Decizia nr. 240/2004

Nicolae Popa - președinte

Costică Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Șerban Viorel Stănoiu - judecător

Lucian Stângu - judecător

Ioan Vida - judecător

Nicoleta Grigorescu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 81 alin. 3, art. 86^1 alin. 3 și ale art. 86^7 alin. 3 din Codul penal, excepție ridicată de Florentin Avădani și Corneliu Crețu în Dosarul nr. 2.292/2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală.

La apelul nominal răspunde, pentru autorii excepției, avocat Ioan Vlaic, lipsind celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul autorilor excepției solicită admiterea excepției de neconstituționalitate, susținând oral motivele de neconstituționalitate a textelor de lege criticate, expuse în notele scrise depuse la dosar.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudența constantă a Curții Constituționale și arătând că egalitatea în drepturi a cetățenilor nu se identifică cu egalitatea de tratament juridic. Pericolul social ridicat al anumitor fapte penale determină un tratament juridic diferențiat cu privire la individualizarea modalității de executare a pedepsei, tratament juridic stabilit de legiuitor în exercitarea atribuțiilor sale cuprinse în art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, republicată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 16 ianuarie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 2.292/2003, Înalta Curte de Casație și Justiție Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 81 alin. 3, art. 86^1 alin. 3 și ale art. 86^7 alin. 3 din Codul penal, excepție ridicată de Florentin Avădani și Corneliu Crețu, inculpați în dosarul menționat, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se consideră că dispoziția legală criticată contravine prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) și (2) referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (9) referitoare la legalitatea pedepsei, ale art. 123 alin. (1^1) referitoare la înfăptuirea justiției, precum și celor ale art. 6 și 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Se susține că textele criticate instituie un regim discriminatoriu pentru destinatarii legii penale care săvârșesc infracțiuni intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani. Totodată, se îngrădește dreptul cetățeanului de a beneficia de măsurile menționate, deși pericolul social al faptei este extrem de redus, încălcându-se astfel și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În opinia autorului excepției, ceea ce trebuie să primeze nu este pedeapsa prevăzută de lege, ci aceea stabilită de judecător în funcție de pericolul social concret al faptei, de persoana făptuitorului și de celelalte criterii generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 din Codul penal. Or, pentru a proceda la o justă individualizare a pedepsei, judecătorul trebuie în mod necesar să aibă la îndemână și controlul suveran asupra modalităților de executare a acesteia. Atâta timp cât capacitatea judecătorului de a proceda la individualizarea pedepsei este îngrădită de limitări "în abstracto" venind din partea legiuitorului, se produce o iremediabilă contradicție între scopul represiunii penale și capacitatea actului de justiție de a realiza acest scop, fiind astfel încălcate dispozițiile cuprinse în art. 123 alin. (1^1) din Legea fundamentală, privind înfăptuirea justiției.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece prevederile constituționale pretins încălcate se referă la egalitatea în drepturi între cetățeni, fără a obliga la o identitate de tratament juridic între anumite categorii de persoane.

Potrivit dispozițiilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și formula punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile

art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 , cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituției Avocatul Poporului.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudența constantă a Curții Constituționale. Se arată că textele atacate nu contravin art. 16 din Constituție, republicată, deoarece nu se încalcă nici unul dintre criteriile egalității în drepturi cuprinse în art. 4 alin. (2) din Legea fundamentală, iar egalitatea între cetățeni nu presupune o identitate de tratament juridic. Nu sunt încălcate nici dispozițiile art. 124 alin. (2) din Constituția republicată, deoarece regimul executării pedepselor constituie o problemă de politică penală pe care legiuitorul este singurul îndreptățit să o soluționeze, individualizarea judiciară a pedepsei făcându-se în mod obligatoriu în cadrul individualizării legale.

Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, Curtea Constituțională statuând în jurisprudența sa că principiul egalității cuprinde egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, iar nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetățeni în comparație cu alta. Se apreciază că regimul executării pedepselor constituie o problemă de politică penală pe care organul legislativ este abilitat să o soluționeze în funcție de împrejurările concrete existente la un anumit moment. Prin textele criticate s-a urmărit instituirea unui tratament penal mai sever pentru acele categorii de infracțiuni apreciate de legiuitor ca fapte cu un grad de pericol social ridicat. Pe de altă parte, cele trei măsuri de individualizare judiciară a executării pedepsei dau inculpatului numai o vocație, iar nu un drept de a beneficia de acestea.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, republicată, precum și celor ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 81 alin. 3, art. 86^1 alin. 3 și art. 86^7 alin. 3 din Codul penal, care au următorul conținut:

- Art. 81 alin. 3: "Suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum și în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 182, art. 183, art. 197 alin. 1 și 2 și art. 267^1 alin. 1 și 2.";

- Art. 86^1 alin. 3: "Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum și în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 182, art. 183, art. 197 alin. 1 și 2 și art. 267^1 alin. 1 și 2. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi dispusă în cazul infracțiunii de furt calificat prevăzute la art. 209 alin. 3, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani.";

- Art. 86^7 alin. 3: "Executarea pedepsei la locul de muncă nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum și în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 182, art. 183, art. 197 alin. 1 și 2 și art. 267^1 alin. 1 și 2. Executarea pedepsei la locul de muncă poate fi dispusă în cazul infracțiunii de furt calificat prevăzute la art. 209 alin. 3, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani."

Aceste dispoziții sunt considerate de autorul excepției ca fiind neconstituționale în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) și (2) referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (9) referitoare la legalitatea pedepsei, ale art. 123 alin. (1^1) referitoare la înfăptuirea justiției. Potrivit Constituției republicate, cu reactualizarea denumirilor și o nouă numerotare a textelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, art. 23 alin. (9) a devenit art. 23 alin. (12) și art. 123 alin. (1^1) a devenit art. 124 alin. (2). Se susține de asemenea că sunt încălcate art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil și art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională constată că asupra constituționalității dispozițiilor de lege criticate s-a pronunțat prin numeroase decizii, unele privind dispozițiile art. 81 alin. 3, altele privind dispozițiile art. 81 alin. 3 și ale art. 86^1 alin. 3 și altele privind dispozițiile art. 81 alin. 3, ale art. 86^1 alin. 3 și ale art. 86^7 alin. 3 din Codul penal. Dintre acestea din urmă, care au avut acela și obiect ca și excepția ridicată în cauza de față, menționăm

Decizia nr. 116 din 15 iunie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 21 iulie 2000, și

Decizia nr. 131 din 6 iulie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 august 2000. Curtea Constituțională a respins toate excepțiile de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile de lege în discuție, subliniind că cele trei măsuri de individualizare a executării pedepsei, și anume suspendarea condiționată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și executarea pedepsei la locul de muncă, sunt create de legiuitor și puse la dispoziția instanței ca mijloace de individualizare judiciară a executării pedepsei. Ele dau inculpatului numai o vocație, iar nu un drept de a beneficia de aceste măsuri. Fiind o creație a legiuitorului, este firesc ca acesta să determine nu numai condițiile, dar și sfera de incidență a acestor măsuri, respectiv să excludă de la aceste măsuri persoanele care au săvâr șit infracțiuni deosebit de grave sau infracțiuni de violență care vădesc o periculozitate aparte a infractorului. Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile legale în discuție nu încalcă dispozițiile sau principiile Constituției.

În ceea ce privește susținerea autorului excepției, în sensul că dispozițiile de lege criticate sunt contrare art. 16 alin. (1)și (2) din Constituție, republicată, aceasta nu poate fi reținută. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că, de și prin prevederile art. 81 alin. 3, art. 86^1 alin. 3 și art. 86^7 alin. 3 din Codul penal legiuitorul a restrâns aplicarea măsurii de individualizare a pedepsei, în sensul că nu poate fi dispusă în cazul persoanelor care au săvârșit, cu intenție, infracțiunile menționate de acest text de lege, aceasta nu contravine însă prevederilor constituționale ale art. 16, deoarece limitarea legală a aplicării suspendării condiționate, a suspendării sub supraveghere sau a executării pedepsei la locul de muncă nu încalcă nici unul dintre criteriile egalității în drepturi. Drepturile fundamentale reprezintă o constantă a personalității cetățeanului, o șansă egală acordată fiecărui individ și, din această cauză, principiul egalității cuprinde egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, iar nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetățeni în comparație cu alta. În această situație este evident că regimul pedepselor constituie o problemă de politică penală, pe care organul legislativ este singurul îndreptățit să o soluționeze în funcție de împrejurările existente la un moment dat în domeniul criminalității. Prin măsurile instituite în condițiile art. 81 alin. 3, art. 86^1 alin. 3 și art. 86^7 alin. 3 din Codul penal s-a urmărit în exclusivitate instituirea unui tratament penal mai sever pentru acele categorii de infracțiuni apreciate de legiuitor ca fapte cu un grad de pericol ridicat. În asemenea condiții încălcarea principiului egalității s-ar putea pune în discuție numai dacă reglementarea unor astfel de măsuri ar crea discriminări între cetățeni, potrivit criteriilor stabilite de legiuitorul constituant. Dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție, republicată, vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui.

Pentru motivele mai sus arătate nu poate fi reținută nici încălcarea art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Susținerea autorului excepției, în sensul că dispozițiile criticate încalcă prevederile art. 23 alin. (12) din Constituție, de asemenea, nu poate fi reținută, deoarece regimul executării pedepselor este stabilit de legiuitor în cuprinsul Codului penal, lege organică, cu respectarea unor rațiuni de politică penală impuse de împrejurările existente la un moment dat.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 124 alin. (2) din Constituție, republicată, potrivit cărora "Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți", Curtea reține că acestea trebuie corelate cu dispozițiile alin. (1) și alin. (3) ale aceluia și articol, potrivit cărora "Justiția se înfăptuiește în numele legii".i "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii". Din această perspectivă susținerea autorului excepției potrivit căreia judecătorul ar trebui să facă o individualizare a modului de executare a pedepsei, fără limitările în abstracto impuse de lege, apar ca neîntemeiate. Cele trei măsuri de individualizare a executării pedepsei, și anume suspendarea condiționată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și executarea pedepsei la locul de muncă, sunt o creație a legiuitorului, astfel încât este firesc ca acesta să determine nu numai condițiile, dar și sfera de incidență a acestor măsuri, respectiv să excludă de la aceste măsuri persoanele care au săvârșit infracțiuni deosebit de grave sau infracțiuni de violență care vădesc o periculozitate aparte a infractorului.

Întrucât aplicarea măsurilor menționate se face prin hotărârea judecătorească pronunțată ca urmare a încălcarea dreptului la un proces echitabil cuprins în art. 21 alin. (3) din Constituție, republicată, și în art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Față de cele de mai sus și având în vedere jurisprudența Curții Constituționale în materie, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 81 alin. 3, art. 86^1 alin. 3 și art. 86^7 alin. 3 din Codul penal urmează a fi respinsă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, republicată, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A. c), al art. 23 alin. (1) și al

art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 81 alin. 3, art. 86^1 alin. 3 și ale art. 86^7 alin. 3 din Codul penal, excepție ridicată de Florentin Avădani și Corneliu Crețu în Dosarul nr. 2.292/2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 27 mai 2004.