Decizia nr. 308/2020

Valer Dorneanu

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Marian Enache

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona Maria Pivniceru

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 318 din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Lucian Alexandru Blană în Dosarul nr. 15.345/271/2017 al Judecătoriei Oradea - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 252 D/2018.

2.

La apelul nominal lipsește autorul excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale, respectiv

Decizia nr. 401 din 6 iunie 2019 ,

Decizia nr. 517 din 24 septembrie 2019

și

Decizia nr. 118 din 10 martie 2020 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea penală nr. 35 din 10 ianuarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 15.345/271/2017, Judecătoria Oradea - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 318 din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Lucian Alexandru Blană într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de confirmare a unei soluții de renunțare la urmărire penală, cauză în care autorul excepției are calitatea de persoană vătămată.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că prevederile

art. 318 din Codul de procedură penală

creează discriminare între inculpat, în privința căruia procurorul poate dispune renunțarea la urmărire penală, și persoana vătămată, care este pusă în situația de a suporta paguba produsă prin comiterea infracțiunii, ca urmare a lipsei interesului public în urmărirea penală a respectivei infracțiuni. Se susține că prin modificarea adusă textului criticat prin

art. II pct. 82 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal ,

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală , precum și pentru completarea

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară nu a fost definită noțiunea de „interes public“, așa cum impune

Decizia Curții Constituționale nr. 23 din 20 ianuarie 2016 , fiind stabilit doar un număr de șapte criterii pe baza cărora organele judiciare să determine existența interesului public în urmărirea unei infracțiuni. Se susține că aceste criterii implică un câmp larg de interpretări abuzive ale prevederilor

art. 318 din Codul de procedură penală

de către organele judiciare. Se arată că, în cauza dedusă judecății, furtul unei biciclete în valoare de 400 lei a fost considerat de către organele judiciare o atingere minimă, în timp ce pentru autorul excepției, în calitate de persoana vătămată, suma de bani anterior menționată are o însemnătate considerabilă. Se arată că derobarea organelor statului de urmărirea și sancționarea comiterii unei fapte de natură penală determină întotdeauna nemulțumirea persoanelor vătămate prin săvârșirea faptelor și, totodată, discriminarea acestora în raport cu inculpații. Se susține, de asemenea, că prevederile

art. 318 din Codul de procedură penală

încalcă dreptul la un proces echitabil prin faptul că, în ipoteza pe care acestea o reglementează, rolul de avocat al persoanei vătămate este jucat de către procuror, aspect ce contravine prevederilor

art. 5 alin. (1)

și ale

art. 8 din Codul de procedură penală , ce reglementează principiul aflării adevărului, precum și caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal. Se susține, totodată, încălcarea prin textul criticat a dreptului de proprietate privată, prin faptul că renunțarea la urmărire penală, în cazul infracțiunilor prin care au fost provocate pagube materiale, duce la nesocotirea dreptului persoanelor vătămate de a obține repararea prejudiciilor astfel provocate, cu consecința pierderii de către acestea a unor valori patrimoniale.

6.

Judecătoria Oradea - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că prerogativa organelor judiciare de apreciere in concreto a gravității unor fapte penale tipice și de adoptare a soluției de renunțare la urmărire penală, ca aplicare a principiului oportunității, nu implică încălcarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului de proprietate privată. Se arată, totodată, că prevederile

art. 318 din Codul de procedură penală

nu contravin principiului egalității în drepturi, prin reglementarea unor soluții părtinitoare față de acuzat, discriminarea implicând un tratament juridic diferit al unor persoane aflate în situații similare, și nu diferite, așa cum sunt categoriile de persoane invocate în prezenta cauză. Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară apreciază că prevederile

art. 318 din Codul de procedură penală , astfel cum au fost modificate prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 , asigură un echilibru adecvat între aplicarea principiului legalității, specific sistemului de drept continental, și a principiului oportunității, specific dreptului anglo-saxon, astfel cum rezultă și din

Decizia Curții Constituționale nr. 23 din 20 ianuarie 2016 .

7.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție ,

precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 318 din Codul de procedură penală , care au următorul cuprins:

(1)

În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei.

(2)

Interesul public se analizează în raport cu:

a)

conținutul faptei și împrejurările concrete de săvârșire a faptei;

b)

modul și mijloacele de săvârșire a faptei;

c)

scopul urmărit;

d)

urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii;

e)

eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfășurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei și la timpul scurs de la data săvârșirii acesteia;

f)

atitudinea procesuală a persoanei vătămate;

g)

existența unei disproporții vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea procesului penal și gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii.

(3)

Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului după săvârșirea infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii.

(4)

Atunci când autorul faptei nu este identificat, se poate dispune renunțarea la urmărirea penală prin raportare doar la criteriile prevăzute la alin. (2) lit. a), b), e) și g).

(5)

Nu se poate dispune renunțarea la urmărirea penală pentru infracțiunile care au avut ca urmare moartea victimei.

(6)

Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligații:

a)

să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;

b)

să ceară public scuze persoanei vătămate;

c)

să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;

d)

să frecventeze un program de consiliere.

(7)

În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească obligațiile prevăzute la alin. (6), stabilește prin ordonanță termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligații asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă și care curge de la comunicarea ordonanței.

(8)

Ordonanța de renunțare la urmărire cuprinde, după caz, mențiunile prevăzute la

art. 286 alin. (2) , precum și dispoziții privind măsurile dispuse conform alin. (6) din prezentul articol și

art. 315 alin. (2)-(4) , termenul până la care trebuie îndeplinite obligațiile prevăzute la alin. (6) din prezentul articol și sancțiunea nedepunerii dovezilor la procuror, precum și cheltuielile judiciare.

(9)

În cazul neîndeplinirii cu rea-credință a obligațiilor în termenul prevăzut la alin. (7), procurorul revocă ordonanța. Sarcina de a face dovada îndeplinirii obligațiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului ori inculpatului.

(10)

Ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalității și temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmită de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ordonanța este verificată de procurorul-șef de secție, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet.

(11)

Dispozițiile alin. (10) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcțiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.

(12)

Ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin. (10), se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părților, suspectului, persoanei vătămate și altor persoane interesate și se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

(13)

Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare și dispune citarea persoanelor prevăzute la alin. (12).

(14)

Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevăzute la alin. (12), precum și cu participarea procurorului, asupra legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluționarea cererii de confirmare.

(15)

Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia soluției de renunțare la urmărirea penală pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a înscrisurilor noi prezentate și, prin încheiere, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care respinge cererea de confirmare, judecătorul de cameră preliminară:

a)

desființează soluția de renunțare la urmărire penală și trimite cauza la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală;

b)

desființează soluția de renunțare la urmărirea penală și dispune clasarea.

(16)

Încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la alin. (15) este definitivă. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, o nouă renunțare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat.“

11.

Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale

art. 16 alin. (1)

referitoare la egalitatea în drepturi, ale

art. 21 alin. (3)

cu privire la dreptul la un proces echitabil și ale

art. 44 alin. (1)

și

(2)

referitor la dreptul de proprietate privată.

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că instituția renunțării la urmărire penală reprezintă o excepție de la principiul legalității procesului penal, specific dreptului continental, instituită în favoarea principiului oportunității urmăririi penale, specific dreptului anglo-saxon. Reglementarea acesteia a fost motivată de supraîncărcarea organelor judiciare cu cauze penale și de necesitatea unei soluții intermediare, între soluția de clasare și cea de trimitere în judecată. Aceasta are ca fundament interesul public de a proceda la punerea sub acuzare a persoanei care a săvârșit o anumită faptă prevăzută de legea penală, motiv pentru care nu a fost prevăzută pentru a susține interesele procesuale ale inculpatului, ci pentru a satisface interesul statului de a realiza un just echilibru între nevoia de tragere la răspundere penală a persoanelor care săvârșesc infracțiuni și nevoia de a degreva organele de urmărire penală de soluționarea anumitor cauze care nu prezintă un interes semnificativ pentru ordinea publică (a se vedea

Decizia nr. 118 din 10 martie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 26 mai 2020, paragrafele 13 și 14 ). Acest aspect a fost reținut de Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 517 din 24 septembrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2020, paragraful 18, prin care, instanța de contencios constituțional a constatat că renunțarea la urmărirea penală are ca scop protejarea interesului public, prin aplicarea principiului oportunității, în realizarea actului de justiție.

13.

Așa fiind, renunțarea la urmărire penală este dispusă ca urmare a cuantificării de către procuror a interesului public în urmărirea și sancționarea faptelor prevăzute de legea penală, și nu pentru a proteja interesele suspectului sau ale inculpatului, așa cum, în mod greșit, susține autorul excepției de neconstituționalitate. Prin urmare, nu poate fi reținută crearea, prin prevederile

art. 318 din Codul de procedură penală , a unei discriminări între suspect sau inculpat și persoana vătămată, sub aspectul protejării de către procuror a intereselor procesuale ale celui dintâi, dispozițiile

art. 318 din Codul de procedură penală

fiind astfel în acord cu prevederile

art. 16 alin. (1) din Constituție .

14.

Dispozițiile

art. 14-18 din Codul de procedură penală

reglementează acțiunea penală, iar cele ale

art. 19-28

din același cod reglementează acțiunea civilă. Potrivit

art. 14 alin. (1) din Codul de procedură penală , acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, iar, conform

art. 19 din Codul de procedură penală , acțiunea civilă poate fi exercitată în cadrul procesului penal și are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale. Astfel, acțiunea penală derivă din dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni și presupune soluționarea de către organele judiciare a unui raport juridic penal de conflict. Pe lângă acestea, dispozițiile

Codului de procedură penală

prevăd posibilitatea existenței în cadrul procesului penal a unui conflict de drept extrapenal și, prin urmare, a unui raport juridic extrapenal, de natură civilă, care constituie obiectul acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal. Aceasta reprezintă un mijloc juridic prin care raportul de conflict civil este adus în fața organelor judiciare penale, în scopul soluționării lui de către acestea din urmă.

15.

Curtea reține că, spre deosebire de inculpat, care este întotdeauna parte a raportului juridic penal de conflict, putând avea și calitatea de parte a raportului juridic civil ce face obiectul acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, partea civilă are doar calitatea de parte a raportului juridic civil. În acest sens, este de reținut că acțiunea civilă rămâne distinctă de acțiunea penală, în tot cursul procesului penal, motiv pentru care aceasta poate fi soluționată împreună cu acțiunea penală, conform

art. 25 alin. (1) din Codul de procedură penală

sau separat de aceasta, potrivit

alin. (5)-(6)

ale aceluiași articol. De asemenea, potrivit

art. 26 alin. (1) din Codul de procedură penală , acțiunea civilă poate fi disjunsă de acțiunea penală atunci când soluționarea acesteia determină depășirea termenului rezonabil de soluționare a acțiunii penale.

16.

Dispunerea renunțării la urmărirea penală are ca efect, conform

art. 17 alin. (1) din Codul de procedură penală , stingerea acțiunii penale, dispozițiile

art. 318 și următoarele din Codul de procedură penală

nefăcând referire la modalitatea de soluționare a acțiunii civile în cadrul procesului penal, în cazul dispunerii acestei soluții. Cu toate acestea,

art. 318 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală

prevede că interesul public se analizează, printre altele, în raport cu atitudinea procesuală a persoanei vătămate, iar

alin. (3) al art. 318 din Codul de procedură penală

prevede că, în ipoteza în care autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere mai multe aspecte referitoare la persoana suspectului sau a inculpatului și la conduita acestuia, printre care urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii și eforturile depuse de suspect sau de inculpat pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii. De asemenea,

alin. (6)

al aceluiași articol prevede că procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe obligații, expres enumerate în cuprinsul acestei dispoziții legale, printre care obligația de a înlătura consecințele faptei penale sau de a repara paguba produsă ori de a conveni cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia [ art. 318 alin. (6) lit. a) din Codul de procedură penală ] și obligația de a cere public scuze persoanei vătămate [ art. 318 alin. (6) lit. b) din Codul de procedură penală ]. Totodată,

art. 318 alin. (7) din Codul de procedură penală

prevede că, în cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească una sau mai multe obligații dintre cele prevăzute la

alin. (6)

al aceluiași articol, stabilește prin ordonanță termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, termen care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligații asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă și care curge de la comunicarea ordonanței, iar, conform

art. 318 alin. (9) din Codul de procedură penală , în cazul neîndeplinirii cu rea-credință a obligațiilor în termenul prevăzut la

alin. (7) al art. 318 din Codul de procedură penală , procurorul revocă ordonanța, sarcina de a face dovada îndeplinirii obligațiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revenind suspectului ori inculpatului.

17.

Așa fiind, chiar dacă modalitatea de soluționare a acțiunii civile exercitate în procesul penal nu este reglementată în mod expres în cuprinsul

art. 318 din Codul de procedură penală , legiuitorul a prevăzut, în cadrul instituției renunțării la urmărire penală, garanții specifice reparării prejudiciului civil produs prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, prin reglementarea posibilității condiționării dispunerii soluției de renunțare la urmărirea penală de realizarea acestei reparații civile.

18.

Cu toate acestea, având în vedere că dispunerea obligației prevăzute la

art. 318 alin. (6) lit. a)

și

b) din Codul de procedură penală

este lăsată la aprecierea procurorului, dacă prejudiciul civil creat prin săvârșirea faptelor cercetate penal nu este acoperit sau nu este acoperit integral prin mijloacele procesuale prevăzute la

art. 318 alin. (2) lit. f) ,

alin. (3) ,

alin. (6) ,

alin. (7)

și

alin. (9) din Codul de procedură penală , persoana vătămată, respectiv partea civilă se poate adresa instanței civile, conform

art. 27 alin. (1)

și, respectiv,

alin. (2) din Codul de procedură penală . În acest sens,

art. 27 alin. (1) din Codul de procedură penală

prevede că dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, iar, conform

art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală , persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile.

19.

Așa fiind, persoana vătămată prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală pentru care se dispune renunțarea la urmărire penală beneficiază de mijloacele procesuale necesare pentru a obține repararea prejudiciului ce i-a fost produs prin săvârșirea respectivei fapte, indiferent dacă s-a constituit sau nu parte civilă anterior stingerii acțiunii penale, prin dispunerea soluției prevăzute la

art. 318 din Codul de procedură penală .

20.

Prin urmare, dispozițiile legale criticate, interpretate în contextul prevederilor legale procesual penale referitoare la soluționarea acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal sau, în mod distinct, la o instanță civilă, ca urmare a producerii unor prejudicii de natură civilă prin comiterea unei infracțiuni, oferă garanțiile procesuale specifice protejării dreptului de proprietate privată al persoanei vătămate, fiind astfel în acord cu dispozițiile

art. 44 alin. (1)

și

(2) din Constituție .

21.

Având în vedere dispozițiile legale mai sus analizate, Curtea reține că prevederile

art. 318 din Codul de procedură penală

asigură, totodată, garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil al persoanei vătămate prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, prin asigurarea mijloacelor procesuale necesare apărării drepturilor și intereselor legitime ale acesteia.

22.

În fine, Curtea constată că aspectele referitoare la circumstanțele concrete ale cauzei în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate sunt chestiuni ce țin de domeniul interpretării și aplicării legii, atribuție exclusivă a organelor judiciare.

23.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Lucian Alexandru Blană în Dosarul nr. 15.345/271/2017 al Judecătoriei Oradea - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 318 din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Oradea - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 9 iunie 2020.