Decizia nr. 194/2004

Nicolae Popa - președinte

Costică Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Șerban Viorel Stănoiu - judecător

Lucian Stângu - judecător

Ioan Vida - judecător

Florentina Baltă - procuror

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 308 alin. 4 din Codul de procedură civilă, modificate și completate prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003 , excepție ridicată, din oficiu, de către Curtea de Apel Bacău - Secția civilă în Dosarul nr. 4.030/2003 al acestei instanțe.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 22 aprilie 2004, în prezența părții Constantin Chiuariu și a reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 27 aprilie 2004.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 3 noiembrie 2003, pronunțată în Dosarul nr. 4.030/2003, Curtea de Apel Bacău - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 308 alin. 4 din Codul de procedură civilă, modificate și completate prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003 , excepție ridicată, din oficiu, de instanța de judecată într-o cauză civilă având ca obiect admiterea în principiu a recursului declarat de Constantin Chiuariu împotriva unei sentințe civile pronunțate de Tribunalul Neamț.

În motivarea excepției de neconstituționalitate Curtea de Apel Bacău - Secția civilă arată că, potrivit art. 308 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003 , s-a instituit procedura admisibilității în principiu a recursului, în cadrul căreia instanța verifică, printre altele, dacă recursul îndeplinește condițiile de formă, iar în cazul în care, în unanimitate, completul este de acord că recursul nu îndeplinește aceste cerințe, îl respinge printr-o decizie motivată, pronunțată fără citarea părților, care nu este supusă nici unei căi de atac, ceea ce contravine prevederilor art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul părților la un proces echitabil, precum și celor ale art. 24 din Constituție, republicată, referitoare la dreptul la apărare.

Prin proces echitabil trebuie înțeleasă "poziția ce-i este conferită părții în proces, prin reglementarea procedurii de judecată, atât față de dispozițiile legii aplicabile în cauză, cât și față de activitatea instanței de judecată". Pentru a asigura echitatea procesului este necesar ca partea să fie prezentă la judecată, pentru a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele de reținut, dreptul aplicabil și interpretarea acestuia.

Pe de altă parte, nu se poate afirma că dreptul la apărare, garantat de art. 24 din Constituție, republicată, este efectiv în exercițiul său dacă părțile nu sunt citate pentru efectuarea oricărui act procedural. Cu atât mai mult este încălcat dreptul la apărare în condițiile în care dispozițiile criticate prevăd că respingerea în principiu a recursului nu este supusă nici unei căi de atac.

În sens contrar, nu s-ar putea invoca prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție, republicată, potrivit cărora procedura de judecată este stabilită prin lege, întrucât legea care reglementează procedura de judecată trebuie să respecte nu numai prevederile Constituției, ci și spiritul acesteia.

Potrivit dispozițiilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. De asemenea, potrivit dispozițiilor

art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 , cu modificările ulterioare, s-a solicitat și punctul de vedere al instituției Avocatul Poporului.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât dispozițiile criticate nu aduc atingere accesului liber la justiție, ci, dimpotrivă, reprezintă o expresie a aplicării principiului constituțional invocat.

Procedura de judecată în ansamblul său, incluzând și procedura de soluționare a recursului, se întemeiază pe dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție, republicată, care prevăd în mod expres că reglementarea competenței și a procedurii de judecată se face "prin lege", dând astfel posibilitate legiuitorului să statueze în aceste domenii.

Pentru a se da expresie caracterului de cale extraordinară de atac a recursului, s-a instituit un mecanism de admitere în principiu a recursului, care privește exclusiv verificarea aspectelor de formă. Soluția, împărtășită și în legislația statelor membre ale Uniunii Europene, permite degrevarea instanțelor de recurs de stabilirea unor termene în care nu sunt îndeplinite condițiile formale pentru exercitarea acestei căi de atac. Totodată, procedura instituită seamănă cu procedura prin care se verifică admisibilitatea memoriilor pentru promovarea recursului în anulare. Neantamându-se în nici un fel asupra temeiniciei recursului, nu s-a prevăzut o procedură contradictorie, cum, de altfel, nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu prevede o procedură contradictorie la verificarea admisibilității cererilor.

Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât exigențele unui proces echitabil implică, printre altele, efectuarea actelor de procedură într-un mod care să facă posibilă desfășurarea normală a procesului, fără întreruperi și amânări de natură să întârzie în mod păgubitor stabilirea pe cale judiciară a situației drepturilor subiective. De altfel, așa cum a constatat Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 369/2003 , conceptul de "proces echitabil" nu implică imperios "exigența mai multor grade de jurisdicție, a unor căi de atac al hotărârilor judecătorești, nici, pe cale de consecință, posibilitatea exercitării acestor căi de atac de către toate părțile din proces".

În ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 24 din Constituție, republicată, consideră că și aceasta este neîntemeiată, întrucât în această primă etapă instanța de judecată verifică îndeplinirea condițiilor legale de exercitare a recursului, urmând ca părțile să fie citate în cazul în care este admisă, în principiu, cererea de recurs.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, republicată, precum și celor ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 308 alin. 4 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate și completate prin

art. I pct. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003

privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 28 iunie 2003 și intrată în vigoare la data de 28 august 2003), dispoziții care au următorul conținut: "În cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă sau că motivele de recurs invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 304, anulează sau, după caz, respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată fără citarea părților, care nu este supusă nici unei căi de atac. Decizia se comunică recurentului."

În motivarea excepției de neconstituționalitate, invocate din oficiu de către Curtea de Apel Bacău - Secția civilă, se susține că dispozițiile legale menționate sunt contrare prevederilor art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituția României, revizuită și republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, al căror conținut este următorul:

- Art. 21 alin. (3): "Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.";

- Art. 24: "(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu."

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

Recursul civil a fost redefinit ca o cale extraordinară de atac prin

art. I pct. 106 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000 , după ce, prin reglementări anterioare, textul art. 304 din Codul de procedură civilă care enumeră motivele de casare a fost modificat în sensul eliminării motivelor referitoare la temeinicia hotărârii atacate.

Caracterul recursului de cale extraordinară de atac a fost subliniat, între altele, prin stabilirea regulii că "recursul se soluționează de către Înalta Curte de Casație și Justiție, dacă prin lege nu se prevede altfel" (art. 299 alin. 2 din Codul de procedură civilă) și prin instituirea unui mecanism de triere a recursurilor pe calea procedurii de admitere în principiu (art. 308 din Codul de procedură civilă). Așa cum se va arăta însă în continuare, în pofida definirii recursului ca o cale extraordinară de atac, în cazul hotărârilor care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel, precum și în cazul unora dintre motivele de casare prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă, instanța de recurs examinează nu numai legalitatea hotărârii atacate, ci și aspecte de fond ale cauzei.

Procedura de admitere în principiu, introdusă prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003 , este menită să degreveze activitatea Înaltei Curți de Casație și Justiție de recursurile inadmisibile și să dea posibilitate acestei instanțe - căreia îi revine sarcina de a soluționa marea majoritate a recursurilor - să se consacre cu mai multă eficiență misiunii sale de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, misiune prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituția României, republicată.

În formularea și susținerea excepției de neconstituționalitate nu se contestă legitimitatea constituțională a întregii proceduri de admitere în principiu a recursului, ci numai a dispoziției potrivit căreia completul prevăzut de alin. 1 al articolului menționat este abilitat să anuleze sau, după caz, să respingă recursul printr-o decizie pronunțată fără citarea părților, care nu este supusă nici unei căi de atac.

Excepția de neconstituționalitate este întemeiată în sensul și pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Anularea sau, după caz, respingerea recursului în condițiile prevăzute de art. 308 alin. 4 din Codul de procedură civilă, adică pentru neîndeplinirea cerințelor de formă sau pentru motivarea greșită ori insuficientă a recursului, fără citarea părților și, deci, fără să se lase recurentului posibilitatea de a oferi judecătorilor în mod nemijlocit ori prin intermediul unui avocat explicațiile necesare cu privire la aceste condiții de admisibilitate, constituie o evidentă încălcare a principiului liberului acces la justiție și a dreptului la apărare, prevăzute de art. 21 și, respectiv, art. 24 alin. (1) și (2) din Constituția României, republicată.

În acest sens este de reținut că în noțiunea de condiții de formă se cuprind mențiunile prevăzute de art. 302 1 din Codul de procedură civilă, între care numele, domiciliul sau reședința părților, indicarea hotărârii care se atacă, motivele pe care se întemeiază exercitarea căii de atac și semnătura părții care a declarat recursul.

Referitor la aceste mențiuni, dând expresie principiului liberului acces la justiție, legiuitorul a prevăzut în art. 316 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 287 alin. 2 din același cod - ambele texte fiind în vigoare -, posibilitatea de a se îndeplini cerințele menționate până la prima zi de înfățișare, iar lipsa semnăturii, în condițiile prevăzute de art. 133 alin. 2 din Codul de procedură civilă, adică în tot cursul judecății. Or, examinarea admisibilității recursului fără citarea părții care a exercitat calea de atac face imposibilă remedierea de către aceasta a viciilor de formă la care se referă art. 308 alin. 4 din Codul de procedură civilă. Anularea sau respingerea recursului în aceste condiții apare ca o îngrădire nejustificată a exercitării acestei căi de atac și deci a accesului liber la justiție.

În ceea ce privește neîndeplinirea cerinței de invocare a motivelor de recurs și de dezvoltare a acestora în limitele cazurilor prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă, este de observat că atunci când obiectul recursului îl constituie o hotărâre care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, art. 304^1 din același cod lasă instanței de recurs posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, altfel spus și dincolo de limitele amintite. Recursul constituie, în această ipoteză, o cale de atac cu caracter devolutiv, în care, ca și în cazul apelului, instanța de recurs judecă însăși cauza atât sub aspectul legalității, cât și sub aspectul temeiniciei, nelimitându-se să judece doar hotărârea pronunțată de prima instanță, exclusiv pentru motivele de casare prevăzute în art. 304 din Codul de procedură civilă. Respingerea sau, după caz, anularea recursului în această situație, în temeiul dispoziției legale atacate, fără citarea părții recurente, constituie o evidentă încălcare a dreptului recurentului la apărare prin invocarea, în susținerea recursului, a unor motive privind netemeinicia hotărârii, rezultată, de exemplu, din aprecierea greșită a probelor administrate.

Curtea constată, de asemenea, că și în cazul celorlalte motive de casare prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă nu se poate justifica, în raport cu principiile Legii fundamentale, soluția de anulare sau, după caz, de respingere a recursului fără citarea părții care a exercitat calea de atac, în situația în care realmente există un motiv de casare, dar recurentul l-a indicat sau l-a dezvoltat greșit. Pentru evitarea unei asemenea situații, art. 306 alin. 3 din Codul de procedură civilă prevede că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor în unul dintre motivele prevăzute de art. 304. În același sens, art. 306 alin. 2 prevede că motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbaterea părților. Este evident însă că dispozițiile legale menționate nu pot fi aplicate de completul care decide asupra admisibilității în principiu a recursului, în condițiile în care părțile nu sunt citate, ceea ce determină ca, și sub acest aspect, textul de lege criticat să fie contrar prevederilor art. 24 alin. (1) și (2) din Constituție, republicată.

În determinarea constituționalității dispoziției legale atacate nu se poate reține existența unei similitudini între procedura de verificare a admisibilității recursului în anulare (cale de atac desființată prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003 ) care, potrivit art. 330 din Codul de procedură civilă, se exercită de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, fără citarea părților, și procedura de admitere în principiu, prevăzută de art. 308 alin. 4, deoarece recursul în anulare constituia în întregime o cale extraordinară de atac, prin faptul că nu putea fi exercitat direct de părți, ci numai de procurorul general, exclusiv pentru motive de nelegalitate a hotărârii atacate, în vreme ce recursul reglementat în prezent prin art. 299 - 316 din Codul de procedură civilă este numai parțial cale extraordinară de atac, în pofida includerii reglementării în titlul V al Codului de procedură civilă, denumit "Căile extraordinare de atac".

În acest sens, așa cum deja s-a arătat, în ipoteza prevăzută de art. 304^1 din Codul de procedură civilă instanța de recurs examinează cauza sub toate aspectele, iar în cazul motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 6 (dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut), pct. 8 (când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia) și pct. 10 (când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii), instanța de recurs examinează în mod inevitabil aspecte de fond ale cauzei.

Pe de altă parte, în cadrul procedurii de verificare de către procurorul general a cererilor de declarare a recursului în anulare exista posibilitatea ca aceste cereri să fie reexaminate fără nici o restricție până la împlinirea termenului în care se putea exercita cale de atac, în timp ce, în cazul prevăzut de art. 308 alin. 4 din Codul de procedură civilă, hotărârea de anulare sau de respingere a recursului ca inadmisibil, pronunțată, fără citarea părților, în cadrul procedurii de admitere în principiu, devine irevocabilă, partea care a declarat recursul neavând nici o altă posibilitate de a obține îndreptarea hotărârii judecătorești prin care i s-au încălcat drepturile.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, republicată, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) și (4) din Legea nr. 47/1992 , republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Admite excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 308 alin. 4 din Codul de procedură civilă, modificate și completate prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003 , excepție ridicată, din oficiu, de către Curtea de Apel Bacău - Secția civilă în Dosarul nr. 4.030/2003, și constată că acest text de lege este neconstituțional în partea exprimată prin sintagma "pronunțată fără citarea părților".

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 27 aprilie 2004.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu opinia majorității membrilor Curții, considerăm că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 308 alin. 4 din Codul de procedură civilă trebuia respinsă ca nefondată, întrucât aceste dispoziții nu încalcă dispozițiile constituționale invocate.

În condițiile în care art. 308 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003 , a introdus filtrul recursurilor, prin instituirea examenului prealabil al admisibilității acestora, dispozițiile criticate pentru neconstituționalitate în prezentul dosar își au o deplină legitimitate constituțională.

În nenumărate rânduri, Curtea Constituțională a evocat, în ceea ce privește normele de procedură, că, potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, republicată, acestea sunt stabilite "numai prin lege".

Totodată, art. 129 din Constituție, republicată, prevede că "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

Aceste prevederi constituționale dau expresie principiului consacrat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, în cauza Hadjianastassiou contra Greciei, a stabilit că "statele contractante se bucură de o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii care să permită sistemului judiciar să respecte imperativele articolului 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului" (Hotărârea din 16 decembrie 1992, seria A, nr. 252).

În actuala redactare a Codului de procedură civilă, recursul este o cale extraordinară de atac care se exercită împotriva hotărârilor date fără drept de apel, a celor date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, împotriva hotărârilor altor organe cu activitate jurisdicțională, a cărei soluționare intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Această regulă, potrivit căreia calea extraordinară de atac a recursului este, în cea mai mare măsură, de resortul instanței judiciare supreme, are un puternic temei în noile dispoziții ale art. 126 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești [...]".

În strânsă legătură cu această misiune a sa de a unifica jurisprudența, este evident că se impunea instituirea unei modalități de selecție a recursurilor prin instituirea examenului de admisibilitate, cunoscut, de altfel, și în alte sisteme de drept.

Pentru a face eficient acest sistem, în condițiile existenței unui extrem de mare număr de recursuri introduse, textul care face obiectul deciziei adoptate cu majoritate de voturi a prevăzut că "în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă sau că motivele de recurs invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 304, anulează sau, după caz, respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată fără citarea părților, care nu este supusă nici unei căi de atac".

Din această formulare rezultă clar că formația de trei judecători competentă să analizeze admisibilitatea recursului nu are a se pronunța asupra drepturilor subiective ale părții care a declarat recursul, ci numai asupra admisibilității acestuia, deci asupra unei probleme care privește exclusiv buna administrare a justiției, ca și în cazul judecării recuzării sau a strămutării pricinilor. Or, așa cum a stabilit în repetate rânduri Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie în sensul Convenției "drepturi civile" și, deci, nu intră în câmpul de aplicare al art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest sens, sunt citate ca exemple: refuzul autorizării introducerii apelului pronunțat de o curte supremă - Cazul Helmers contra Suediei, Decizia din 9 mai 1989; examinarea cererii de revizuire a unui proces civil - Decizia din 8 octombrie 1976, Cererea nr. 6.916/75 contra Elveției (citate în Code de la Convention Europκenne des droits de l'homme, commentκ et annotκ par J. L. Charrier, Litec, 2000, p. 99).

Totodată, legiuitorul a îngrădit posibilitatea completului de trei judecători de a dispune, fără citarea părților, respingerea recursului de o triplă condiționare: a unanimității, a constatării că cerințele de formă sau că motivele de recurs invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 304, precum și a motivării deciziei. Aceste condiții exclud, în opinia pe care o susținem, orice posibilitate de respingere discreționară a recursurilor pentru inadmisibilitate.

Faptul că părțile nu sunt citate nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 21 alin. (3) și a celor ale art. 24 din Constituție, republicată, privind dreptul la un proces echitabil și, respectiv, dreptul la apărare, întrucât procedura specială la care se referă textul criticat nu se ocupă de fondul cauzelor, de drepturile civile, cum cere art. 6 din Convenție, ci numai de aspectele de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părților.

În legătură cu invocarea în susținerea excepției de neconstituționalitate și în decizia la care ne referim a încălcării dreptului la un proces echitabil, este suficient să menționăm că prin mai multe decizii Curtea de la Strasbourg a stabilit că "articolul 6 al Convenției nu interzice statelor contractante să edicteze reguli care să permită accesul justițiabililor la o instanță de recurs, dacă aceste reguli au ca scop asigurarea unei bune administrări a justiției". Totodată, CEDO a precizat că "Reglementarea privind sesizarea unei instanțe de recurs asigură o bună administrare a justiției". (A se vedea: Hotărârea pronunțată de CEDO în cauza "SA Imeuble Groupe Kosser contra Franței" - Dosar nr. 38.748/1997; Comisia 25.2.1997, cauza Rebai ș.a. contra Franței, Dosar nr. 26.561/1995.)

De asemenea, apreciem că nu poate fi vorba în cauză de încălcarea dreptului la apărare al recurentului (singurul care ar putea fi lezat), de vreme ce completul de trei judecători nu examinează decât admisibilitatea recursului introdus de acesta, exclusiv prin prisma respectării legii cu privire la cerințele de formă și la motivele de recurs invocate de el însuși.

Considerăm că din punct de vedere al controlului de constituționalitate exercitat de Curte, referirile pe care decizia le face cu privire la necorelarea dispozițiilor art. 308 alin. 4 din Codul de procedură civilă cu alte texte din același cod (art. 287, 133 etc.) nu au nici o relevanță.

Existența unor eventuale necorelări legislative nu intră sub incidența contenciosului constituțional, fiind de resortul exclusiv al autorității legiuitoare.