 215 alin. (7) cu denumirea marginală Conținutul controlului judiciar din Codul de procedură penală, care au următorul conținut:
- Art. 223 alin. (1) lit. d): "(1) Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanța de judecată în fața căreia se află cauza, în cursul judecății, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există una dintre următoarele situații: [...]
d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni.";
- Art. 215 alin. (7): "În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credință, obligațiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege."
15. Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 20 referitor la Tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 referitor la Libertatea individuală și art. 24 referitor la Dreptul la apărare.
16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra unor critici similare. Astfel, prin
Decizia nr. 185 din 29 martie 2016 *), nepublicată la data pronunțării prezentei decizii, același autor, respectiv Vasile Balint, a criticat dispozițiile art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală. Cu acel prilej s-a reținut că măsura controlului judiciar a fost reglementată de Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 februarie 2014 ca o măsură preventivă, alături de reținere, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și arestarea preventivă, sediul materiei constituindu-l art. 202 alin. (4) și art. 211-215. Controlul instituit de către organele judiciare, conform art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată, precum și prevenirea săvârșirii unor noi infracțiuni. Acest scop este realizat prin impunerea în sarcina inculpatului a unor obligații și interdicții, în vederea supravegherii conduitei acestuia de către organul judiciar. Pentru atingerea acestei finalități, legiuitorul a instituit, prin art. 215 din Codul de procedură penală, o serie de obligații de a face, care trebuie să fie dispuse cu prilejul luării măsurii controlului judiciar, fără ca acestea să poată fi cenzurate sau înlăturate, precum și o serie de obligații de a nu face, a căror impunere este lăsată la aprecierea organului judiciar. În acest fel, măsura controlului judiciar poate fi individualizată, în funcție de informațiile existente despre faptă și despre persoana făptuitorului, informații care permit aprecierea stării de pericol ce determină luarea măsurii (a se vedea
Decizia nr. 734 din 3 noiembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 935 din 17 decembrie 2015, paragraful 25).
a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 21 iunie 2016.
──────────
17. În cazul în care inculpatul încalcă, cu rea-credință, obligațiile care îi revin, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea controlului judiciar cu arestul la domiciliu sau cu arestarea preventivă, în condițiile prevăzute de lege.
18. Înlocuirea controlului judiciar cu arestul la domiciliu sau arestarea preventivă este posibilă și dacă există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa. Curtea a reținut că înlocuirea măsurii controlului judiciar cu arestul la domiciliu sau arestarea preventivă prezintă un caracter facultativ, în concordanță cu prevederile art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, aceasta rezultând și din folosirea de către legiuitor a sintagmei "poate dispune". În acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un sistem automat de plasare în detenție provizorie datorită existenței unei prezumții potrivit căreia arestarea este obligatorie pentru infracțiunile de o anumită gravitate, cu excepția cazului în care cel interesat reușea să dovedească că nu există riscul de a se sustrage de la proces sau de a comite o nouă infracțiune, este contrar art. 5 paragraful 3 din Convenție (a se vedea Hotărârea din 26 iulie 2001, pronunțată în Cauza Ilijkov împotriva Bulgariei, paragraful 87).
19. Astfel, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată pot dispune înlocuirea măsurii controlului judiciar cu o măsură preventivă privativă de libertate, în condițiile în care se constată că există elemente care să fundamenteze suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa și a îndeplinirii, în același timp, și a condițiilor cerute de lege pentru luarea acestor măsuri preventive privative de libertate.
20. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că atunci când o persoană arestată este pusă în libertate sub cauțiune, iar în acest interval de timp comite o nouă infracțiune, este justificată menținerea sa ulterioară în stare de arest, existând o probă a riscului de a comite noi infracțiuni (a se vedea Hotărârea din 21 iunie 2005, pronunțată în Cauza Pihlak împotriva Estoniei, paragraful 45).
21. În continuare, Curtea a observat că existența unor "suspiciuni rezonabile" că a fost comisă o infracțiune presupune fapte sau informațiile capabile să convingă un observator obiectiv că individul în cauză poate să fi comis infracțiunea. Ceea ce poate fi considerat "rezonabil" va depinde însă de toate aspectele cauzei (Hotărârea din 22 mai 2014, pronunțată în Cauza Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, paragraful 88; Hotărârea din 30 august 1990, pronunțată în Cauza Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului Unit, paragraful 32).
22. Totodată, în ceea ce privește caracteristicile noii infracțiuni, Curtea a arătat că legea nu impune ca aceasta să fie de aceeași natură cu cea comisă anterior și nici să existe vreo legătură între cele două, fiind astfel relevantă periculozitatea și persistența comportamentului antisocial al inculpatului.
23. Referitor la invocarea prezumției de nevinovăție, Curtea a reținut că potrivit art. 23 alin. (11) din Constituție, "până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată", iar potrivit art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale "orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită". Din economia celor două texte rezultă că principiul prezumției de nevinovăție presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Astfel, principiul prezumției de nevinovăție tinde a proteja o persoană învinuită de săvârșirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal, scopul esențial al prezumției fiind acela de a împiedica orice autoritate națională în emiterea unor opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii (Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunțată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, paragraful 35; Hotărârea din 4 martie 2008, pronunțată în Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, paragraful 91). Cu toate acestea, s-a apreciat că prezumția de nevinovăție nu înseamnă că pe parcursul procesului penal nu ar putea fi luate măsuri procesuale împotriva celui cercetat, inclusiv măsuri privative de libertate. În acest sens, Curtea Constituțională, pronunțându-se asupra constituționalității unor dispoziții din Codul de procedură penală din 1968, a statuat că, reglementând cazurile în care poate fi luată măsura arestării preventive, legea nu îl consideră pe inculpat deja vinovat de săvârșirea infracțiunii - lucru ce nu este posibil de stabilit decât prin hotărârea judecătorească de condamnare rămasă definitivă -, ci prevede numai condițiile pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, esențialmente diferite de privarea de libertate în executarea unei pedepse definitiv aplicate. Măsura arestării preventive constituie o restrângere provizorie a libertății persoanei, permisă de Constituție, prin art. 53, în scopul bunei desfășurări a instrucției penale, iar condiția ca fapta să fie prevăzută de legea penală reprezintă tocmai o garanție împotriva luării arbitrare a acestor măsuri.
24. Totodată, motivarea luării măsurilor preventive trebuie să fie făcută în așa fel, încât să nu lase de înțeles persoanei vizate sau unui terț că judecătorul are certitudinea vinovăției celui aflat încă în cursul procesului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că trebuie făcută o distincție între hotărârile care reflectă sentimentul vinovăției persoanei acuzate și cele care se limitează să descrie o stare de suspiciune. Primele încalcă prezumția de vinovăție, în timp ce ultimele au fost considerate conforme spiritului art. 6 din Convenție (Hotărârea din 26 septembrie 2006, pronunțată în Cauza Gerard Bernard împotriva Franței, paragraful 51). Astfel, s-a apreciat că textul de lege criticat nu încalcă prezumția de nevinovăție.
25. Așa fiind, Curtea constată că argumentele avute în vedere cu prilejul pronunțării
Deciziei nr. 185 din 29 martie 2016
sunt valabile și în cauza de față, inclusiv în ce privește raportarea acelorași critici și la art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.
26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ion Balint și Vasile Balint în Dosarul nr. 33.669/4/2015 al Judecătoriei Sectorului 4 București - Secția penală și constată că dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) raportat la art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 4 București și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 7 iunie 2016.

──────────
*)
Decizia Curții Constituționale nr. 185 din 29 martie 2016