Decizia nr. 497/2016

Valer Dorneanu

- președinte

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Augustin Zegrean

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Daniela Ramona Marițiu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal și ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Andrei Ion Stoenescu în Dosarul nr. 15.858/300/2014 (2.693/2015) al Curții de Apel București - Secția a II-a penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.842D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției ca neîntemeiată. Arată că instanța de contencios constituțional s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor de lege criticate respingând excepțiile de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 7 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 15.858/300/2014 (2.693/2015), Curtea de Apel București - Secția a II-a penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal și ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Andrei Ion Stoenescu cu ocazia soluționării apelurilor declarate împotriva unei sentințe penale a Judecătoriei Sectorului 2 București.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia arată că dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal sunt neconstituționale, deoarece nu prevăd un cuantum maxim al sporului, astfel încât se ajunge la situații în care sporul depășește orice limită rezonabilă de pedeapsă. În ceea ce privește dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, se susține că trebuia întocmit câte un rechizitoriu pentru fiecare faptă și, în consecință, judecata să se desfășoare separat pentru fiecare faptă. În schimb, cauzele au fost reunite din motive de celeritate astfel încât judecata a fost inechitabilă. Apreciază că atunci când a redactat aceste dispoziții, legiuitorul s-a referit la recunoașterea fiecărei fapte în parte, și nu la recunoașterea tuturor faptelor reținute prin rechizitoriu.

6. Curtea de Apel București - Secția a II-a penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Tratamentul sancționator mai aspru al concursului de infracțiuni în comparație cu tratamentul sancționator al unității de infracțiuni este justificat de împrejurarea că săvârșirea mai multor infracțiuni de către aceeași persoană demonstrează o perseverență a acesteia pe calea infracțională, fiind necesare sisteme de sancționare adecvate pentru asigurarea constrângerii și reeducării. Astfel, nu se poate reține că art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal aduce atingere dispozițiilor art. 23 alin. (12) din Constituție, de vreme ce situația unei persoane cercetate pentru comiterea mai multor infracțiuni nu este identică celei ale unei persoane cercetate pentru comiterea unei singure infracțiuni. În ceea ce privește art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, se arată că aceste dispoziții reglementează o cauză de reducere a pedepsei în ipoteza parcurgerii procedurii în cazul recunoașterii învinuirii. Totodată, conform art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală acest beneficiu este aplicabil în cazul în care inculpatul "recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa". Aplicarea acestui beneficiu, ca urmare a opțiunii pe care legiuitorul o are în cadrul politicii penale, este acordat prin raportare la atitudinea procesuală a inculpatului cu privire la toate faptele pentru care a fost trimis în judecată și nu prin raportare la atitudinea procesuală a inculpatului cu privire la fiecare faptă. De asemenea, nu se poate reține posibilitatea Curții Constituționale de a interveni pe plan legislativ, instanța de contencios constituțional nefiind legislator pozitiv.

7. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Guvernul, în ce privește critica referitoare la cuantumul pedepsei rezultante în cazul concursului de infracțiuni, care poate depăși, în unele cazuri, pedeapsa aplicată pentru o infracțiune mai gravă, apreciază că tratamentul penal al concursului de infracțiuni este justificat de atitudinea autorului față de legea penală, manifestată prin încălcări repetate ale acesteia, realitate ce impune un sistem sancționator mai aspru comparativ cu cel aplicabil în cazul săvârșirii unei singure infracțiuni. Reglementarea este stabilită de lege, și se aplică în mod egal persoanelor aflate în aceeași situație, în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție, motiv pentru care apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În continuare, făcând referire la

Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015, apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală este neîntemeiată.

9. Avocatul Poporului arată că, în ceea ce privește dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, a transmis punctul de vedere în dosarele nr. 177D/2014, nr. 393D/2014 și altele, în sensul constituționalității acestora, punct de vedere reținut în

deciziile nr. 489 din 25 septembrie 2014

și nr. 591 din 21 octombrie 2014. Referitor la art. 39 alin. (1) din Codul penal, arată că punctul de vedere al Avocatului Poporului, potrivit căruia textul de lege criticat este constituțional, a fost transmis în Dosarul Curții Constituționale nr. 1.660D/2015.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2,

art. 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal și art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală au fost modificate prin

art. I pct. 100 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 286/2009

privind Codul penal,

Legii nr. 135/2010

privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Cu toate acestea, Curtea observă că aplicabile cauzei în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate sunt dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, în forma anterioară modificării. Astfel, având în vedere

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să se pronunțe asupra dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, în forma anterioară modificării. Dispozițiile criticate au următorul conținut:

- Art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal: "(1) În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...]

b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;";

- Art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală: "Când judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1) și (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condițiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanța reține aceeași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime."

13. În opinia autorului excepției, dispozițiile criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 11 alin. (2) referitor la dreptul internațional și dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) potrivit cărora părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil și art. 23 alin. (12) potrivit cărora nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, Curtea reține că, prin

Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015 și

Decizia nr. 782 din 17 noiembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2016, a constatat că actualul Cod penal reglementează un regim juridic de sancționare a celor două forme de concurs de infracțiuni - real și formal, privitor la persoana fizică, infractor major, în cadrul căruia se poate observa o pluralitate de sisteme de sancționare, cu modificări substanțiale față de concepția Codului penal din 1969. Astfel, art. 39 alin. (1) din Codul penal instituie sancționarea concursului de infracțiuni potrivit sistemului absorbției, când s-au stabilit pedeapsa cu detențiunea pe viață și una sau mai multe pedepse cu închisoarea sau amenda [lit. a)], sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix, în cazul în care pentru infracțiunile concurente s-au aplicat numai pedepse cu închisoarea sau numai pedepse cu amenda [lit. b) și c)], sistemului cumulului aritmetic între pedeapsa închisorii și pedeapsa amenzii, când au fost aplicate ambele tipuri de sancțiuni [lit. d)] și un sistem mixt, al cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix, combinat cu sistemul cumulului aritmetic, atunci când s-au stabilit mai multe pedepse de specie diferită - închisoare și amendă [lit. e)]. Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăși cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață [art. 39 alin. (2) din Codul penal].

15. Cu titlu de principiu, Curtea a reținut că, în noua reglementare, operațiunea de determinare concretă a pedepsei în cazul concursului de infracțiuni parcurge două etape, în prima etapă având loc stabilirea pedepsei pentru fiecare infracțiune concurentă în parte, iar în cea de-a doua aplicarea pedepsei pe care infractorul urmează să o execute pentru toate infracțiunile. Astfel, în prima etapă, instanța judecătorească realizează o individualizare a răspunderii penale pentru fiecare infracțiune care se află în pluralitatea de infracțiuni săvârșite de infractor, iar în cea de-a doua, aceeași instanță apreciază cu privire la ansamblul activității infracționale a infractorului, dând spre executare o pedeapsă pentru întreg ansamblul, pedeapsă ce reflectă pericolul social ce reiese din comiterea infracțiunilor concurente. Așadar, potrivit prevederilor art. 39 alin. (1) lit. b) din actualul Cod penal, dacă pentru infracțiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În context, Curtea a reținut că o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispozițiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare.

16. Prin aceleași decizii, Curtea a reținut că, întrucât săvârșirea mai multor infracțiuni de către aceeași persoană demonstrează o perseverență pe calea infracțională a acesteia, sunt necesare sisteme de sancționare adecvate pentru asigurarea constrângerii și reeducării, iar reglementarea acestora nu trebuie să se facă decât cu respectarea Constituției și a supremației sale.

17. De asemenea, Curtea nu a putut reține nici susținerile potrivit cărora prevederile criticate sunt în contradicție cu dispozițiile constituționale ale art. 23 privind libertatea individuală. Libertatea individuală nu are caracter absolut, fiind necesar a se exercita între coordonatele stabilite de ordinea de drept, așa încât încălcarea regulilor care compun ordinea de drept autorizează legiuitorul să reglementeze, în funcție de gravitatea comportamentului infracțional, norme penale care vizează direct libertatea persoanei. Aceste dispoziții penale însă trebuie să fie strict delimitate și condiționate, astfel încât libertatea individuală să fie respectată. Or, Curtea a constatat că normele criticate permit o individualizare judiciară a pedepsei principale (rezultante) în caz de concurs de infracțiuni "în condițiile și în temeiul legii", potrivit art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, o garanție împotriva unei eventuale ingerințe arbitrare a judecătorului în libertatea individuală reprezentând-o limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege. Așadar, o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispozițiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare. Cu alte cuvinte, dacă sporul obligatoriu ar depăși limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege, aceasta se va reduce corespunzător.

18. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, Curtea observă că s-a pronunțat prin

Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015, reținând că procedura simplificată de judecată în cazul recunoașterii învinuirii nu constituie o noutate în materie procesual penală, fiind reglementată pentru prima dată de dispozițiile art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1968 - introduse prin

Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010 -, cu titlu de derogare de la dreptul comun, ce presupune soluționarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în faza de urmărire penală au fost dezlegate toate aspectele legate de existența infracțiunii și de vinovăția inculpatului. Prin decizia anterior arătată, Curtea a reținut că reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoașterii învinuirii nu poate fi convertită într-un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiții, printre care se numără și recunoașterea în totalitate a faptelor reținute în sarcina inculpatului, tocmai caracterul integral al recunoașterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătorești, așa cum este reglementată aceasta de dispozițiile art. 374 alin. (5)-(10) din actualul Cod de procedură penală. Având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanța poate respinge, în baza unor criterii obiective și rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoașterea învinuirii este totală sau parțială, ceea ce prevalează este existența unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaștere a învinuirii, chiar și integrală, este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală, ci stabilirea vinovăției inculpatului cu privire la faptele reținute în sarcina sa. De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-și recunoaște vinovăția și cu privire la fapte pe care nu le-a săvârșit, posibilitatea instanței de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Judecătorul nu este obligat, în absența convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului - chiar dacă acesta recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa -, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituțional al înfăptuirii justiției de către instanțele judecătorești, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. Prin urmare, instanța are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar și în condițiile unei recunoașteri totale a faptelor reținute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei și consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun.

19. În același sens sunt și

Decizia nr. 198 din 9 aprilie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 25 aprilie 2013, și

Decizia nr. 409 din 8 octombrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 26 noiembrie 2013, prin care Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1968, față de critici similare.

20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudența Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele deciziilor anterior menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Andrei Ion Stoenescu în Dosarul nr. 15.858/300/2014 (2.693/2015) al Curții de Apel București - Secția a II-a penală și constată că dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal și ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport de criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a II-a penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 30 iunie 2016.