Decizia nr. 334/2021

Articolul 172

alin. (10) din Codul de procedură penală : „(10) Constatarea este efectuată de către un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.“;

–

Articolul 3

alin. (3)

și

alin. (4) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 :

(3)

În cadrul structurii centrale a Direcției generale antifraudă fiscală funcționează pe lângă structurile de prevenire și control Direcția de combatere a fraudelor, care acordă suport tehnic de specialitate procurorului în efectuarea urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracțiuni economico-financiare. În acest scop inspectorii antifraudă din cadrul acestei direcții sunt detașați în cadrul parchetelor, în condițiile legii, pe posturi de specialiști.

(4)

În exercitarea atribuțiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcției de combatere a fraudelor efectuează, din dispoziția procurorului: a) constatări tehnico-științifice, care constituie mijloace de probă, în condițiile legii; [...];

–

Articolul 4

alin. (9),

(11)

și

(13) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 :

(9)

În scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor economico-financiare, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală, inspectorii antifraudă din cadrul Direcției de combatere a fraudelor își vor desfășura activitatea în cadrul parchetelor, prin detașare.

[...]

(11)

Numirea inspectorilor antifraudă în cadrul Direcției de combatere a fraudelor, ca urmare a concursului de recrutare organizat pentru ocuparea funcțiilor publice specifice de inspector antifraudă sau a mutării definitive în cadrul acestei structuri, se face prin ordin al președintelui Agenției, cu avizul vicepreședintelui Agenției care coordonează Direcția generală antifraudă fiscală și al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar detașarea acestora în funcții se face prin ordin comun al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și al președintelui Agenției.

[...] (13) Detașarea încetează înaintea împlinirii perioadei prevăzute la alin. (12) prin ordin comun al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și al președintelui Agenției, în următoarele situații:

a)

la cerere, cu posibilitatea mutării în cadrul altor structuri ale Direcției generale antifraudă fiscală sau ale Agenției, în limita posturilor vacante;

b)

pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (7) lit. b) și c);

c)

în situația aplicării mobilității în funcția publică.

18.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorii excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

privind principiul legalității, ale

art. 15 alin. (1)

referitor la principiul universalității drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale, ale

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil și ale

art. 24

cu privire la dreptul la apărare, precum și ale

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportat la prevederile

art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale .

19.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile

art. 3 alin. (3)

și

alin. (4) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013

au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași prevederi din Constituție - invocate și în prezenta cauză - și față de critici similare. Astfel, prin Decizia

nr. 835 din 14 decembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 21 iunie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 3 alin. (3)

și

alin. (4) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 , pentru considerentele reținute în paragrafele 26-35 din decizia menționată. În acest sens, Curtea a observat că

secțiunea IX din Codul de procedură penală din 1968

reglementa materia constatărilor

tehnicoștiințifice și a celor medico-legale,

art. 112

referindu-se la folosirea unor specialiști, iar

art. 115

la raportul de constatare tehnico-științifică.

20.

Prin decizia citată anterior, Curtea a făcut referire la

Decizia nr. 39 din 13 ianuarie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 19 februarie 2009, prin care a constatat că dispozițiile cuprinse în

Codul de procedură penală din 1968

ce legiferează posibilitatea organului de urmărire penală de a cere concursul unor specialiști - atunci când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt și este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei - nu sunt de natură a aduce atingere dreptului la apărare al părților, care au posibilitatea de a formula cereri în fața instanțelor judecătorești, de a administra orice probe în apărarea lor și de a exercita căile de atac prevăzute de lege.

21.

De asemenea, prin Decizia

nr. 835 din 14 decembrie 2017 , mai sus menționată, Curtea, observând dispozițiile

art. 3 alin. (3)

și

(4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 , a reținut că dispozițiile

art. 172 din Codul de procedură penală

prevăd că, în anumite cazuri, organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Rapoartele de constatare întocmite de acești specialiști constituie, potrivit

art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală , un mijloc de probă, în condițiile în care

art. 5 alin. (2)

din același cod prevede că organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. În plus, judecata se desfășoară de către o instanță independentă și imparțială, în condiții de publicitate, oralitate și contradictorialitate, iar judecătorul își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat în cauză, verificând, evaluând și coroborând probele care nu au valoare prestabilită (Decizia

nr. 791 din 15 decembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 23 februarie 2017, paragraful 22). Totodată, Curtea a reținut că, deși norma procesual penală nu definește sintagma „specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare“, prin actele normative edictate, conform atribuțiilor sale constituționale prevăzute la

art. 61 alin. (1) din Constituție

și în marja de apreciere prevăzută de acestea, legiuitorul a stabilit domeniile de competență ale specialiștilor ce urmează să își desfășoare activitatea în cadrul organelor judiciare, condițiile de numire a acestora și statutul lor, așa încât nu se poate reține încălcarea dispozițiilor constituționale ale

art. 1 alin. (5).

Constatările tehnico-științifice efectuate de către acești specialiști constituie mijloc de probă, în sensul dispozițiilor

art. 172 și următoarele din Codul de procedură penală , iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părțile interesate, atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepții referitoare la legalitatea și temeinicia actelor de urmărire penală, cât și în etapa judecății, conform dispozițiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia

nr. 791 din 15 decembrie 2016 , precitată, paragrafele 25 și 26).

22.

În continuare, prin Decizia

nr. 835 din 14 decembrie 2017 , mai sus citată, Curtea a reținut că, în varianta inițială a

Codului de procedură penală ,

art. 172

se referea exclusiv la dispunerea efectuării expertizei, efectuarea constatării tehnicoștiințifice fiind introdusă, ulterior, prin

art. 102 pct. 116 din Legea nr. 255/2013 . Astfel, Curtea a constatat că, în prezent,

art. 172 din Codul de procedură penală

reglementează atât condițiile dispunerii efectuării expertizei, cât și pe cele ale dispunerii efectuării constatării. Potrivit

art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală , efectuarea unei expertize se dispune când, pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză, este necesară și opinia unui expert. Spre deosebire de expertiză, constatarea se dispune de către organul de urmărire penală, potrivit

art. 172 alin. (9)

din același act normativ, când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate ori de experți independenți autorizați din țară sau din străinătate, în condițiile legii, pe când constatarea este efectuată de către un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora. Spre deosebire de efectuarea constatării, în cazul efectuării expertizei, părțile și subiecții procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea acesteia să participe un expert recomandat de acestea. De asemenea, dispozițiile

Codului de procedură penală

reglementează, de exemplu, incompatibilitatea expertului

(art. 174),

drepturile și obligațiile expertului

(art. 175) , înlocuirea expertului

(art. 176),

procedura efectuării expertizei

(art. 177),

dispoziții care nu sunt aplicabile în materia constatărilor. În ceea ce privește efectuarea constatării, Curtea observă că dispozițiile procesual penale reglementează, la

art. 181^1,

doar obiectul constatării și conținutul raportului de constatare.

23.

Mai mult, Curtea a observat că, deși după introducerea în Codul de procedură penală a instituției constatării legiuitorul reglementase obligația dispunerii efectuării unei expertize când concluziile raportului de constatare erau contestate, acest aspect a fost modificat prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal ,

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală , precum și pentru completarea

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Astfel, în prezent, nu mai subzistă obligația organului judiciar de a dispune efectuarea unei expertize când concluziile raportului de constatare sunt contestate, ci, în acest caz, dispunerea efectuării expertizei rămâne la aprecierea organului judiciar.

24.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea a reținut că efectuarea unei constatări se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, prin ordonanță, de organul de urmărire penală, constatarea având caracter facultativ. De asemenea, Curtea a observat că, potrivit

art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală , constatările tehnico-științifice se dispun când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Așadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgența, consemnarea anumitor elemente - care constituie probe în procesul penal - înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acțiunea timpului sau prin acțiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabilește dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârșită o faptă penală.

25.

Astfel, din interpretarea teleologică a reglementărilor procesual penale, Curtea a reținut că regula este aceea că - atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză - se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Astfel, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepția, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală .

26.

Așa fiind, prin Decizia

nr. 835 din 14 decembrie 2017 , mai sus menționată, Curtea a statuat că dispozițiile

art. 3 alin. (3)

și

alin. (4) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013

trebuie interpretate și aplicate prin coroborare cu

dispozițiile

Codului de procedură penală

aplicabile în această materie, astfel încât constatările tehnico-științifice efectuate de către inspectorii antifraudă din cadrul Direcției de combatere a fraudelor pot fi dispuse doar în cazuri de excepție, când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

27.

De asemenea, dispozițiile

art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală

au fost, la rândul lor, supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile

art. 21

și ale

art. 24 din Constituție , precum și ale

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

- invocate și în prezenta cauză - și față de critici similare. Astfel, prin Decizia

nr. 791 din 15 decembrie 2016 , citată anterior, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală . În acest sens, prin decizia mai sus menționată, paragrafele 19-22, Curtea a reținut, mutatis mutandis, considerentele

Deciziei nr. 190 din 3 aprilie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 23 mai 2014, prin care a realizat un control de constituționalitate cu privire la prevederile

art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin

Legea nr. 503/2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002, cu modificările și completările ulterioare), respingând, ca neîntemeiată, respectiva excepție. Astfel, Curtea a observat că în procesul deliberării judecătorul verifică și evaluează materialul probator și își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea și aprecierea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatări tehnico-științifice, astfel că informațiile conținute în acestea nu pot crea, în mod concret, riscul unui abuz de procedură, fiind întrunite exigențele impuse de un proces echitabil, inclusiv cea referitoare la necesitatea respectării principiului egalității armelor de care părțile pot dispune în cadrul unei proceduri judiciare.

28.

Totodată, cu privire la statutul specialiștilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Curtea a constatat - prin

Decizia nr. 190 din 3 aprilie 2014 , citată anterior - că desfășurarea activității acestora sub directa conducere, supraveghere și sub controlul nemijlocit al procurorilor nu echivalează cu lipsa de obiectivitate sau de imparțialitate a acestora. Pe de altă parte, soluția legislativă este firească, de vreme ce procurorul supraveghează întreaga urmărire penală ( Decizia nr. 133 din 7 martie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 12 aprilie 2013, și

Decizia nr. 242 din 21 mai 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 9 iulie 2013).

29.

În același sens sunt și

Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 17 martie 2017,

Decizia nr. 437 din 28 iunie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 953 din 12 noiembrie 2018,

Decizia nr. 860 din 18 decembrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 156 din 27 februarie 2019,

Decizia nr. 112 din 28 februarie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 30 mai 2019,

Decizia nr. 292 din 9 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 28 august 2020, și

Decizia nr. 623 din 22 septembrie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 15 ianuarie 2021. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală

și ale

art. 3 alin. (3)

și

alin. (4) lit. a)

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 , pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, inclusiv în ceea ce privește dispozițiile

art. 4 alin. (9),

(11) și (13) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 , față de care nu au fost formulate critici diferite.

30.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3,

al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Stelian Zaharia în Dosarul nr. 3.824/90/2016 al Tribunalului Argeș - Secția penală și de Ioan Stoia în Dosarul nr. 7.358/117/2017/a1 al Tribunalului Cluj - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală , ale

art. 3 alin. (3)

și

alin. (4) lit. a)

și ale

art. 4 alin. (9),

(11)

și

(13) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013

privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Argeș - Secția penală și Tribunalului Cluj - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 20 mai 2021.