Decizia nr. 162/2020

Articolul 103

alin. (3) : „Hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați.“;

–

Articolul 114

alin. (1) : „Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.“;

–

Articolul 115

alin. (1) : „Orice persoană poate fi citată și audiată în calitate de martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali principali.“

11.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (5)

potrivit căruia, în România, respectarea

Constituției , a supremației sale și a legilor este obligatorie,

art. 11

referitor la dreptul internațional și dreptul intern,

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și

art. 21 alin. (3)

potrivit căruia părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil. De asemenea, sunt invocate, prevederile

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

și ale

art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene .

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că o primă critică a autorului se referă la faptul că hotărârea de condamnare s-a întemeiat în mod determinant pe denunțurile unor martori cu identitate cunoscută, precum și pe denunțul unui martor cu identitate protejată, încălcându-se principiul legalității și dreptul la un proces echitabil.

13.

Curtea apreciază că susținerea autorului excepției nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituționalitate, ci acesta este nemulțumit, în realitate, de modul de aplicare a dispozițiilor criticate și de soluția pronunțată de instanța judecătorească în cadrul procesului penal. Or, modul de aplicare a dispozițiilor criticate și soluția pronunțată de instanța judecătorească, la care face referire autorul excepției și care constituie, în realitate, cauza nemulțumirii acestuia nu pot constitui motive de neconstituționalitate a textelor de lege criticate și, prin urmare, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate.

14.

Curtea a statuat în jurisprudența sa că nu este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele ce țin de aplicarea legii, aceste aspecte intrând în competența instanței judecătorești învestite cu soluționarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Curtea a apreciat că a răspunde unor atare critici ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor

art. 126 din Constituție , potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege (a se vedea, de exemplu,

Decizia nr. 372 din 28 mai 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 822 din 9 octombrie 2019).

15.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia termenul „martor“ este lipsit de claritate, ceea ce conduce la transformarea denunțătorului în martor sau martor cu identitate protejată și calificarea declarațiilor acestora drept mijloace de probă, Curtea observă că, prin

Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 6 august 2019, și

Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 1 august 2019, s-a pronunțat asupra unor critici similare, respingând excepția de neconstituționalitate, ca neîntemeiată.

16.

Cu acele prilejuri, Curtea a reținut că legiuitorul a reglementat expres, prin

art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală , sfera persoanelor care pot fi martori din perspectivă procesuală, și anume martor este persoana care nu are calitatea de subiect procesual principal sau parte, constituite ca atare în proces.

17.

Din perspectivă convențională, Curtea a observat că, potrivit

art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , orice acuzat are, mai ales, dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării. Dreptul înscris în

art. 6 paragraful 3 lit. d)

constă în posibilitatea ce trebuie să-i fie acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiați martori care să-l disculpe, în aceleași condiții în care sunt audiați și interogați martorii acuzării; acesta constituie o aplicație a principiului contradictorialității în procesul penal și, în același timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil. Referitor la

art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenție , Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de exemplu, în

Hotărârea din 24 februarie 2009 , pronunțată în Cauza Tarău împotriva României, paragrafele 69 și 70, că „admisibilitatea probelor ține în primul rând de regulile de drept intern și că, în principiu, instanțelor naționale le revine obligația de a aprecia elementele adunate de ele. Cerințele

paragrafului 3 al art. 6

reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1 al acestui articol. Elementele de probă trebuie, în principiu, să fie prezentate în fața acuzatului în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu comportă excepții, însă acestea nu se pot accepta decât sub rezerva drepturilor apărării; ca regulă generală,

paragrafele 1

și

3 lit. d) ale art. 6

prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate și suficiente de a contesta o mărturie a acuzării și de a interoga autorul acesteia, în momentul depoziției sau mai târziu. Așa cum a precizat Curtea în mai multe rânduri, în anumite circumstanțe poate fi necesar ca autoritățile judiciare să recurgă la depoziții ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată și suficientă de a contesta aceste depoziții, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine

art. 6 paragrafele 1

și

3 lit. d) . Totuși, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depozițiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, rezultă că aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanțiile art. 6“.

18.

Totodată, Curtea Constituțională, având în vedere cele statuate de instanța europeană, a reținut că noțiunea de „martor“ are un înțeles autonom în sistemul

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , independent de calificarea sa în norma națională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, paragraful 45). Astfel, din moment ce o depoziție, fie că ea este făcută de un martor - stricto sensu - sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanțial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o „mărturie în acuzare“, fiindu-i aplicabile garanțiile prevăzute de

art. 6 paragrafele 1

și

3 lit. d) din Convenție

(Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, paragraful 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunțată în Cauza Luca împotriva Italiei, paragraful 41) (a se vedea

Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 5 noiembrie 2018, paragrafele 16 și 17;

Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016 ,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 4 iulie 2016, paragrafele 19-21, și

Decizia nr. 97 din 1 martie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 29 iunie 2018, paragrafele 27 și 28).

19.

Plecând de la aceste premise, Curtea a reținut că ideea de bază a reglementării instituției denunțătorului este că persoana fizică/juridică ce realizează denunțul are cunoștință de săvârșirea unor fapte care pot constitui infracțiune. Mai mult, Curtea a observat că, în totalitatea cazurilor, denunțul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârșirea unei infracțiuni. Astfel, Curtea a apreciat că denunțul poate constitui o „mărturie în acuzare“, cu consecința dobândirii de către denunțător a calității de „martor“.

20.

În ceea ce privește forța probantă a declarației de martor dată de denunțător - critica ce vizează

art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală

-, Curtea a observat că, potrivit

art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală , „probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză“.

21.

Curtea a reținut că legiuitorul, prin dispozițiile

art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală , a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați.

22.

Luând în considerare și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea a apreciat că, reglementând dispozițiile

art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală , legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenței unor situații în care persoanele anterior menționate nu sunt prezente pentru a fi audiate într-un proces public și contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanțiile procedurale, iar nu faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane.

23.

Or, din perspectiva denunțătorului, în condițiile în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și acesta dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile

art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală

sunt pe deplin aplicabile. În cazul în care denunțătorul nu dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile

art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală

nu sunt aplicabile, denunțătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică și contradictorie, cu respectarea dispozițiilor referitoare la audierea martorilor.

24.

În acest din urmă caz, Curtea a distins două situații, după cum există sau nu există un interes în obținerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunțătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declarația sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declarația oricărui alt martor, beneficiind de același tratament.

25.

În cazul în care denunțătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, reiese că, din această perspectivă, poziția sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente.

26.

Or, astfel cum s-a arătat, spre deosebire de vechea reglementare,

Codul de procedură penală

a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declarațiile părții (persoanei) vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepția declarațiilor prevăzute de dispozițiile

art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală , celelalte declarații au o valoare probatorie necondiționată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor. Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declarației martorilor, rămân de actualitate considerentele reliefate de literatura de specialitate clasică, potrivit cărora numai adânca și serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezășie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declarațiilor făcute de martori.

27.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudența Curții Constituționale, soluția și considerentele deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

28.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Nelu Fediuc în Dosarul nr. 7.028/86/2014/a16 al Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile

art. 103 alin. (3) ,

art. 114 alin. (1)

și

art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 26 mai 2020.