Decizia nr. 488/2021

Valer Dorneanu

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Marian Enache

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 206 din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Marius Gabriel Călăpăreanu în Dosarul nr. 4.642/215/2018/a4 al Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.276D/2018.

2.

La apelul nominal lipsește autorul excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, în principal ca inadmisibilă, întrucât a fost ridicată în fața primei instanțe, care s-a pronunțat cu privire la măsura preventivă, și nu într-o cale de atac a cărei admisibilitate să fie pusă în discuție, ipoteză în care textul ar fi avut legătură cu soluționarea fondului cauzei. În subsidiar, se solicită respingerea excepției, ca neîntemeiată. Se face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale în materia analizată, respectiv la

Decizia nr. 251 din 4 iunie 2020 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea nr. 388 din 16 august 2018, pronunțată în Dosarul nr. 4.642/215/2018/a4, Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 206 din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Marius Gabriel Călăpăreanu într-o cauză având ca obiect verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive dispuse față de autorul excepției, care are calitatea de inculpat în cauza în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că sintagma „în primă instanță“ din cuprinsul textului criticat constituie o limitare excesivă și restricționează în mod nelegal dreptul inculpatului sau al Ministerului Public de a contesta încheierile penale prin care instanța de judecată dispune asupra măsurilor preventive. Se susține că dreptul la libertate și la siguranță și dreptul la apărare, precum și dreptul la dublul grad de jurisdicție în materie penală sunt garantate inculpatului pe tot parcursul procesului penal, și nu doar în prima instanță. Se arată că, spre deosebire de dispozițiile

art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală

în vigoare, cele ale

art. 141 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968 , ce reglementau calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății privind măsurile preventive, prevedeau posibilitatea atacării cu recurs și a încheierii date în apel în privința măsurilor preventive. Se susține că limitarea expresă, prin textul criticat, a posibilității verificării măsurilor preventive dispuse în faza procesuală a apelului nesocotește atât interesele procesuale ale inculpatului, cât și nevoia de protecție a intereselor societății, fiind contrară dispozițiilor constituționale și convenționale invocate în prezenta cauză.

6.

Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se face trimitere, în acest sens, la

Decizia Curții Constituționale nr. 202 din 7 aprilie 2016 .

7.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2, 3,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, prevederile

art. 206 din Codul de procedură penală . Din analiza excepției de neconstituționalitate Curtea deduce însă că autorul critică, în realitate, dispozițiile

art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală , care au următorul cuprins: „(1) Împotriva încheierilor prin care instanța dispune, în primă instanță, asupra măsurilor preventive inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune la instanța care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.“

11.

Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (3)

referitoare la statul de drept, ale

art. 11 alin. (1) și (2)

cu privire la dreptul internațional și dreptul intern, ale

art. 16 alin. (1)

referitor la egalitatea în drepturi, ale

art. 20

cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale

art. 21 alin. (1) și (2)

cu privire la accesul

liber la justiție, ale

art. 24 alin. (1)

referitor la dreptul la apărare, precum și prevederilor

art. 5 pct. 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

cu privire la dreptul la libertate și la siguranță și dispozițiilor

art. 2 din Protocolul nr. 7

la Convenție referitor la dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală.

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile

art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală

au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, instanța de contencios constituțional pronunțând, în acest sens,

Decizia nr. 574 din 1 octombrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 28 februarie 2020, și

Decizia nr. 251 din 4 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 697 din 4 august 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

13.

Prin

Decizia nr. 574 din 1 octombrie 2019 , Curtea a reținut că dispozițiile de lege criticate reprezintă aplicarea și dezvoltarea, în cadrul legislației infraconstituționale, a garanțiilor constituționale privitoare la libertatea individuală. Astfel, Curtea a reținut că, potrivit prevederilor

art. 23 alin. (6) din Constituție , „În faza de judecată instanța este obligată, în condițiile legii, să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanța constată că nu există temeiuri noi care să justifice menținerea privării de libertate“, iar, potrivit dispozițiilor

art. 23 alin. (7) din Constituție , „Încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege“. Curtea a reținut, de asemenea, că prevederile

art. 23 alin. (9) din Constituție , care stabilesc că „Punerea în libertate a celui reținut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum și în alte situații prevăzute de lege“, constituie o garanție a libertății individuale care se adaugă celorlalte garanții stabilite de legiuitorul constituant în cadrul aceluiași text constituțional și care trebuie deopotrivă respectate și aplicate.

14.

De asemenea, prin

Decizia nr. 574 din 1 octombrie 2019 , citată anterior, Curtea a constatat că, în cuprinsul capitolului I - „Măsurile preventive“ al titlului V - „Măsurile preventive și alte măsuri procesuale“ al părții generale a Codului de procedură penală, sunt prevăzute calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale

(art. 204) , calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare

(art. 205)

și calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul judecății

(art. 206) . În acest context, prevederile

art. 206 din Codul de procedură penală

- cu toate că denumirea lor marginală face trimitere, într-o manieră generală, la cursul judecății - reglementează doar ipoteza pronunțării, în primă instanță, asupra măsurilor preventive. Conform acestor norme procesual penale, împotriva încheierilor prin care instanța dispune, în primă instanță, asupra măsurilor preventive, inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare

[art. 206 alin. (1) ], iar încheierile prin care Înalta Curte de Casație și Justiție dispune în primă instanță asupra măsurilor preventive pot fi contestate la completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție [ art. 206 alin. (2) ].

15.

În continuare, Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor

art. 208 alin. (4) din Codul de procedură penală , în tot cursul judecății, instanța, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menținerea măsurii arestării preventive și a măsurii arestului la domiciliu dispuse față de inculpat sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestor măsuri, iar, conform prevederilor alin. (5) al aceluiași articol, în tot cursul judecății, instanța verifică, prin încheiere, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauțiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestei măsuri. Curtea a constatat, totodată, că, potrivit dispozițiilor

art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală , rezolvarea acțiunii penale presupune condamnarea inculpatului, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal. În cuprinsul

art. 399 din Codul de procedură penală

legiuitorul a inclus dispoziții cu privire la măsurile preventive, în ipoteza soluționării acțiunii penale, prevăzând, la alin. (10), că, după pronunțarea hotărârii, până la sesizarea instanței de apel, instanța poate dispune, la cerere sau din oficiu, luarea, revocarea, înlocuirea sau menținerea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul condamnat, în condițiile legii.

16.

În ceea ce privește apelul, Curtea a reținut prin decizia mai sus menționată că, potrivit prevederilor

art. 417 din Codul de procedură penală , acesta este o cale de atac integral devolutivă, putând fi promovată, în conformitate cu dispozițiile

art. 408 din Codul de procedură penală , împotriva tuturor sentințelor, cu excepția situațiilor în care legea prevede altfel. Conform prevederilor

art. 422 teza a doua din Codul de procedură penală , instanța de apel verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de către prima instanță a dispozițiilor privitoare la deducerea duratei reținerii, arestării preventive, arestului la domiciliu sau internării medicale și adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunțarea hotărârii atacate cu apel. De asemenea, potrivit dispozițiilor

art. 424 alin. (2) din Codul de procedură penal ă, instanța de apel se pronunță asupra măsurilor preventive potrivit normelor referitoare la conținutul sentinței, iar, când s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe sau instanței competente, instanța de apel poate face aplicarea corespunzătoare a prevederilor

art. 399 alin. (10) din Codul de procedură penală . Totodată, conform dispozițiilor

art. 208 alin. (4) și (5)

din același cod, instanța de apel este obligată să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, din oficiu, dacă subzistă temeiurile care au determinat menținerea măsurii arestării preventive și a măsurii arestului la domiciliu dispuse față de inculpat sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestor măsuri, sau dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauțiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestei măsuri. Aceste verificări sunt făcute, conform prevederilor

art. 208 alin. (3) din Codul de procedură penală

- care fac trimitere la dispozițiile

art. 207 alin. (3)-(5)

din același cod -, potrivit procedurii prevăzute în cuprinsul

art. 235 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală , care se aplică în mod corespunzător. Astfel, verificarea măsurilor preventive este efectuată de către instanța de apel cu ascultarea inculpatului, cu privire la toate motivele pe care se întemeiază propunerea de prelungire a măsurii preventive, în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu, și cu participarea obligatorie a procurorului. Or, în cadrul acestei proceduri, inculpatul beneficiază de toate garanțiile pentru a-și apăra drepturile și interesele procesuale, prin formularea de apărări cu privire la fiecare motiv al prelungirii măsurii preventive dispuse împotriva sa, fiindu-i astfel asigurate dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare și, totodată, libertatea individuală. Potrivit prevederilor

art. 208 alin. (3)

coroborate cu cele ale

art. 207 alin. (4) din Codul de procedură penală , când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se mențin sau există temeiuri noi

care justifică o măsură preventivă, instanța de apel dispune prin încheiere menținerea măsurii preventive față de inculpat, iar, potrivit dispozițiilor

art. 208 alin. (3)

coroborate cu cele ale

art. 207 alin. (5) din Codul de procedură penală , când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive și nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, instanța de apel dispune prin încheiere revocarea acesteia și punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

17.

Așa fiind, chiar dacă împotriva încheierilor prin care instanța de apel se pronunță asupra măsurilor preventive nu poate fi formulată contestație, conform dispozițiilor

art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală , în cursul soluționării apelului, procedura verificării măsurilor preventive oferă garanțiile procesuale necesare protejării dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare ale inculpatului, cu asigurarea libertății sale individuale. Prin urmare, textul criticat nu încalcă dispozițiile

art. 21 alin. (3)

și ale

art. 23 alin. (7) din Constituție

și nici prevederile

art. 6 din Convenție .

18.

Referitor la calea de atac a contestației, prin

Decizia nr. 574 din 1 octombrie 2019 , precitată, Curtea a reținut că dispozițiile

art. 425^1 din Codul de procedură penală

au fost introduse în legislația procesual penală românească prin prevederile

art. III pct. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 3/2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2014. S-a arătat că, potrivit expunerii de motive a

Legii nr. 58/2016

privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 3/2014

pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru implementarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 285 din 14 aprilie 2016, acestea au ca scop asigurarea unei căi de atac în materii urgente și pentru situații restrictive de drepturi și libertăți. Curtea a reținut că aceste situații sunt însă cele expres reglementate de legiuitor, prin prevederile Codului de procedură penală, determinarea lor fiind de competența exclusivă a acestuia. Prin urmare, așa cum rezultă din prevederile

art. 425^1 alin. (1) din Codul de procedură penală , calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, legiuitorul, conform politicii sale în materie procesual penală, putând hotărî care sunt încheierile ce pot fi contestate, în vederea soluționării cu celeritate a unor situații procesuale de natură a restrânge exercițiul unor drepturi fundamentale. Prin raportare la aceste considerente, Curtea a constatat că, deși autorul excepției nu se află printre persoanele care au dreptul de a formula contestație, acest fapt nu este de natură a încălca prevederile constituționale referitoare la folosirea căilor de atac, întrucât, așa cum s-a reținut mai sus, conform dispozițiilor

art. 129

coroborate cu cele ale

art. 126 alin. (2) din Constituție , procedura de judecată este reglementată prin lege, iar căile de atac pot fi exercitate doar în condițiile legii. În acest context, Curtea a statuat că reglementarea situațiilor în care poate fi formulată contestație reprezintă opțiunea legiuitorului și a fost exprimată conform atribuției sale constituționale prevăzute de dispozițiile

art. 61 alin. (1) din Constituție

și în marja de apreciere stabilită de acestea. Astfel, Curtea a constatat că nu poate fi reținută existența unei discriminări între inculpații care pot formula contestație împotriva încheierii prin care se dispune în primă instanță asupra măsurilor preventive, conform dispozițiilor

art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală , și cei în privința cărora au fost dispuse măsuri preventive asupra cărora se pronunță instanța de apel, întrucât aceștia sunt în situații diferite, determinate de etapele procesuale diferite în care se află, aspect ce justifică reglementarea unui regim diferit al recurgerii la calea de atac mai sus menționată, care, de altfel, a fost prevăzută, astfel cum s-a arătat mai sus, pentru a putea fi invocată în situații expres și limitativ reglementate de lege. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că nu poate fi reținută încălcarea, prin dispozițiile de lege criticate, a prevederilor

art. 16 din Constituție . Curtea a statuat, în repetate rânduri, în jurisprudența sa că principiul egalității în fața legii obligă la instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar că acesta nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite.

19.

Pentru motivele arătate, Curtea a reținut că dispozițiile

art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală

nu aduc atingere nici prevederilor

art. 24 din Constituție

și ale

art. 13 din Convenție .

20.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin decizia mai sus menționată, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

21.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3,

al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Marius Gabriel Călăpăreanu în Dosarul nr. 4.642/215/2018/a4 al Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile

art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 13 iulie 2021.