Decizia nr. 441/2020

Articolul 51

(...)

(3)

Împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1) se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare de către judecătorul sau procurorul sancționat ori, după caz, de Inspecția Judiciară. Competența soluționării recursului aparține Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Din Completul de 5 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii sau judecătorul sancționat disciplinar.

19.

Totodată, în legătură cu obiectul excepției de neconstituționalitate, Curtea mai reține că, deși potrivit încheierii de sesizare, acesta se referă la prevederile

art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 , corelate cu cele ale

art. 483 alin. (3) ș i

art. 492 din Codul de procedură civilă,

din motivarea excepției rezultă că sunt criticate strict prevederile

art. 492 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă . Prin urmare, în prezenta cauză, Curtea va reține ca obiect al excepției de neconstituționalitate prevederile

art. 51 alin. (3)

și

(5) din Legea nr. 317/2004 , coroborate cu dispozițiile

art. 483 alin. (3) ș i ale

art. 492 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă , precum și prevederile

art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 . Textele de lege criticate au următorul cuprins:

–

Art. 51 alin. (3)

și

(5) din Legea nr. 317/2004 :

(3)

Împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1) se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare de către judecătorul sau procurorul sancționat ori, după caz, de Inspecția Judiciară. Competența soluționării recursului aparține Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Din Completul de 5 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii sau judecătorul sancționat disciplinar.

(...)

(5)

Hotărârea prin care se soluționează recursul prevăzut la alin. (3) este irevocabilă.

–

Art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă : „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.“

–

Art. 492 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă : „În instanța de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepția înscrisurilor noi, care pot fi depuse, sub sancțiunea decăderii, odată cu cererea de recurs, respectiv odată cu întâmpinarea.“

–

Art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 :

Constituie abateri disciplinare:

a)

manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu;

20.

Curtea mai reține că dispozițiile

art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004,

la care fac referire dispozițiile

art. 51 alin. (3) din aceeași lege , au următorul conținut (în forma anterioară intrării în vigoare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 7/2019 ): „Hotărârile secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară se redactează, obligatoriu, în termen de cel mult 20 de zile de la pronunțare și se comunică, de îndată, în scris, judecătorului sau procurorului vizat, precum și Inspecției Judiciare ori, după caz, titularului acțiunii disciplinare care a exercitat-o. Comunicarea hotărârilor este asigurată de Secretariatul general al Consiliului Superior al Magistraturii.“

21.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor din

Constituție cuprinse în art. 1 alin. (3)

și (5) referitoare la statul de drept și principiul legalității, în componenta sa privind calitatea legii,

art. 16 alin. (1)

și (2) privind egalitatea în drepturi,

art. 20 alin. (1)

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului,

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil,

art. 24 alin. (1)

referitor la dreptul la apărare,

art. 26 alin. (1)

referitor la viața intimă, familială și privată,

art. 124 alin. (2)

privind caracterul unic, imparțial și egalitar al justiției,

art. 129 -

Folosirea căilor de atac. De asemenea, sunt invocate prevederile

art. 6 -

Dreptul la un proces echitabil,

art. 8 paragraful 1 -

Dreptul la respectarea vieții private și de familie,

art. 14 - Interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , precum și

art. 1 - Interzicerea generală a discriminării cuprins în Protocolul nr. 12

adițional la aceeași Convenție.

22.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că autorul excepției de neconstituționalitate susține, în esență, că prevederile

art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004

sunt neconstituționale deoarece hotărârea în materie disciplinară a unei secții a Consiliului Superior al Magistraturii este susceptibilă numai de recurs, care este o cale extraordinară de atac, numai de drept, fără caracter devolutiv.

23.

Analizând aceste susțineri, Curtea reține că prin

Decizia nr. 381 din 31 mai 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 20 iulie 2018, a constatat că acestea sunt constituționale doar în măsura în care se interpretează că „recursul“ prevăzut de acestea este o cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii pronunțate în materie disciplinară. La paragraful 24 al acestei decizii, Curtea a constatat că, în materia răspunderii disciplinare a magistraților, în faza care se desfășoară în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit dispozițiilor

Legii nr. 317/2004

și celor ale

Codului de procedură civilă,

se asigură respectarea principiului contradictorialității, magistratul în cauză fiind citat, putând fi reprezentat de un alt judecător sau procuror ori asistat sau reprezentat de avocat, având dreptul să ia cunoștință de toate actele dosarului și să solicite administrarea de probe în apărare. Împotriva hotărârii de sancționare a secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii există o cale de atac, și anume recursul în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, prevăzut de

art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 . Curtea a constatat, la paragraful 25 al

Deciziei nr. 381 din 31 mai 2018 , că acest „recurs“ nu trebuie calificat ca fiind acea cale extraordinară de atac prevăzută de

Codul de procedură civilă , ci ca o veritabilă cale de atac devolutivă împotriva hotărârii organului disciplinar (Consiliul Superior al Magistraturii, prin secțiile sale, având rolul unei instanțe de judecată) - cale de atac soluționată de către o instanță judecătorească, anume Înalta Curte de Casație și Justiție, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor și prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare. Acesta este și sensul

art. 134 alin. (3) din Constituție , potrivit căruia „Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție“.

24.

Astfel, Curtea a constatat la paragraful 30 al

Deciziei nr. 381 din 31 mai 2018

că, întrucât recursul reglementat de

art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004

este singura cale de acces la o instanță judecătorească, în materie disciplinară, a judecătorilor și procurorilor, această cale de atac împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să fie una efectivă, devolutivă, care să asigure toate garanțiile dreptului de acces la instanță și ale unui proces echitabil, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor și prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare, acesta fiind și sensul

art. 134 alin. (3) din Constituție . În măsura în care acest „recurs“, prevăzut de dispozițiile

art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 , este calificat drept calea extraordinară de atac prevăzută de

Codul de procedură civilă , aceste dispoziții sunt neconstituționale, întrucât nu asigură un remediu efectiv, care să fie la dispoziția unui magistrat sancționat disciplinar, în fața unei instanțe, așa cum impun dispozițiile

art. 134 alin. (3) din Constituție

și jurisprudența constantă a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

25.

Având în vedere dispozițiile

art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

(potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale“), precum și faptul că încheierea de sesizare a Curții Constituționale a fost pronunțată anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a

Deciziei nr. 381 din 31 mai 2018 , Curtea reține că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004

este devenită inadmisibilă. Prin urmare, chiar dacă, potrivit

art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , excepția de neconstituționalitate urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, în temeiul deciziei anterior menționate, prin care s-a admis excepția, prezenta decizie poate constitui motiv al unei cereri de revizuire, conform

art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă , raportat la incidența acestor ultime articole în speță (a se vedea în acest sens

Decizia nr. 22 din 21 ianuarie 201 5, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 9 martie 2015, paragraful 18,

Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, paragrafele 19-23, sau

Decizia nr. 365 din 2 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 22 august 2016, paragraful 40).

26.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 51 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 , se susține că, potrivit acestui text de lege, hotărârile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători prin care soluționează „recursul“ prevăzut la

art. 51 alin. (3) din aceeași lege

sunt irevocabile. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, acest lucru contravine

art. 16

și

129 din Constituție .

27.

În legătură cu aceste susțineri, Curtea reține că, prin

Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 26 mai 2020, paragrafele 35-39, Curtea a reținut că, referitor la terminologia folosită de textul de lege criticat, potrivit

art. 8 din Legea nr. 76/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, „De la data intrării în vigoare a

Codului de procedură civilă,

referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească «definitivă și irevocabilă» sau, după caz, «irevocabilă» se vor înțelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească «definitiv㻓. Așadar, începând cu data de 1 februarie 2013, referirea la hotărârea „irevocabilă“ din cuprinsul

art. 51 alin. (5) din Legea nr. 317/2004

se înțelege ca fiind făcută la hotărârea „definitivă“. Referitor la critica de neconstituționalitate raportată la dispozițiile

art. 129 din Constituție , potrivit cărora părțile interesate pot exercita căile de atac, în condițiile legii, Curtea a reținut că, așa cum a statuat în jurisprudența sa, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul trebuie să aibă în vedere și respectarea celorlalte principii și texte constituționale de referință (a se vedea în acest sens Decizia

nr. 500 din 15 mai 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012). Totodată, Curtea a reținut în jurisprudența sa că, prin reglementarea unei singure căi de atac (contestația) împotriva hotărârilor plenului Consiliului Superior al Magistraturii, fără posibilitatea ca hotărârea instanței judecătorești privind soluționarea contestației să mai poată fi atacată, nu se încalcă

art. 21

și

24 din Constituție , de vreme ce părțile beneficiază pe tot parcursul judecării contestației de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal de toate garanțiile necesare asigurării unui proces echitabil și a dreptului la apărare [a se vedea în acest sens

Decizia nr. 311 din 8 mai 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 15 octombrie 2018, paragraful 24, prin care Curtea s-a pronunțat asupra dispozițiilor

art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004 , potrivit cărora hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care se soluționează contestația împotriva hotărârilor plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor este definitivă].

28.

Având în vedere acestea, Curtea a mai constatat, prin decizia menționată, că, așa cum a reținut la paragraful 30 al

Deciziei nr. 381 din 31 mai 2018 , precitată, întrucât recursul reglementat de

art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004

este singura cale de acces la o instanță judecătorească, în materie disciplinară, a judecătorilor și procurorilor, această cale de atac împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să fie una efectivă, devolutivă, care să asigure toate garanțiile dreptului de acces la instanță și ale unui proces echitabil, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor și prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare, acesta fiind și sensul

art. 134 alin. (3) din Constituție , potrivit căruia hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție. Așadar, împrejurarea că hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție - pronunțată în soluționarea „recursului“ împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară - este definitivă nu echivalează cu încălcarea dispozițiilor

art. 129 din Constituție , care se interpretează în coroborare și cu celelalte principii și texte constituționale, de vreme ce calea de atac împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, prevăzută chiar de Constituție, este una efectivă, devolutivă, care asigură toate garanțiile dreptului la un proces echitabil.

29.

Astfel, referitor la aplicarea considerentelor reținute de Curtea Constituțională prin Decizia

nr. 500 din 15 mai 2012 , precitată, și Decizia

nr. 967 din 20 noiembrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, invocate de autorul excepției de neconstituționalitate din prezenta cauză, Curtea s-a pronunțat asupra unor susțineri identice și în

Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020 , anterior citată, paragraful 38, și a reținut că aceste susțineri nu pot fi primite. Considerentele pe care s-au bazat soluțiile de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate ce au format obiectul Deciziei

nr. 500 din 15 mai 2012

și Deciziei

nr. 967 din 20 noiembrie 2012

nu sunt aplicabile și în prezenta cauză, deoarece acestea se referă la materia contravențiilor la regimul circulației pe drumurile publice și, respectiv, la imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac de către părțile unui proces, determinată de un criteriu subiectiv, de natură pecuniară, legat de valoarea obiectului cauzei deduse judecății. Totodată, prin aceste decizii, Curtea a constatat că eliminarea controlului judiciar al hotărârilor pronunțate în primă instanță aduce atingere

art. 129 din Constituție

raportat la dreptul de acces liber la justiție și la dreptul la apărare, reprezentând în același timp o încălcare a cerințelor unui proces echitabil sau a egalității în fața legii.

30.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 51 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 , raportată la prevederile constituționale ale

art. 16

referitoare la egalitatea în drepturi, deoarece creează discriminări între magistrați, pe deo parte, și celelalte persoane care desfășoară o activitate de muncă, pe de altă parte, sub aspectul procedurii disciplinare - mai exact, sub aspectul existenței unui dublu grad de jurisdicție -, prin decizia menționată, paragraful 39, Curtea a reținut că aceasta este neîntemeiată. Așa cum a statuat în mod constant în jurisprudența sa, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (a se vedea

Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Or, însăși Legea fundamentală stabilește rolul de instanță de judecată al Consiliului Superior al Magistraturii, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor. De asemenea, în privința căilor de atac,

art. 134 alin. (4) din Constituție

prevede că hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție. Așadar, având în vedere statutul juridic special al magistraților, sub aspectul procedurii disciplinare, reglementat chiar prin Constituție, cele două categorii de persoane pe care le compară autorul excepției se află în situații juridice diferite, aspect ce justifică instituirea de către legiuitor, în ceea ce le privește, a unui regim juridic diferit.

31.

Cât privește dispozițiile din

Codul de procedură civilă , invocate de autorul excepției de neconstituționalitate, prin

Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020 , paragrafele 40 și 41, Curtea a constatat că acestea reglementează obiectul și scopul recursului, instanța competentă să soluționeze recursul, precum și faptul că în instanța de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepția înscrisurilor noi. Or, aceste prevederi procedurale nu contravin dispozițiilor constituționale invocate, de altfel, acestea fiind criticate, în special, pentru susținerea criticilor privind neconstituționalitatea

art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 . În final, Curtea a reținut că dispozițiile

art. 124 alin. (2) din Constituție , potrivit cărora justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, nu au incidență în cauză.

32.

Având în vedere faptul că motivarea prezentei excepții de neconstituționalitate este identică cu cea asupra căreia Curtea s-a pronunțat prin

Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020 , anterior citată, cele statuate în această decizie își mențin valabilitatea și în prezenta cauză, neintervenind elemente noi, de natură a determina o reconsiderare a jurisprudenței Curții Constituționale.

33.

Referitor la excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004

se susține, în esență, că aceste prevederi legale contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (3)

și (5) referitoare la statul de drept și principiul legalității, în componenta sa privind calitatea legii, deoarece noțiunile de „manifestare“, „onoare“ și „prestigiu“ cuprinse în textul vizat de excepția de neconstituționalitate sunt extrem de cuprinzătoare, generale și echivoce, făcând posibilă existența, la nivelul Inspecției Judiciare, a unor interpretări contradictorii, cu afectarea gravă a calității înfăptuirii actului de justiție.

34.

Analizând aceste susțineri, Curtea reține că prevederile

art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004

au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, prin raportare la dispozițiile

art. 1 alin. (3)

și

(5) din Constituție

și cu o motivare similară. Astfel, prin

Decizia nr. 326 din 21 mai 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, statuând că, potrivit textului de lege criticat, constituie abateri disciplinare manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu. Așadar, din perspectiva cerințelor de calitate ale legii, textul de lege criticat este clar, precis și previzibil, în sensul că orice manifestare de natură a aduce atingere valorilor protejate în ipoteza normativă criticată, săvârșită în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu, constituie abatere disciplinară. Faptul că legiuitorul nu a enumerat toate cazurile în care asemenea manifestări pot constitui abateri disciplinare se datorează gradului de abstractizare pe care trebuie să îl întrunească norma legală, revenind interpretului acesteia rolul de a identifica toate cazurile concrete, de natură a se încadra în ipoteza textului de lege criticat (paragraful 22).

35.

Prin decizia menționată, paragrafele 23 și 24, Curtea a mai statuat că, în acord cu jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Previzibilitatea legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (a se vedea

Decizia Curții Constituționale nr. 454 din 4 iulie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 47, Hotărârea Curții europene din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 35,

Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României , paragraful 35, sau Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. și alții împotriva Italiei, paragraful 109). Mai mult, din formularea motivelor de neconstituționalitate, Curtea a reținut că excepția vizează o deficiență de redactare a textului de lege criticat, aspect care nu este de natură a contraveni caracterului previzibil al normei legale, dat fiind faptul că, având în vedere calitatea lor de judecători sau procurori, destinatarii acesteia pot determina înțelesul dispoziției normative. În sensul jurisprudenței Curții europene, din cauza principiului generalității legilor, conținutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puțin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă și a se putea adapta la schimbările de situație, interpretarea și aplicarea unor asemenea norme legale depinzând de practică (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 25 mai 1993, pronunțată în Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, paragraful 40, sau Hotărârea din 11 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 31).

36.

Cele statuate în decizia menționată își mențin valabilitatea și în prezenta cauză, deoarece nu au intervenit elemente noi, de natură a determina o reconsiderare a jurisprudenței Curții Constituționale.

37.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3,

al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepție ridicată de Daniel-Marius Șerbănescu în Dosarul nr. 3.368/1/2017/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile

art. 51 alin. (5) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, coroborate cu dispozițiile

art. 483 alin. (3) ș i ale

art. 492 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă , precum și dispozițiile

art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 23 iunie 2020.