Decizia nr. 967/2012

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Irina Loredana Gulie - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 pct. 1^1 și art. 299 pct. 1^1 din Codul de procedură civilă, excepție invocată de Asociația de Proprietari Bloc 1, Str. Alunișului nr. 180, sectorul 4 din București, în Dosarul nr. 18.420/4/2010 al Tribunalului București - Secția a V-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.021D/2012.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate. În acest sens, arată că eliminarea singurei căi de atac împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în procesele și cererile privind creanțe având ca obiect sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv asupra hotărârilor judecătorești prin care prima instanță soluționează cauza.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 845R din 26 martie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 18.420/4/2010, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 pct. 1^1 și art. 299 pct. 1^1 din Codul de procedură civilă, excepție invocată de Asociația de Proprietari Bloc 1, Str. Alunișului nr. 180, sectorul 4 din București, într-o cauză având ca obiect soluționarea unei acțiuni privind obligarea la plata unei sume de bani.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că, potrivit teoriei dreptului procesual civil, noțiunea juridică de "hotărâri judecătorești pronunțate în primă și ultimă instanță" se referă la acele hotărâri împotriva cărora se poate exercita doar calea de atac a recursului, nu și apelul. În temeiul dispozițiilor art. 299 alin. 1^1 din Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare, criticat în prezenta cauză, legiuitorul a schimbat sensul acestei noțiuni juridice, prin eliminarea recursului, atunci când acesta constituia singura cale de atac împotriva unei hotărâri judecătorești definitive.

Se mai arată că posibilitatea exercitării recursului nu are semnificația asigurării dublului grad de jurisdicție, având în vedere că recursul nu are caracter devolutiv, nu conduce la o nouă judecată în fond, ci este o cale de atac care asigură un control de legalitate asupra hotărârii judecătorești atacate. Astfel, în opinia autorului excepției de neconstituționalitate, eliminarea căii de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în cererile privind creanțe având ca obiect sume de bani de până la 2.000 de lei inclusiv contravine principiului constituțional al egalității în drepturi, dat fiind faptul că o astfel de hotărâre judecătorească nu poate fi supusă niciunei căi de atac, spre deosebire de un act al unui organism cu activitatea jurisdicțională, care poate fi contestat.

Se mai susține că, în acord cu dispozițiile art. 47 cuprins în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, orice persoană ale cărei drepturi au fost încălcate, fie și printr-o hotărâre judecătorească, trebuie să aibă posibilitatea să solicite reexaminarea cauzei sale sub aspectul legalității.

De asemenea, în opinia autorului excepției, imposibilitatea exercitării căilor ordinare de atac asupra unei hotărâri judecătorești prin care se soluționează cauza echivalează cu încălcarea accesului liber la justiție și a dreptului la un proces echitabil, prin restrângerea incompatibilă cu dispozițiile art. 53 din Legea fundamentală a exercițiului unor drepturi procesuale.

Tribunalul București - Secția a V-a civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, arătând că textele de lege criticate se circumscriu marjei de apreciere a legiuitorului de care acesta dispune în ceea ce privește reglementarea cadrului legal în care pot fi exercitate căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

Avocatul Poporului apreciază că textele de lege criticate sunt constituționale. În acest sens, arată că stabilirea unor căi de atac diferite pentru categorii de litigii distincte nu este de natură să creeze discriminări, soluțiile legislative diferite fiind impuse de necesitatea asigurării celerității în soluționarea cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată. De asemenea, eliminarea căii de atac a recursului în această materie nu îngrădește accesul liber la justiție al persoanelor interesate și nu contravine dreptului la un proces echitabil sau dreptului la un recurs efectiv la o instanță națională, ci urmărește să contribuie la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, fără a institui restrângeri nejustificate ale exercițiului unor drepturi ori al unor libertăți.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din actul de sesizare, îl reprezintă prevederile art. 1 pct. 1^1 și art. 299 pct. 1^1 din Codul de procedură civilă.

Curtea reține că art. 299 din Codul de procedură civilă cuprinde 3 alineate, numerotate 1, 1^1 și 2, astfel încât, în acord și cu motivarea autorului excepției de neconstituționalitate, urmează să rețină ca obiect al excepției prevederile art. 1 pct. 1^1 și art. 299 alin. 1^1 din Codul de procedură civilă, texte de lege introduse prin dispozițiile

art. I pct. 1 și pct. 28 din Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010.

Textele de lege criticate au următorul conținut:

- Art. 1 pct. 1^1: "Judecătoriile judecă: (...) 1^1. În primă și ultimă instanță, procesele și cererile privind creanțe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv;";

- Art. 299 alin. 1^1: "1^1: Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 1 pct. 1^1."

În opinia autorului excepției, actele normative criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 - Accesul liber la justiție, art. 53 - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 129 - Folosirea căilor de atac.

De asemenea, sunt invocate dispozițiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil și art. 13 - Dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prevederile art. 47 - Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil cuprinse în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta este întemeiată și urmează a fi admisă, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că, în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul are competența exclusivă de a institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalități speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificația liberului acces la justiție nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac (a se vedea, în acest sens,

Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994,

deciziile nr. 66 din 14 aprilie 1997 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 24 decembrie 1997, nr. 622 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 28 august 2007, nr. 1.132 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 noiembrie 2008, nr. 590 din 4 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 3 iunie 2010, sau nr. 1.137 din 13 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 5 octombrie 2011, nr. 396 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 31 mai 2012).

De asemenea, în legătură cu dispozițiile art. 129 din Constituție, în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții cu privire la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci statuează referitor la posibilitatea părților interesate și a Ministerului Public de a exercita căile de atac, în condițiile legii (în acest sens sunt

deciziile nr. 99 din 23 mai 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 16 din 21 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 20 februarie 2003, nr. 1.046 din 14 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 19 august 2009, nr. 1.034 din 14 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 16 noiembrie 2010, sau nr. 1.415 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 28 noiembrie 2011).

Curtea constată însă că, în reglementarea normelor de procedură referitoare la exercitarea căilor de atac, legiuitorul este ținut de respectarea tuturor normelor și principiilor constituționale de referință, iar eventualele limitări aduse condițiilor de exercitare a căilor de atac nu trebuie să aducă atingere dreptului în substanța sa.

Astfel, așa cum s-a reținut prin

Decizia nr. 500 din 15 mai 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, statul are obligația de a garanta caracterul efectiv al accesului liber la justiție, astfel încât eliminarea singurei căi de atac în materie, și anume a recursului, echivalează cu golirea de conținut a dispozițiilor art. 129 din Constituție, potrivit cărora: "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii."

În prezenta cauză, Curtea constată că prin dispozițiile

art. I pct. 1 și pct. 28 din Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor a fost eliminată orice cale de atac împotriva hotărârilor pronunțate asupra fondului de către judecătorii, în cauze al căror obiect îl constituie obligarea la plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv, ceea ce echivalează cu imposibilitatea examinării cauzei de către o instanță de control judiciar, la un grad superior de jurisdicție, sub toate aspectele legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate de prima instanță.

Curtea constată că pragul valoric de 2.000 lei al obiectului litigiului nu poate constitui un criteriu de natură să justifice instituirea unui tratament juridic diferit în privința exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate asupra fondului cauzei, pentru aceleași categorii de litigii, și anume cererile privind creanțe având ca obiect plata unei sume de bani. Soluția legislativă criticată creează o situație de inegalitate juridică în cadrul aceleiași categorii de justițiabili, valoarea pecuniară a obiectului pricinii neputând fi considerată un criteriu suficient, de natură să asigure o judecată echitabilă, care să conducă la cercetarea și aprecierea tuturor aspectelor relevante pentru pronunțarea unei soluții definitive și irevocabile.

Astfel, Curtea constată că eliminarea controlului judiciar asupra hotărârii pronunțate de judecătorie, în procesele și cererile privind creanțe având ca obiect sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv, aduce atingere principiului constituțional referitor la egalitatea în fața legii, astfel cum este reglementat prin art. 16 din Constituție, golind de conținut dispozițiile art. 129 din Constituție.

În acest context, Curtea apreciază că principiul constituțional al egalității în fața legii, fără privilegii și discriminări, principiu preluat și în legislația infraconstituțională, respectiv

art. 7 din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, presupune faptul că toate persoanele aflate în aceeași situație juridică au o vocație egală de a fi judecate de aceleași instanțe judecătorești și după aceleași reguli de procedură, incluzând administrarea probelor, asigurarea dreptului la apărare sau la folosirea acelorași căi de atac, fără nicio discriminare pe criterii de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, avere, origine ori condiție socială sau alte criterii discriminatorii. Or, în speță, imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac de către părțile unui proces, determinată de un criteriu subiectiv, de natură pecuniară, legat de valoarea obiectului cauzei deduse judecății, este de natură să împiedice aplicarea efectivă a principiilor constituționale ale egalității în drepturi, în general, și egalității în fața justiției, în special, cuprinse în art. 16 alin. (1) și (2) și art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală.

De asemenea, Curtea constată, în acord cu jurisprudența sa (a se vedea

deciziile nr. 45 din 14 martie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 9 august 2000, sau nr. 84 din 4 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 8 august 2000), că semnificația sintagmei "în condițiile legii", cuprinsă în dispozițiile art. 129 din Constituție, se referă la condițiile procedurale de exercitare a căilor de atac și nu are în vedere imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești prin care se soluționează fondul cauzei.

Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că sunt încălcate și dispozițiile constituționale cuprinse în art. 53 alin. (2) teza finală, potrivit cărora măsura restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți consacrate constituțional trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului ori a libertății, condiții cumulative care, prin prisma argumentației anterior expuse, nu sunt întrunite în privința normelor de procedură criticate în prezenta cauză.

Referitor la invocarea încălcării dispozițiilor art. 13 - Dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în jurisprudența sa (spre exemplu, în

deciziile nr. 66 din 27 februarie 2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 4 aprilie 2001, nr. 485 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 10 iunie 2010, nr. 499 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 11 iunie 2010, nr. 1.122 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 4 noiembrie 2010, sau nr. 1.460 din 9 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 13 ianuarie 2011), Curtea a statuat că această prevedere convențională nu impune un anumit număr al gradelor de jurisdicție sau un anumit număr al căilor de atac, ci presupune existența posibilității efective de a supune judecății unei instanțe naționale cazul violării unui drept consacrat de Convenție.

Or, în cauză, Curtea nu poate reține încălcarea acestei dispoziții convenționale, analizate prin prisma prevederilor art. 20 din Constituție, câtă vreme textele de lege criticate îndeplinesc această exigență esențială, și anume posibilitatea persoanei de a se adresa unei instanțe de judecată, în examinarea unei plângeri întemeiate pe o dispoziție a Convenției.

În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 47 - Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, cuprinse în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Curtea constată că raportarea acestor prevederi cuprinse într-un act având aceeași forță juridică ca și tratatele constitutive ale Uniunii Europene trebuie să se facă la dispozițiile art. 148 din Constituție, iar nu la cele cuprinse în art. 20 din Legea fundamentală, care se referă la tratatele internaționale privind drepturile omului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 206 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 17 aprilie 2012).

Cu privire la această critică de neconstituționalitate sunt incidente considerentele de principiu reținute de Curte prin

Decizia nr. 1.479 din 8 noiembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 25 ianuarie 2012, potrivit cărora prevederile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sunt aplicabile în controlul de constituționalitate în măsura în care asigură, garantează și dezvoltă prevederile constituționale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecție este cel puțin la nivelul normelor constituționale în domeniul drepturilor omului.

Or, în condițiile în care prevederile art. 47 din acest act al Uniunii Europene se referă, între altele, și la posibilitatea persoanei de a se adresa unei instanțe de judecată, în examinarea unei plângeri întemeiate pe încălcarea unor drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii, Curtea constată că, în prezenta cauză, textele de lege criticate nu contravin acestor dispoziții europene, analizate prin prisma dispozițiilor art. 148 din Constituție.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepția de neconstituționalitate invocată de Asociația de Proprietari Bloc 1, Str. Alunișului nr. 180, sectorul 4 din București, în Dosarul nr. 18.420/4/2010 al Tribunalului București - Secția a V-a civilă și constată că prevederile art. 1 pct. 1^1 și art. 299 alin. 1^1 din Codul de procedură civilă sunt neconstituționale.

Definitivă și general obligatorie.

Prezenta decizie se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Pronunțată în ședința publică din data de 20 noiembrie 2012.