Decizia nr. 337/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Oana Cristina Puică

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 10 din Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009

privind Codul penal, excepție ridicată, din oficiu, de instanța de judecată în Dosarul nr. 5.384/306/2015 al Judecătoriei Sibiu - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.318D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale, și anume

Decizia nr. 822 din 3 decembrie 2015 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 2 septembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 5.384/306/2015, Judecătoria Sibiu - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 10 din Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009

privind Codul penal. Excepția a fost ridicată, din oficiu, de instanța de judecată cu ocazia soluționării unei cauze penale privind săvârșirea, ulterior datei de 1 februarie 2014, a unei infracțiuni aflate în concurs cu alte infracțiuni comise anterior intrării în vigoare a noului Cod penal.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate instanța de judecată, autoare a excepției, susține că dispozițiile

art. 10 din Legea nr. 187/2012

încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2), potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile", în măsura în care se aplică în cazul unor pedepse stabilite anterior pentru mai multe infracțiuni concurente, contopite, în temeiul art. 34 din Codul penal din 1969, într-o pedeapsă rezultantă fără aplicarea vreunui spor sau cu aplicarea unui spor mai mic decât cel prevăzut de noul Codul penal, întrucât, prin stabilirea pedepsei rezultante în baza dispozițiilor de lege criticate se ajunge la aplicarea retroactivă a legii penale mai nefavorabile referitoare la sancționarea concursului de infracțiuni. În acest sens arată că, în cauză, pedeapsa pentru infracțiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) din Codul penal, pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, este închisoarea de la 1 la 5 ani sau amenda (de la 180 la 300 de zile-amendă, suma corespunzătoare unei zile-amendă fiind cuprinsă între 10 lei și 500 de lei). Având în vedere faptul că instanța a admis cererea inculpatului de judecare a cauzei conform procedurii recunoașterii învinuirii, potrivit art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime, rezultând, deci, că aceste limite reduse sunt de la 8 luni la 3 ani și 4 luni închisoare sau de la 135 la 225 zile-amendă. Pe cale de consecință, în ipoteza pronunțării unei soluții de condamnare a inculpatului la pedeapsa închisorii, pedeapsa care ar putea fi aplicată acestuia este, în mod evident, mai mică decât pedeapsa cea mai mare la care inculpatul a fost deja condamnat definitiv prin Sentința penală nr. 465/F din 29 mai 2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 2.212 din 30 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin urmare, într-o astfel de ipoteză, procedând la efectuarea operațiunii obligatorii de contopire a pedepselor, instanța ar trebui să aplice dispozițiile

art. 10 din Legea nr. 187/2012

și ale art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, mecanismul stabilirii pedepsei principale rezultante presupunând, într-o primă etapă, descontopirea pedepsei rezultante aplicate anterior și repunerea pedepselor componente în individualitatea lor, și anume 6 ani, 6 ani, 3 ani, 5 ani, 7 ani și 8 ani, apoi aplicarea pedepsei celei mai grele, cea de 8 ani închisoare, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse, respectiv din 27 ani plus pedeapsa ce ar putea fi aplicată în prezenta cauză (cuprinsă între 8 luni și 3 ani și 4 luni închisoare), astfel încât s-ar ajunge la o pedeapsă rezultantă cuprinsă între 17 ani 2 luni și 20 de zile închisoare și, respectiv, 18 ani 1 lună și 10 zile închisoare. O astfel de pedeapsă rezultantă ar fi mai mare cu cel puțin 5 ani și 10 luni și cu cel mult 6 ani 9 luni și 10 zile decât pedeapsa pe care ar executa-o inculpatul în ipoteza în care pedeapsa care ar putea fi aplicată în prezenta cauză (cuprinsă între 8 luni închisoare și 3 ani și 4 luni închisoare) ar fi executată separat, distinct de pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare pe care acesta o execută în prezent. Și în ipoteza pronunțării unei soluții de condamnare a inculpatului în prezenta cauza la pedeapsa amenzii s-ar ajunge, prin aplicarea mecanismului de contopire a pedepselor, conform art. 39 alin. (1) lit. b), d), e) din Codul penal, la o pedeapsă rezultantă de 17 ani închisoare la care s-ar adăuga amenda ce ar fi stabilită în prezenta cauză. Rezultă deci că prin aplicarea dispozițiilor

art. 10 din Legea nr. 187/2012

s-ar ajunge la aplicarea retroactivă a legii penale mai nefavorabile, respectiv a art. 39 din noul Cod penal față de art. 34 din Codul penal din 1969, care nu prevedea aplicarea obligatorie a vreunui spor de pedeapsă, inculpatul urmând a fi pus în situația de a executa o pedeapsă care depășește cu mult suma dintre pedeapsa rezultantă aplicată definitiv anterior și pedeapsa ce iar putea fi aplicată în prezenta cauză, respectiv durata pe care ar executa-o inculpatul dacă nu s-ar proceda la contopirea pedepselor stabilite pentru infracțiunile concurente. S-ar ajunge astfel, în temeiul art. 39 din Codul penal, la aplicarea, numai prin raportare la pedepsele stabilite anterior în mod definitiv, a unui spor de cel puțin 5 ani și 10 luni sau, după caz, de 9 ani, însemnând o treime din totalul pedepselor cu închisoarea, printre care și cele definitiv stabilite, în condițiile în care, prin sentința anterioară de condamnare, nu i s-a aplicat inculpatului niciun spor la stabilirea pedepsei pentru concursul de infracțiuni, conform art. 34 din Codul penal din 1969.

6. Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru ași exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

7. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile

art. 10 din Legea nr. 187/2012

sunt constituționale. Astfel, textul de lege criticat, care stabilește că tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă, nu aduce atingere principiului neretroactivității legii, cu excepția legii penale mai favorabile. În acest sens arată că, în cazul succesiunii de legi penale în timp, cu privire la tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni se va aplica legea penală mai favorabilă, independent de legea determinată ca fiind mai favorabilă în raport cu fiecare dintre infracțiunile concurente, fără a se putea spune că astfel s-ar crea o lex tertia prin combinarea prevederilor din legi succesive. Determinarea legii penale mai favorabile cu privire la tratamentul sancționator al concursului se va face in concreto, contopind pedepsele stabilite mai întâi potrivit legii vechi și apoi potrivit legii noi. Legea incidentă în privința operației de contopire a pedepselor și de stabilire a tratamentului sancționator este distinctă în raport cu una din legile aplicate pentru judecarea fondului infracțiunilor concurente, urmând a fi, în mod firesc, legea nouă, sub imperiul căreia a fost săvârșită una dintre infracțiunile din structura pluralității.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 10 din Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009

privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, având următorul cuprins: "Tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă."

11. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, instanța de judecată, autoare a excepției, invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (2), potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile".

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile

art. 10 din Legea nr. 187/2012

au mai fost supuse controlului de constituționalitate în raport cu critici similare. Astfel, prin

Decizia nr. 822 din 3 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 18 februarie 2016, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 10 din Legea nr. 187/2012 , reținând că, în baza dispozițiilor criticate, tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă. Cu alte cuvinte, dacă cel puțin una dintre infracțiunile concurente a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, se va aplica legea penală mai favorabilă numai la individualizarea pedepsei pentru infracțiunile comise sub legea veche, iar tratamentul sancționator al concursului va fi, în mod obligatoriu, cel prevăzut de noul Cod penal, chiar dacă este mai sever, deoarece sub imperiul acestuia s-a desăvârșit configurația concursului. Curtea a reținut că, prin reglementarea

art. 10 din Legea nr. 187/2012 , legiuitorul a urmărit să evite controversele doctrinare apărute în momentul intrării în vigoare a Codului penal din 1969, așa încât a consacrat explicit soluția majoritară conturată în practica acelei perioade, conform căreia tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabile. Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor

art. 10 din Legea nr. 187/2012

ar rezulta interpretarea potrivit căreia tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni s-ar putea aplica potrivit Codului penal din 1969 sau noului Cod penal atunci când toate infracțiunile din structura pluralității au fost comise sub imperiul Codului penal din 1969. Cu alte cuvinte, s-ar putea susține că dispozițiile

art. 10 din Legea nr. 187/2012

consacră, implicit, teza aplicării legii penale mai favorabile în funcție de instituții autonome. În această ipoteză, jurisprudența apărută după intrarea în vigoare a noului Cod penal a fost majoritară în a considera concursul de infracțiuni ca fiind o instituție autonomă. Legea penală mai favorabilă se determină prin raportare la fiecare instituție care se aplică în mod autonom, astfel că, dacă încadrarea faptei s-a făcut după una dintre legi, care este mai favorabilă, aceasta nu excludea aplicarea dispozițiilor din cealaltă lege cu privire la recidivă sau la concursul de infracțiuni, dacă acestea sunt mai favorabile. S-a arătat că, de pildă, concursul de infracțiuni face parte dintre acele instituții juridico-penale (ca și prescripția, suspendarea executării pedepsei ș.a.) ale căror reguli se aplică, în cazul succesiunii de legi penale în timp, în mod autonom, independent de încadrarea juridică a faptelor după legea nouă sau după cea anterioară. Prin

Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, s-a statuat însă că "dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile", așa încât determinarea legii penale mai favorabile în cazul concursului de infracțiuni va depinde de încadrarea juridică dată infracțiunilor concurente. Potrivit considerentelor

Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 , rațiunea pentru care, în esență, s-a apreciat că doar aplicarea globală a legii penale mai favorabile este constituțională - deoarece, în caz contrar, "prin combinarea dispozițiilor penale din mai multe legi succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă rațiunea de politică penală concepută de legiuitor" - este aceea că, "în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul și litera legii, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competența de a legifera, prin substituirea autorității competente în acest domeniu". Crearea unei lex tertia de către judecător în aplicarea legii a determinat Curtea să statueze asupra imposibilității de a aplica legea penală pe instituții autonome, împiedicând astfel judecătorul să intre în sfera de atribuții a puterii legislative (paragrafele 12-14).

13. Totodată, Curtea a reținut, prin

Decizia nr. 822 din 3 decembrie 2015 , că, aparent,

art. 10 din Legea nr. 187/2012

instituie, prin voința legiuitorului, o lex tertia, permițând, în privința tratamentului sancționator al pluralității de infracțiuni, aplicarea unei alte legi decât cele aplicate pentru majoritatea infracțiunilor componente ale pluralității. Curtea a constatat, însă, că

art. 10 din Legea nr. 187/2012

reglementează tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni care și-a desăvârșit configurația prin comiterea ultimei infracțiuni sub legea nouă, așa încât pedeapsa rezultantă urmează să se aplice potrivit principiului "legii mai conforme cu interesele apărării sociale", care este legea nouă. Curtea a reținut că stabilirea limitelor apărării sociale este atributul exclusiv al legiuitorului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. De altfel, Curtea a constatat că, în aplicarea pedepsei rezultante, în ipoteza reglementată de

art. 10 din Legea nr. 187/2012 , nu se poate reține existența unei succesiuni de legi penale, momentul în raport cu care se apreciază aplicarea legii penale în timp fiind cel al realizării integrale, al definitivării concursului real de infracțiuni. În aceste condiții este obligatorie aplicarea legii noi tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni, așadar doar atunci când cel puțin una dintre infracțiunile concurente a fost săvârșită după intrarea în vigoare a noii legi, nefiind obligatorie aplicarea legii noi atunci când toate faptele sunt comise sub legea veche, dar judecarea lor are loc sub legea nouă, în această din urmă ipoteză urmând a se face aplicarea celor statuate de Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 . Curtea a reținut că inculpatul, prin săvârșirea unei infracțiuni și sub imperiul legii noi, a înțeles să o încalce și pe aceasta, expunându-se consecințelor care derivă din acest fapt, așa încât aplicarea dispozițiilor legii noi în privința concursului, în ipoteza săvârșirii unei infracțiuni sub legea nouă, era previzibilă pentru inculpat. În aceste condiții, Curtea a constatat că este pe deplin justificată opțiunea legiuitorului de a reglementa tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni în mod diferit, după cum toate infracțiunile din structura pluralității au fost comise sub imperiul Codului penal din 1969, judecarea lor având loc sub legea nouă, situație tranzitorie în care aplicarea legii penale mai favorabile se va face potrivit

Deciziei Curții nr. 265 din 6 mai 2014 , ori cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, în această din urmă ipoteză urmând a se aplica pedeapsa rezultantă potrivit legii noi - ce reflectă interesele apărării sociale la acel moment - sub incidența căreia s-a definitivat concursul de infracțiuni (paragrafele 15, 16 și 18).

14. În același sens este și

Decizia nr. 210 din 12 aprilie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 13 iunie 2016. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, în care Curtea constată, pentru motivele mai sus arătate, că dispozițiile

art. 10 din Legea nr. 187/2012

nu aduc atingere prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (2) referitor la aplicarea legii penale mai favorabile.

15. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de instanța de judecată în Dosarul nr. 5.384/306/2015 al Judecătoriei Sibiu - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 10 din Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009

privind Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sibiu - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 mai 2016.