Decizia nr. 500/2016

Valer Dorneanu

- președinte

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Augustin Zegrean

- președinte

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) și ale art. 68 alin. (1) și (5) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Asociația "Alianța pentru Combaterea Abuzurilor" din Brașov în Dosarul nr. 23.305/197/2015 al Judecătoriei Brașov - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.904D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că autorul a comunicat la dosar note de ședință prin care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Arată că sintagma "suspiciune rezonabilă" din cuprinsul art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală este o sintagmă de standard juridic desprinsă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și permite calificarea faptelor, evaluarea lor pentru a aprecia dacă un judecător se încadrează într-un caz de incompatibilitate. De asemenea, cât privește motivele de neconstituționalitate formulate cu privire la dispozițiile art. 68 alin. (1) și (5) din Codul de procedură penală, arată că procedura de soluționare a recuzării ține cont de specificul acestui incident procedural, de necesitatea evitării tergiversării soluționării cauzei, în aceste condiții motivele de neconstituționalitate invocate fiind nefondate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 15 decembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 23.305/197/2015, Judecătoria Brașov - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) și ale art. 68 alin. (1) și (5) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Asociația "Alianța pentru Combaterea Abuzurilor" din Brașov în soluționarea cererii de recuzare formulate de autor în cauza penală având ca obiect plângerea împotriva soluțiilor procurorului de neurmărire penală.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține că motivul de incompatibilitate, reglementat în art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, formulat prin sintagma "există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorilor instanței este afectată", este vag și ambiguu, astfel încât generează confuzie, afectând principiul încrederii legitime care impune ca legislația să fie clară și predictibilă, unitară și coerentă. Arată că termenul de "suspiciune rezonabilă" este o inovație semantică a noului Cod de procedură penală, nedefinit prin textul de lege și a cărui recurență este relativ mare (apare de mai mult de treizeci de ori în cuprinsul codului), fiind atașat celor mai importante instituții procesuale (de pildă, acțiunea penală, tehnicile speciale de supraveghere și cercetare, măsurile preventive, începerea urmăririi penale). Susține că, în cazul atașării termenului precitat la instituțiile procesual penale menționate, acesta formează un binom contextual cu sintagme a căror interpretare este lipsită de echivoc, în cazul instituției recuzării însă sintagma "suspiciune rezonabilă" formează un binom contextual cu o altă formulare lipsită de orice repere ori criterii de interpretare, respectiv "imparțialitatea judecătorilor instanței este afectată", ambiguitatea generală a formulării dublându-se. Consideră că, în lipsa unei formulări mai clare a art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală - de maniera formulării situațiilor de incompatibilitate - și, în lipsa unor criterii predictibile care să orienteze judecătorul învestit cu soluționarea cererii de recuzare în demersul său de identificare a situațiilor de afectare a imparțialității judecătorilor a căror recuzare se cere, aproape orice argument adus de justițiabilul care cere recuzarea poate fi respins. Apreciază că golirea de eficiență a dreptului la recuzare a judecătorului este de natură a submina dreptul fundamental la un proces echitabil.

6. Susține, de asemenea, că soluționarea cererii de recuzare de către un judecător de la aceeași instanță cu cel a cărui recuzare se cere nu poate fi rezolvată imparțial și obiectiv de către acesta, ci numai de către judecători de la o instanță superioară, în caz contrar fiind încălcat dreptul la un proces echitabil. Totodată, susține că este încălcat dreptul la un proces echitabil și prin faptul că cererea de recuzare poate fi soluționată cu excluderea părților.

7. Judecătoria Brașov - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Cu privire la motivele de neconstituționalitate formulate în legătură cu dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, invocă jurisprudența instanței de la Strasbourg potrivit căreia legea trebuie să fie accesibilă, clară și previzibilă. Reține că, prin prisma legislației și doctrinei procesual penale, "suspiciunea rezonabilă" reprezintă un standard juridic de apreciere a faptelor care permite încadrarea judecătorului învestit cu soluționarea cauzei într-o situație de incompatibilitate. Totodată, bănuiala trebuie să se bazeze pe fapte specifice și articulabile, luate împreună cu concluzii raționale confirmate de probe. Imparțialitatea judecătorului presupune ca acesta să fie echidistant, astfel că el nu va favoriza prin cuvânt sau faptă pe niciuna dintre părți și va urmări în permanență ca nicio parte să nu se simtă dezavantajată. În materie penală, neutralitatea judecătorului se rezumă doar la a împiedica orice dezechilibru procesual între părți, el fiind cel care va hotărî modul de finalizare a procedurii. Observă că fiecare dintre termenii care compun sintagma "suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată" are o semnificație proprie, atent analizată în doctrină și în jurisprudență, permițând judecătorului chemat să soluționeze o cerere de recuzare să deceleze criteriile pentru a determina, în concret, care dintre situațiile reclamate de părți se circumscriu cazului de incompatibilitate instituit de norma evocată.

8. În ceea ce privește dispozițiile înscrise în art. 68 alin. (1) și (5) din Codul de procedură penală, care reglementează procedura de soluționare a abținerii sau recuzării, instanța de judecată constată că acestea sunt similare, în elementele lor esențiale - soluționarea cererii de recuzare de către un alt complet din cadrul aceleiași instanțe, respectiv facultatea judecătorului învestit cu soluționarea cererii de recuzare de a asculta procurorul și părțile - dispozițiilor prevăzute de art. 52 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală din 1968, care au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate. Reține faptul că instanța de contencios constituțional, verificând conformitatea normelor procesual penale anterioare cu dispozițiile Legii fundamentale, a concluzionat că acestea nu încalcă niciuna dintre aceste prevederi. Invocă

deciziile Curții nr. 300 din 7 noiembrie 2002 , nr. 241 din 27 mai 2004 și nr. 306 din 8 iulie 2004, în care instanța de contencios constituțional a statuat că "judecarea cererii de recuzare fără citarea părților are ca scop evitarea prelungirii nejustificate a judecății și efectuarea acesteia într-un termen rezonabil". Arată instanța de judecată că un argument suplimentar care evidențiază caracterul neîntemeiat al excepției de neconstituționalitate derivă din însăși natura instituției recuzării, aceasta fiind o procedură remediu pentru a elimina dezechilibrul procedural care poate exista atunci când un anume magistrat nu prezintă garanțiile de imparțialitate necesare unui proces echitabil. Apreciază că ipoteza invocată de către autoarea excepției, potrivit căreia niciun magistrat al instanței nu este imparțial în soluționarea cererii de recuzare, corespunde instituției strămutării, distinctă de cea a recuzării.

9. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

10. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens face referire la jurisprudența Curții Constituționale, respectiv

deciziile nr. 558 din 16 octombrie 2014

și nr. 333 din 12 iunie 2014, în care s-a reținut că imparțialitatea judecătorilor poate fi apreciată într-un dublu sens, pe de o parte, ca un demers subiectiv, care tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, iar, pe de altă parte, ca un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă. Reține că, pentru a garanta o judecată imparțială și în respectul dreptului la un proces echitabil, dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală nu impun dovedirea caracterului cert al lipsei de imparțialitate, ci doar formarea convingerii instanței că există o suspiciune rezonabilă în sensul afectării imparțialității judecătorului învestit cu soluționarea cauzei. Cât privește sintagma "suspiciune rezonabilă", deși ea nu este definită în Codul de procedură penală, nu se poate susține că ar fi lipsită de claritate și previzibilitate, sensul său fiind determinat prin raportare la înțelesul comun al cuvintelor ce o compun, acela fiind de "presupunere, bănuială bazată pe rațiune, pe judecată". Observă că reglementarea actuală a procedurii de soluționare a cererii de recuzare este similară celei prevăzute în art. 52 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală din 1968, aceasta din urmă fiind supusă controlului de constituționalitate în raport cu critici similare celor formulate în prezenta cauză, constatându-se conformitatea sa cu prevederile constituționale și convenționale invocate. În acest sens face referire la

deciziile nr. 1.016 din 29 noiembrie 2012

și nr. 992 din 8 iulie 2010.

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) și ale art. 68 alin. (1) și (5) din Codul de procedură penală, care au următorul conținut:

- Art. 64 alin. (1) lit. f): "Judecătorul este incompatibil dacă: .... f) există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată.";

- Art. 68 alin. (1): "Abținerea sau recuzarea judecătorului de drepturi și libertăți și a judecătorului de cameră preliminară se soluționează de un judecător de la aceeași instanță.";

- Art. 68 alin. (5): "Soluționarea abținerii sau recuzării se face, în cel mult 24 de ore, în camera de consiliu. Dacă apreciază necesar pentru soluționarea cererii, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice verificări și poate asculta procurorul, subiecții procesuali principali, părțile și persoana care se abține sau a cărei recuzare se solicită."

14. Autoarea excepției susține că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalității, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum și dispozițiilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 47 - Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

15. Examinând excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, potrivit cărora judecătorul este incompatibil dacă există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată, Curtea reține că incompatibilitatea constă în imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influența caracterul echitabil al procesului penal. Referitor la termenul "suspiciune rezonabilă", a cărui lipsă de claritate și previzibilitate este criticată în prezenta cauză, Curtea observă că acesta a fost folosit de legiuitor pentru prima dată în cuprinsul dispozițiilor art. 217^1 din Codul de procedură penală din 1968, introdus prin

art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010. Acest articol dispunea că, atunci "când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din cauza împrejurărilor cauzei sau calității părților ori există pericolul de tulburare a ordinii publice, procurorul general de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la cererea părților sau din oficiu, poate trimite cauza la un parchet egal în grad". Noua reglementare procesual penală relevă o recurență a acestui termen, fiind utilizat de legiuitor în cuprinsul mai multor articole, de pildă art. 61 alin. (1), art. 71, art. 124 alin. (2), art. 125, art. 154 alin. (1), art. 165 alin. (2), art. 202 alin. (1), art. 293 alin. (2), art. 493 alin. (1). Referitor la semnificația acestui termen, Curtea reține că în doctrină s-a precizat că suspiciunea rezonabilă reprezintă un temei obiectiv, rezultat din anumite fapte sau împrejurări, pentru a suspecta o persoană de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, s-a reținut că prin "suspiciune rezonabilă" trebuie înțeles suspiciunea bazată pe motive verosimile (plauzibile).

16. Cu referire la termenul "suspiciune rezonabilă", Curtea observă că instanța de la Strasbourg a analizat această sintagmă în legătură cu art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reținând că prin existența unei suspiciuni rezonabile se înțelege existența unor date sau informații de natură să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvârșit o infracțiune (Hotărârea din 30 august 1990, pronunțată în Cauza Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului Unit, paragraful 32). Caracterul rezonabil al suspiciunii se apreciază în funcție de circumstanțele fiecărei cauze, fiind atribuția judecătorului speței de a stabili gradul de rezonabilitate al acesteia. Curtea a precizat că nu se poate pune în discuție o simplă suspiciune sau o suspiciune bazată exclusiv pe buna-credință, ci o suspiciune rezonabilă ce presupune un test obiectiv (Hotărârea din 19 mai 2004, pronunțată în Cauza Gusinskiy împotriva Rusiei, paragraful 53).

17. În contextul cauzei deduse judecății, Curtea observă că termenul "suspiciune rezonabilă", utilizat în relație cu instituția recuzării, determină analiza acestuia prin raportare la afectarea imparțialității judecătorului. Curtea observă că recuzarea este o ipoteză de excludere a judecătorului suspect - judex suspectus (distinct de judex incapax și judex inhabilis), iar suspiciunea poate avea numeroase temeiuri, astfel cum se arată în literatura de specialitate, "pot exista anumite împrejurări, interese, relațiuni, pasiuni, preocupațiuni care ar putea să producă îndoială, suspiciune asupra imparțialității judecătorului, și de aceea legea, în interesul bunei justiții, a încrederii în justiție, și a prestigiului acesteia, prevede recuzabilitatea judecătorului suspect. (...), judex suspectus trebuie să fie dispensat de a judeca procesul, în care ținându-se cont de forța medie de rezistență individuală, s-ar putea prezuma, că este imparțial (...)". Cu privire la imparțialitate, Curtea observă că, potrivit art. 124 alin. (2) din Constituție, "justiția este unică, imparțială și egală pentru toți", ceea ce presupune, pe de o parte, ca activitatea de judecată să se înfăptuiască în mod obiectiv, "în numele legii", după cum prevede art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală, ținându-se seama totodată de dispozițiile art. 16 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "Nimeni nu este mai presus de lege". Așadar, Curtea reține că principiul imparțialității justiției constituie un corolar al principiului legalității ce caracterizează statul de drept. Pe de altă parte, principiul imparțialității presupune ca autoritățile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiția să fie neutre. De altfel, instanța de contencios constituțional a subliniat în jurisprudența sa că neutralitatea este de esența justiției ( Decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.049 din 12 noiembrie 2004).

18. Totodată, Curtea observă, în acord cu jurisprudența instanței de la Strasbourg (în acest sens, hotărârile pronunțate în cauzele Curții Europene a Drepturilor Omului: Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte van Leuven, de Meyer împotriva Belgiei; Thorgeir împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Klezn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei, De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveției; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei), că imparțialitatea magistratului, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă. De asemenea, imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (a se vedea

Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 17 iulie 2014, și

Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015).

19. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv și cel subiectiv și că, pentru a statua asupra imparțialității judecătorului, același act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât și a celui obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, pronunțată în Cauza Olujic împotriva Croației, paragraful 57 și următoarele, Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunțată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, paragraful 114). Potrivit jurisprudenței aceleiași instanțe, imparțialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrarie, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită, însă Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanții pentru a exclude orice bănuială legitimă în privința sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30, și Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Grieves împotriva Marii Britanii, paragraful 69). În aplicarea acestui test, opinia părții cu privire la imparțialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esențial este ca bănuielile referitoare la imparțialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluționarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunțată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, paragraful 113, Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunțată în Cauza Micallef împotriva Maltei, paragraful 98).

20. Având în vedere jurisprudența celor două instanțe, precitată, Curtea constată că, în cazul recuzării pentru cazul de incompatibilitate reglementat la art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, criteriul general acceptat pentru excludere este "percepția rezonabilă de subiectivism", modalitățile de a stabili dacă există percepția de subiectivism evoluând de la o "probabilitate mare" de subiectivism până la o "probabilitate reală", o "posibilitate substanțială" și o "suspiciune rezonabilă" de subiectivism. Percepția de subiectivism se măsoară prin standardul obiectiv al observatorului rezonabil, așadar, ceea ce este decisiv este dacă temerile că un anumit judecător ar fi lipsit de imparțialitate pot fi considerate ca justificate, în mod obiectiv, de către un observator rezonabil care reprezintă societatea. Cu alte cuvinte, în cazurile în care se solicită recuzarea unui judecător, cercetarea trebuie să stabilească nu dacă a existat în fapt subiectivism conștient sau inconștient din partea acestuia, ci dacă o persoană rezonabilă și bine informată ar percepe existența unui atare subiectivism.

21. În concluzie, întrucât există o jurisprudență coerentă, constantă și clară a instanței de contencios constituțional și a instanței europene cât privește analiza imparțialității judecătorului cauzei, Curtea nu poate reține că sintagma criticată din cuprinsul art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală este vagă și ambiguă, astfel cum susține autoarea excepției.

22. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora: "Abținerea sau recuzarea judecătorului de drepturi și libertăți și a judecătorului de cameră preliminară se soluționează de un judecător de la aceeași instanță", și art. 68 alin. (5) din același cod, potrivit cu care: "Soluționarea abținerii sau recuzării se face, în cel mult 24 de ore, în camera de consiliu. Dacă apreciază necesar pentru soluționarea cererii, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice verificări și poate asculta procurorul, subiecții procesuali principali, părțile și persoana care se abține sau a cărei recuzare se solicită.", autoarea excepției susține că soluționarea cererii de recuzare de către un judecător de la aceeași instanță cu cel a cărui recuzare se cere nu poate fi rezolvată imparțial și obiectiv, considerând, de asemenea, că este încălcat dreptul la un proces echitabil și prin faptul că cererea de recuzare poate fi soluționată cu excluderea părților.

23. Față de criticile autoarei excepției, Curtea reține că prin recuzare se înțelege manifestarea de voință a uneia dintre părți sau a procurorului, prin care se solicită ca persoana incompatibilă să nu facă parte din completul de judecată sau din constituirea instanței de judecată. Este vorba despre o modalitate subsidiară de rezolvare a incompatibilității, ce are caracterul unei excepții de incompatibilitate, utilizată doar atunci când, anterior, persoana incompatibilă nu a formulat declarație de abținere. În Codul de procedură penală, recuzarea judecătorului și procedura de soluționare a acesteia sunt reglementate în art. 67-68, normele procesual penale în vigoare nerelevând diferențe semnificative față de dispozițiile cuprinse în art. 51-52 din Codul de procedură penală din 1968. Astfel, Curtea observă că actuala reglementare, după modelul art. 51 din vechiul Cod de procedură penală, legiferează două etape de rezolvare a cererii de recuzare. În primul rând, potrivit art. 67 alin. (5) din Codul de procedură penală, cererea de recuzare presupune o etapă de examinare a admisibilității în principiu, care se realizează de judecătorul sau de completul de judecată în fața căruia s-a formulat cererea de recuzare. Urmează, dacă se constată faptul că cererea de recuzare este admisibilă în principiu, ca aceasta să fie trimisă unui alt judecător sau unui alt complet de judecată din cadrul aceleiași instanțe, spre soluționare. În concret, Curtea observă că, potrivit art. 110 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin

Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 28 decembrie 2015, "incidentele procedurale referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abținerea tuturor membrilor completului de judecată, se vor soluționa de completul cu numărul imediat următor, care judecă în aceeași materie. Dacă în materia respectivă nu mai există decât un singur complet de judecată, incidentele procedurale referitoare la toți membrii completului se vor soluționa de acesta. Dacă nu mai există un complet care judecă în acea materie, incidentele vor fi soluționate de completul din materia și după regulile stabilite de colegiul de conducere al instanței." Cu titlu de excepție, potrivit alin. (8) al art. 68 din Codul de procedură penală, când pentru soluționarea abținerii sau a recuzării nu poate fi desemnat un judecător din cadrul aceleiași instanțe, cererea se soluționează de un judecător de la instanța ierarhic superioară.

24. În ceea ce privește procedura de soluționare a cererii de recuzare, Curtea reține că aceasta nu îmbracă forma unui contencios care să reclame un tratament jurisdicțional, ci este vorba de o chestiune de administrare a actului de justiție. Cu alte cuvinte, procedura asupra cercetării și judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicțional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar, iar actele ce se îndeplinesc în această procedură, după ritualul procesului penal, îi dau un caracter jurisdicțional numai în sens formal.

25. Într-o analiză comparativă a cadrului legislativ actual cu cel din Codul de procedură penală din 1968, Curtea observă că în ambele reglementări soluționarea recuzării se realizează fără citarea părților și a procurorului. Fiind sesizată cu dispozițiile din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la soluționarea recuzării, instanța de contencios constituțional a reținut că, potrivit prevederilor constituționale ale art. 126 alin. (2), "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", iar, potrivit dispozițiilor art. 127 din Constituție, "ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege". De asemenea, Curtea a luat în considerare și prevederile cuprinse în art. 129 din Constituție, potrivit cărora "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Având în vedere aceste prevederi constituționale, Curtea a statuat că legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze procedura de judecată, cazurile în care ședințele de judecată nu sunt publice, precum și căile de atac și condițiile exercitării acestora. Așa fiind, Curtea a reținut că reglementarea procedurii de soluționare a cererilor de recuzare este în deplină concordanță cu prevederile constituționale, având în vedere că aceasta face parte integrantă din procedura de judecată (a se vedea

Decizia nr. 290 din 9 iunie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 589 din 7 iulie 2005).

26. De asemenea, Curtea a reținut că reglementarea procedurii de soluționare a cererilor de recuzare reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerității acestei proceduri. Astfel, referitor la vechea reglementare, instanța de contencios constituțional a statuat că, potrivit art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală, examinarea cererii de recuzare se face "de îndată", iar părțile sunt ascultate numai "dacă se găsește necesar", în vederea împiedicării tergiversării soluționării cererii de recuzare și, implicit, a cauzei în care aceasta a fost formulată (a se vedea

Decizia nr. 1.016 din 29 noiembrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 22 decembrie 2012).

27. În aceste condiții, Curtea constată că soluționarea cererilor de recuzare, potrivit noii reglementări, trebuie însoțită, de asemenea, de dezideratul asigurării celerității acestei proceduri, tocmai pentru a nu se impieta asupra soluționării în ansamblu a cauzei. De altfel, Curtea observă că, potrivit tezei a doua a alin. (5) al art. 68 din Codul de procedură penală, dacă apreciază necesar pentru soluționarea cererii, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice verificări și poate asculta procurorul, subiecții procesuali principali, părțile și persoana care se abține sau a cărei recuzare se solicită. Curtea reține că, deși procedura soluționării cererii de recuzare este în principiu nepublică, nimic nu împiedică partea care a formulat cerere de recuzare ca, în cazul prezentării la termenul stabilit, să depună concluzii scrise la dosarul cauzei sau chiar să își susțină prin avocat cererea.

28. Având în vedere cele arătate, Curtea nu poate reține contrarietatea prevederilor art. 68 alin. (1) și (5) din Codul de procedură penală în raport cu dispozițiile constituționale și convenționale referitoare la dreptul la un proces echitabil.

29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Asociația "Alianța pentru Combaterea Abuzurilor" din Brașov în Dosarul nr. 23.305/197/2015 al Judecătoriei Brașov - Secția penală și constată că dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) și ale art. 68 alin. (1) și (5) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică al Judecătoriei Brașov - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 30 iunie 2016.