Decizia nr. 111/2020

Articolul 15

alin. (2) din Legea nr. 187/2012 : „Regimul suspendării condiționate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de

Codul penal din 1969 .“;

–

Articolul 83

alin. 1 din Codul penal din 1969 : „Dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârșit din nou o infracțiune, pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea condiționată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.“

11.

Autorul excepției susține că prevederile de lege criticate contravin atât dispozițiilor constituționale ale

art. 1 alin. (3)-(5)

privind statul român, ale

art. 11 alin. (1)

și (2) privind dreptul internațional și dreptul intern, ale

art. 15 alin. (2)

referitor la principiul neretroactivității legii, ale

art. 16 alin. (1)

referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, ale

art. 53

referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale

art. 126 alin. (1)

și (3) potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar Înalta Curte de Casație și justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale, și ale

art. 148 alin. (2)-(4)

privind integrarea în Uniunea Europeană, cât și dispozițiilor

art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene , referitor la principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, și

art. 7,

8,

10

și

11 din Declarația universală a drepturilor omului .

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, prin

Decizia nr. 414 din 16 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632 din 17 august 2016, au fost examinate critici identice celor formulate în prezenta cauză, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal , precum și ale

art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969

fiind respinsă ca neîntemeiată.

13.

În motivarea soluției de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, Curtea a reținut că situația din speța dedusă controlului de constituționalitate se caracterizează prin faptul că cel condamnat, fiindu-i aplicată suspendarea condiționată a executării pedepsei potrivit

Codului penal din 1969 , a săvârșit o nouă infracțiune, descoperită în termenul de încercare, procesul său fiind pendinte la data intrării în vigoare a noului Cod penal. Această situație tranzitorie este reglementată de

art. 15 din Legea nr. 187/2012 , care prevede că măsura suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate în baza

Codului penal din 1969

se menține și după intrarea în vigoare a Codului penal, iar regimul suspendării condiționate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de

Codul penal din 1969 . Totodată, Curtea a constatat că instituția suspendării condiționate a executării pedepsei nu se mai regăsește în Codul penal intrat în vigoare la 1 februarie 2014. Având în vedere că instituția suspendării condiționate a executării pedepsei nu a fost preluată în noua reglementare, iar această instituție privește modul de executare a pedepsei, Curtea a apreciat că, din perspectiva aplicării legii penale în timp, este justificat ca regimul suspendării condiționate a executării pedepsei, precum și motivele care pot duce la revocarea măsurii să fie supuse legii în vigoare de la momentul aplicării acesteia.

14.

Curtea a reținut, de asemenea, că autorul excepției de neconstituționalitate a pus în balanță, în momentul formulării criticilor de neconstituționalitate, modul de revocare a măsurii suspendării condiționate și de individualizare a pedepsei pentru noua infracțiune, având în vedere, pe de o parte, instituția suspendării condiționate a executării pedepsei ( art. 81 din Codul penal din 1969 ), iar, pe de altă parte, instituția suspendării executării pedepsei sub supraveghere ( art. 91 din Codul penal ). Or, cele două instituții sunt diferite, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere fiind reglementată atât în vechea legislație, la

art. 861,

cât și în

noul Cod penal, la art. 91-98 . Astfel, chiar dacă, potrivit

art. 96 alin. (5) din Codul penal

în vigoare, pedeapsa principală pentru noua infracțiune, în cazul revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se stabilește și se execută, după caz, potrivit dispozițiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară, această nouă reglementare nu poate fi considerată lege penală mai favorabilă în raport cu vechea reglementare a suspendării condiționate a executării pedepsei, ci doar în ceea ce privește, eventual, vechea reglementare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Așa fiind, Curtea a apreciat că declararea neconstituționalității textului de lege criticat din perspectiva susținută nu poate atrage aplicarea în speță a reglementărilor referitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere din Codul penal.

15.

Cât privește critica referitoare la crearea unui regim discriminatoriu între persoanele a căror pedeapsă a fost suspendată condiționat și persoanele a căror pedeapsă a fost suspendată sub supraveghere, Curtea a constatat că o problemă similară a fost analizată prin

Decizia nr. 221 din 2 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 424 din 15 iunie 2015, paragrafele 16 și 17, ocazie cu care s-a reținut că, fiind în prezența unor instituții juridice diferite, și regimul juridic diferit reglementat de către legiuitor este justificat. În aceste condiții, diferența de tratament juridic aplicabilă persoanelor aflate în ipoteza celor două norme legale este justificată tocmai de faptul că acestea nu se află în situații juridice similare.

16.

Considerentele expuse în precedent sunt valabile și în ceea ce privește constituționalitatea dispozițiilor

art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969 . În plus, cu privire la aceste din urmă norme penale, Curtea s-a pronunțat prin deciziile

nr. 215 din 15 mai 2003,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 16 iunie 2003,

nr. 317 din 14 iunie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005,

nr. 637 din 24 noiembrie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.138 din 15 decembrie 2005,

nr. 195 din 13 martie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 3 aprilie 2007, și

nr. 198 din 3 aprilie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 13 iunie 2014, prin care a respins excepția de neconstituționalitate invocată. Prin Decizia

nr. 317 din 14 iunie 2005 , Curtea a reținut că prevederile

art. 83 din Codul penal din 1969

nu aduc atingere dispozițiilor constituționale privind egalitatea în fața legii, deoarece textul criticat nu creează discriminări, ci instituie un tratament juridic egal pentru toate persoanele aflate în aceeași situație, fără nicio deosebire. Prin Decizia

nr. 637 din 24 noiembrie 2005 , Curtea a statuat că reglementarea revocării suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii unei infracțiuni a fost realizată de către legiuitor în temeiul prerogativelor sale constituționale, stabilite de dispozițiile

art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală , potrivit cărora „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, și nu aduce atingere independenței judecătorului, acesta urmând să aprecieze, în funcție de situația de fapt și probele administrate, dacă în cauză sunt întrunite condițiile revocării suspendării condiționate. Curtea a observat faptul că norma criticată impune instanței să procedeze într-un singur fel, respectiv să revoce suspendarea condiționată, ceea ce nu reprezintă decât o aplicare a principiului egalității, care impune ca toate persoanele

aflate în aceeași situație să beneficieze de același tratament juridic, iar nu o încălcare a principiului constituțional care consacră independența judecătorului.

17.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudența Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor precitate sunt aplicabile și în prezenta cauză.

18.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3,

al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Gabriel Savu în Dosarul nr. 2.001/331/2017 al Curții de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și constată că dispozițiile

art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal , precum și ale

art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 25 februarie 2020.