Decizia nr. 87/2020

Valer Dorneanu

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Marian Enache

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Ionița Cochințu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 242 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală , excepție ridicată de Valerian Dragomir în Dosarul nr. 258/325/2016/a1* al Tribunalului Timiș - Secția de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 972D/2017.

2.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, în principal, ca inadmisibilă, întrucât critica vizează mai degrabă aspecte ce țin de interpretarea și aplicarea legii, sens în care are în vedere jurisprudența Curții Constituționale în materie, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, deoarece dispozițiile criticate nu sunt contrare prevederilor constituționale invocate în susținerea acesteia.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Decizia civilă nr. 6/2017 din 27 februarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 258/325/2016/a1*, Tribunalul Timiș - Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 242 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală , excepție ridicată de Valerian Dragomir într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la executarea silită asupra unui imobil locuință aflat în proprietate comună, executare întemeiată pe dispozițiile

art. 242 alin. (4) din Legea nr. 207/2015,

respectiv executarea silită are loc pentru stingerea creanțelor fiscale rezultate din săvârșirea unor infracțiuni.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că prevederile

art. 242 alin. (4) din Legea nr. 207/2015

sunt neconstituționale, deoarece instituie o excepție de la regula ce statuează că, în cazul debitorului persoană fizică, nu poate fi supus executării silite spațiul minim locuit de debitor și familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare. Această facilitate nu este aplicabilă, în virtutea prevederilor criticate, în cazurile în care executarea silită se face pentru stingerea creanțelor fiscale rezultate din săvârșirea de infracțiuni. Or, apreciază că și în această situație persoanele în discuție trebuie să beneficieze, în condiții de egalitate cu oricare alt debitor urmărit fiscal, de excluderea spațiului minim de locuit de la procedura executării silite fiscale.

6.

De asemenea se învederează faptul că, deși scopul urmărit de legiuitor prin excluderea spațiului minim de locuit de la executarea silită fiscală este reprezentat de ocrotirea familiei, privită ca entitate juridică nediferențiată sub aspectul calității persoanelor care o alcătuiesc, în realitate, mecanismul de protecție juridică instituit de stat asigură o protecție selectivă familiei prin raportare la natura creanței generate de unul dintre membrii săi, cu atât mai mult cu cât locuința de familie este deținută în proprietate devălmașă. În acest context se precizează că prin ratificarea Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice statul s-a obligat să adopte măsuri legislative menite să ocrotească familia.

7.

Tribunalul Timiș - Secția de contencios administrativ și fiscal opinează în sensul că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

8.

Potrivit dispozițiilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

10.

Avocatul Poporului consideră că prevederile criticate sunt constituționale.

11.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

12.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze prezenta excepție.

13.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 242 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, care au următorul cuprins: „(4) Dispozițiile alin. (3) nu sunt aplicabile în cazurile în care executarea silită se face pentru stingerea creanțelor fiscale rezultate din săvârșirea de infracțiuni.“

14.

Dispozițiile alin. (3) din aceeași lege la care fac trimitere prevederile criticate prevăd că „(3) În cazul debitorului persoană fizică nu poate fi supus executării silite spațiul minim locuit de

debitor și familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare“.

15.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale

art. 16 alin. (1)

privind egalitatea în drepturi, ale

art. 26 alin. (1)

în componenta privind respectarea și ocrotirea vieții de familie și ale

art. 44

cu privire la dreptul de proprietate.

16.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că autorul acesteia consideră că prevederile criticate sunt neconstituționale, deoarece creează o discriminare între, pe de o parte, debitorul persoană fizică în cazul căruia nu poate fi supus executării silite spațiul minim locuit de debitor și familia sa și, pe de altă parte, debitorul persoană fizică în situația căruia poate fi supus executării silite spațiul minim locuit de debitor și familia sa în cazul în care executarea silită se face pentru stingerea creanțelor fiscale rezultate din săvârșirea de infracțiuni. Prin urmare, apreciază că mecanismul de protecție juridică în ceea ce privește ocrotirea familiei are criterii selective, prin raportare la natura creanței generate de unul dintre membrii săi, mai ales că imobilul se află în proprietate comună, ceea ce atrage încălcarea dreptului de proprietate al celorlalți membri ai familiei.

17.

În acest context, Curtea observă că dispozițiile

art. 242 alin. (4) din Codul de procedură fiscală

au mai format obiectul controlului de constituționalitate, în raport cu dispozițiile

art. 16

referitor la principiul egalității în drepturi și ale

art. 44 alin. (1)

și (2) privind garantarea dreptului de proprietate privată, excepție ridicată din perspectiva coproprietarului bunului executat silit, sens în care este

Decizia nr. 423 din 4 iulie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 13 septembrie 2019, prin care Curtea a apreciat că excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată, vizează mai degrabă aspecte de aplicare a dispozițiilor legale de către organele cu competențe în procedura executării silite asupra bunului imobil (executorul fiscal și instanța judecătorească), iar nu aspecte de neconstituționalitate a acestora. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate din prezenta cauză, Curtea constată că aceasta este invocată chiar din perspectiva debitorului persoană fizică asupra căruia executarea silită se face pentru stingerea creanțelor fiscale rezultate din săvârșirea de infracțiuni, astfel că situația de față este diferită de cea cuprinsă în decizia antereferită.

18.

Cu privire la înțelesul noțiunii de „spațiu minim destinat locuirii de către debitor și familia sa“, aceasta nu este definită de Codul de procedură fiscală. Astfel, „normele legale în vigoare“, la care fac trimitere prevederile

art. 242 alin. (3) din Codul de procedură fiscală,

sunt reprezentate de dispozițiile

Legii locuinței nr. 114/1996, republicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 31 decembrie 1997, care prin

art. 2

definește tipurile de locuințe [a) locuință; b) locuință convenabilă; c) locuință socială; d) locuință de serviciu; e) locuință de intervenție; f) locuință de necesitate; f^1) locuință de sprijin; g) locuință de protocol; h) casă de vacanță; i) condominiu; j) unitate individuală]. Astfel, potrivit

art. 2 lit. b) din Legea nr. 114/1996 , prin locuință convenabilă se înțelege locuința care, prin gradul de satisfacere a raportului dintre cerința utilizatorului și caracteristicile locuinței, la un moment dat, acoperă necesitățile esențiale de odihnă, preparare a hranei, educație și igienă, asigurând exigențele minimale prezentate în anexa nr. 1 la această lege care conține Exigențele minimale pentru locuințe - A. Cerințe minimale

și B. Suprafețe minimale, fiind detaliate pe larg în cuprinsul legii (a se vedea

Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 6 februarie 2020, paragraful 36). Astfel, potrivit

art. 2 lit. a) din lege , prin „locuință“ se înțelege o construcție alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependințele, dotările și utilitățile necesare, care satisface cerințele de locuit ale unei persoane sau familii, iar, conform

art. 17

din aceeași lege, prin „familie“ se înțelege soțul, soția, copiii și părinții soților, care locuiesc și gospodăresc împreună. Coroborând cele două noțiuni, spațiul minim destinat locuirii de către debitor și familia sa se poate defini ca fiind acea construcție care satisface cerințele de locuit ale unei persoane, singure sau împreună cu soțul/soția, copiii și părinții soților, care locuiesc și gospodăresc împreună (a se vedea

Decizia nr. 423 din 4 iulie 2019 , precitată, paragraful 17).

19.

Cu privire la dispozițiile criticate, Curtea observă că acestea sunt cuprinse în

Codul de procedură fiscală, capitolul VIII - Stingerea creanțelor fiscale prin executare silită, secțiunea a 4-a

- Executarea silită a bunurilor imobile și au mai format obiectul controlului de constituționalitate. Astfel, prin

Decizia nr. 423 din 4 iulie 2019 , precitată, paragraful 15, Curtea a reținut că, în această materie, dispozițiile

art. 242 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 207/2015,

cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu celelalte prevederi incidente ale aceleiași legi, stabilesc regula potrivit căreia bunurile imobile pot fi supuse executării silite dacă îndeplinesc cumulativ, după caz, următoarele condiții: (i) se află în proprietatea debitorului, (ii) obligația de plată este peste 500.000 lei și (iii) valoarea bunului imobil este mai mare de 1% din valoarea obligației de plată. La aceste trei condiții legiuitorul adaugă alte două - art. 242 alin. (1) teza a doua și alin. (3), care devin incidente dacă debitorul se află în ipoteza normelor, astfel (iv) dacă deține bunul în proprietate comună cu alte persoane, executarea silită se întinde asupra bunului doar dacă este atribuit debitorului în urma partajului judiciar și (v) în cazul debitorului persoană fizică, bunul nu reprezintă spațiul minim locuit de debitor și familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare.

20.

Prin urmare, legea condiționează executarea silită a bunurilor imobile ale debitorului de cuantumul creanței, de valoarea bunului imobil raportată la cuantumul creanței, de ieșirea din coproprietatea asupra bunului imobil și dobândirea calității de bun propriu al debitorului, respectiv de destinația bunului imobil, care nu trebuie să reprezinte spațiul minim locuit de debitor și familia sa. Îndeplinirea acestor reguli atrage incidența procedurii executării silite a bunului imobil în vederea stingerii creanțelor fiscale ale debitorului, executorul fiscal având abilitarea să aplice sechestrul asupra bunului imobil și să încheie un proces-verbal de sechestru, care va cuprinde numărul cadastral și numărul de carte funciară, dacă acestea reies din documentele prezentate de debitor. De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate, actele de dispoziție care ar interveni ulterior fiind lovite de nulitate absolută. Potrivit dispozițiilor

art. 242 alin. (6) din Codul de procedură fiscală , sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile constituie ipotecă legală în favoarea organului fiscal.

21.

De la regulile care instituie condițiile de incidență a procedurii executării silite a bunului imobil, legiuitorul reglementează o excepție care vizează stingerea creanțelor fiscale rezultate din săvârșirea de infracțiuni. Astfel, potrivit

art. 242 alin. (4) din Codul de procedură fiscală , condiția negativă referitoare la destinația bunului imobil, care nu trebuie să reprezinte spațiul minim locuit de debitor și familia sa, nu este aplicabilă în cazul în care creanța fiscală a debitorului este rezultatul unei fapte penale, constatată prin hotărâre judecătorească definitivă.

22.

Astfel, pentru satisfacerea acestui tip de creanță, în cazul debitorului persoană fizică, creditorul - statul poate declanșa

procedura executării silite inclusiv cu privire la bunul imobil care reprezintă spațiul minim locuit de debitor și familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare.

23.

Însă, în cazul creanțelor fiscale izvorâte din infracțiuni, legiuitorul nu elimină decât beneficiul instituit cu privire la interdicția de a executa silit bunul imobil care reprezintă spațiul de locuit al debitorului, singur sau împreună cu familia, nicidecum condiția referitoare la executarea silită doar a bunurilor proprietate exclusivă a debitorului, deci a acelor bunuri care îi revin în urma partajului judiciar. Așadar, în cazul în care persoana fizică este debitoarea unei creanțe fiscale rezultate dintr-o infracțiune pe care aceasta a comis-o și pentru care a fost condamnată prin hotărâre judecătorească definitivă, bunul imobil care reprezintă spațiul minim destinat locuirii de către debitor și familia sa urmează să fie supus executării silite doar dacă este proprietatea sa exclusivă. În cazul în care bunul este coproprietatea devălmașă a debitorului și a soțului acestuia, executarea silită poate fi pornită doar după efectuarea partajului judiciar care are ca efect atribuirea bunului imobil soțului condamnat, numai în aceste condiții sechestrul care poate fi aplicat asupra bunului constituind ipotecă legală în favoarea organului fiscal.

24.

Ca atare, Curtea nu poate reține pretinsa încălcare a prevederilor constituționale ale

art. 26 alin. (1)

și ale

art. 44,

întrucât condițiile prevăzute de

art. 242 alin. (1)

ș i (3) din Codul de procedură fiscală

trebuie îndeplinite cumulativ, iar faptul că, în cazul creanțelor fiscale rezultate din comiterea unei infracțiuni, legiuitorul a înțeles să elimine protecția oferită debitorului în ceea ce privește executarea silită a bunului imobil în care acesta locuiește, singur sau împreună cu familia, nu înseamnă că a eliminat și protecția oferită persoanelor care dețin în coproprietate împreună cu debitorul respectivul bun imobil, în favoarea cărora se menține condiția prealabilă începerii executării silite, respectiv ieșirea din indiviziune prin intermediul partajului judiciar.

25.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la

art. 16 alin. (1) din Constituție , Curtea observă că, potrivit jurisprudenței sale, principiul egalității presupune ca situațiilor egale să li se aplice un tratament juridic egal, fără nicio discriminare pe criterii arbitrare, și, în același timp, presupune și dreptul la diferențiere în tratament juridic, dacă situațiile în care se află cetățenii sunt diferite. De altfel, și

art. 17 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice , menționat de autorul excepției în motivarea acesteia, prevede că nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viața particulară, în familia sau domiciliul său.

26.

Or, aplicând considerentele de principiu enunțate la speța dedusă judecății, Curtea constată că situațiile la care face referire autorul excepției, prin care s-ar crea o presupusă discriminare, nu sunt egale. Astfel, prima, care constituie regula privind neexecutarea silită a spațiului minim locuit de debitorul persoană fizică și familia sa, are în vedere executarea silită ca modalitate de stingere a creanțelor fiscale ce provin din obligațiile de plată a impozitelor, taxelor, contribuțiilor sau a amenzilor. Cea de-a doua, care este o excepție, urmărește stingerea creanțelor fiscale rezultate din săvârșirea unor infracțiuni, precum și efectivitatea sancțiunii penale, respectiv caracterul disuasiv al acesteia și protejarea valorilor sociale esențiale ale societății, având în vedere și faptul că sancțiunile aplicabile în materie penală reprezintă mijlocul prin care se reintegrează ordinea juridică de drept. Astfel, măsurile instituite prin prevederile criticate sunt legitimate tocmai de aspectele învederate, cu atât mai mult cu cât se aplică tuturor celor care intră sub incidența normelor fiscale coroborate cu cele penale, respectiv prin care statul urmărește stingerea creanțelor fiscale rezultate din săvârșirea unor infracțiuni, fără discriminare pe criterii arbitrare.

27.

Prin urmare, opțiunea legiuitorului pentru o astfel de soluție legislativă răspunde, pe de o parte, nevoii statului, în calitate de creditor fiscal, de a satisface creanțele împotriva debitorilor care, prin săvârșirea unor fapte penale, s-au sustras obligațiilor fiscale sau au creat pagube care au afectat bugetul statului, și, pe de altă parte, oferă protecție persoanelor care dețin împreună cu persoana condamnată bunuri imobile care pot fi supuse executării silite.

28.

Față de cele prezentate, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 242 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală , în raport cu prevederile constituționale ale

art. 16 alin. (1)

privind egalitatea în drepturi, ale

art. 26 alin. (1)

în componenta privind respectarea și ocrotirea vieții de familie și ale

art. 44

cu privire la dreptul de proprietate, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

29.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3,

al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Valerian Dragomir în Dosarul nr. 258/325/2016/a1* al Tribunalului Timiș - Secția de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 242 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Timiș - Secția de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 25 februarie 2020.