Decizia nr. 514/2019

Articolul II

art. 7 alin. (1) teza a doua din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010 : „(1) În anul 2012, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcții de execuție sau de conducere, precum și munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber corespunzător.“;

–

Articolul 9

alin. (1) teza a doua din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 : „În anul 2014, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcții de execuție sau de conducere, precum și munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber corespunzător.“;

–

Articolul 13

alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 , în forma anterioară intrării în vigoare a

Legii nr. 183/2014 : „Prin excepție de la prevederile art. 9 alin. (1), în situația în care activitatea desfășurată de personalul militar, polițiștii, funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare și personalul civil din instituțiile publice de apărare, ordine publică și securitate națională, în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, nu se poate compensa cu timp liber corespunzător, se acordă o majorare de 75% din baza de calcul prevăzută la alin. (4).“;

–

Articolul 39

alin. (2)

și

(3) din Legea nr. 360/2002 :

(2)

Programul de lucru, formele de organizare a acestuia și acordarea repausului săptămânal se stabilesc prin ordin al ministrului de interne, după consultarea Corpului Național al Polițiștilor.

(3)

Dacă interesele serviciului o impun, acordarea zilelor de odihnă săptămânale ce se cuvin polițistului poate fi amânată, în mod excepțional, cel mult de două ori într-o lună.“

22.

Curtea constată că, ulterior sesizării sale, dispozițiile

art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010

și ale

art. 9

și

13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013

au fost abrogate prin

art. 44 alin. (1) pct. 27,

respectiv prin

pct. 28 din Legea-cadru nr. 153/2017

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017. Însă, prin

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea Constituțională a stabilit că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 29 alin. (1)

și ale

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare. Astfel, deși nu mai sunt în vigoare, dispozițiile criticate își produc în continuare efectele juridice, deoarece obiectul principal al cauzei în cadrul căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate îl reprezintă acordarea timpului liber corespunzător pentru munca prestată în zilele cu repaus săptămânal, în anii 2012-2014, iar, dacă nu se poate compensa cu timp liber corespunzător, calcularea și acordarea unei majorări, în procent de 75% din salariul de bază.

23.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile criticate din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010

și din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013

contravin următoarelor dispoziții din

Constituție: art. 1 alin. (5)

referitor la obligația respectării

Constituției , a supremației sale și a legilor,

art. 15 alin. (1)

privind

universalitatea,

art. 41 alin. (2)

privind dreptul salariaților la măsuri de protecție socială și

art. 53

referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. De asemenea, se invocă dispozițiile

art. 6

și

8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , dispoziții care se referă la dreptul la un proces echitabil și la dreptul la respectarea vieții private și de familie. Totodată, autorul excepției consideră că prevederile criticate din

Legea nr. 360/2002

contravin dispozițiilor din

Constituție cuprinse în art. 1 alin. (3) , (4) și (5) privind statul de drept, principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale și cel al obligativității respectării

Constituției , a supremației sale și a legii,

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil,

art. 24

privind dreptul la apărare,

art. 41 alin. (2)

privind dreptul salariaților la măsuri de protecție socială, precum și în

art. 73 alin. (3) lit. j)

privind reglementarea statutului funcționarilor publici prin lege organică.

24.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, referitor la dispozițiile criticate din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010

și din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 , prin raportare la aceleași dispoziții constituționale ca cele invocate în cauza de față, s-a mai pronunțat, de exemplu, prin

Decizia nr. 407 din 13 iunie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 21 noiembrie 2017, sau prin

Decizia nr. 442 din 28 iunie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 896 din 24 octombrie 2018. Curtea a reținut, în esență, că dispozițiile de lege criticate - cu aplicabilitatea anuală - au stabilit că, de principiu, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcții de execuție sau de conducere, precum și munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, urmau să se compenseze numai cu timp liber corespunzător. Această reglementare a reprezentat o opțiune a legiuitorului, determinată de disponibilitățile financiare limitate ale statului în acei ani. Curtea a constatat că, la fel ca în cauza de față, autorul excepției invocă, în esență, două aspecte de neconstituționalitate, și anume faptul că dispozițiile de lege criticate au un conținut neclar și faptul că sunt contrare prevederilor

art. 53 din Constituție , întrucât restrâng exercițiul dreptului la muncă, fără respectarea condițiilor cerute de Legea fundamentală.

25.

Curtea a reținut, la paragraful 26 al

Deciziei nr. 407 din 13 iunie 2017 , că prevederile care stabilesc compensarea muncii prestate în afara programului normal de lucru, prin „timp liber corespunzător“, nu reprezintă o reglementare cu caracter de noutate în materia dreptului muncii. Astfel, înseși prevederile

art. 122 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, prevăd, ca regulă, compensarea muncii suplimentare „prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia“ și, numai în subsidiar, în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă, în termenul prevăzut de

art. 122 alin. (1)

în luna următoare,

art. 123 alin. (1)

prevede că „munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia“. Rațiunea acestei reglementări este aceea de a asigura, în primul rând, refacerea psihică și fizică a organismului salariatului în urma unui volum de muncă suplimentar, astfel încât să se creeze un echilibru între timpul de muncă și timpul de odihnă și, doar în măsura în care acest lucru nu este posibil, recompensarea bănească prin acordarea unui spor.

26.

La paragraful 27 al

Deciziei nr. 407 din 13 iunie 2017 , Curtea, invocând jurisprudența sa, a reținut că nu există obligația constituțională a statului de a asigura personalului bugetar compensare bănească pentru munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru și munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează. De asemenea, nici Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 nu prevede compensarea bănească a muncii suplimentare și a muncii prestate în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, ci compensare cu timp liber corespunzător. Prin urmare, Curtea Constituțională a reținut că acordarea de timp liber corespunzător, ca formă exclusivă de compensare a muncii suplimentare în anumiți ani, nu reprezintă o restrângere a dreptului la muncă și, astfel, nu poate fi reținută critica raportată la

art. 53 din Constituție .

27.

Referitor la caracterul clar și previzibil al normelor de lege criticate, la paragrafele 28-30 ale

Deciziei nr. 407 din 13 iunie 2017 , Curtea a constatat că interpretarea termenului „corespunzător“ este facilitată de o abordare sistematică a reglementării în materie. Astfel,

art. 122 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

stabilește corespondența dintre numărul de ore prestate peste programul normal de lucru și salariul cuvenit pentru orele libere, acordate în compensarea muncii suplimentare. În acest context, termenul „corespunzător“ are semnificația de „potrivit cu“ sau, mai precis, de „echivalent cu“. Această interpretare a sintagmei „timp liber corespunzător“ se regăsește și în actele normative date în aplicarea textelor de lege supuse analizei de constituționalitate, în care se prevede, în mod expres, că, pentru compensarea muncii suplimentare, se acordă același „număr de ore libere cu numărul de ore lucrate“. Acordarea orelor libere se face în concordanță cu prevederile legale referitoare la durata normală a timpului de lucru, indiferent de modul în care se realizează repartizarea programului de muncă, astfel încât, prin cumularea orelor lucrate în regim normal și suplimentar, să nu fie depășită această durată. Având în vedere cele mai sus reținute, Curtea a stabilit că dispozițiile de lege criticate au un conținut clar, predictibil, iar aspectele invocate de autorul excepției nu relevă decât probleme de aplicare a legii, asupra cărora însă instanța de contencios constituțional nu este competentă să se pronunțe.

28.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la prevederile

art. 6

și

8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , dispoziții care se referă la dreptul la un proces echitabil și dreptul la respectarea vieții private și de familie, la paragraful 32 al

Deciziei nr. 407 din 13 iunie 2017 , Curtea a reținut că acestea, prin conținutul lor, nu au incidență în cauză. De altfel, autorul excepției nici nu motivează modul în care textele de lege criticate ar aduce atingere acestor prevederi convenționale.

29.

Referitor la prevederile din

Legea nr. 360/2002,

criticate sub aceleași aspecte ca în cauza de față, Curtea s-a mai pronunțat prin

Decizia nr. 825 din 11 decembrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 13 martie 2019, sau prin

Decizia nr. 31 din 17 ianuarie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 12 aprilie 2019, reținând, în esență, că, în acord cu jurisprudența sa, polițistul este funcționar public civil, cu statut special, potrivit

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 , și că, în conformitate cu

art. 2 alin. (1)

din actul normativ menționat, polițistul este învestit cu exercițiul autorității publice. În consecință, elementele esențiale în ceea privește nașterea, executarea și încetarea raporturilor de serviciu se referă în mod intrinsec la statutul polițistului, statut care este reglementat prin lege organică, potrivit

art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție , respectiv

Legea nr. 360/2002.

30.

Prin

Decizia nr. 31 din 17 ianuarie 2019 , paragraful 33, Curtea a constatat că dispozițiile

art. 39 alin. (2) din Legea nr. 360/2002

nu fac altceva decât să precizeze atribuția ministrului de resort de a stabili prin ordin, după consultarea Corpului Național al Polițiștilor, programul de lucru, formele de organizare a acestuia și acordarea repausului săptămânal, în limitele enunțate de

art. 39 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 , asemenea aspecte având, în viziunea legiuitorului, particularități tehnice, de organizare în concret a activității polițistului. Prin aceeași decizie, paragraful 34, Curtea a constatat că regulile specifice privind programul de lucru, formele de organizare a acestuia și acordarea repausului săptămânal pot fi stabilite prin ordin al ministrului de resort, în condițiile dispozițiilor a rt. 77

și

78 din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit cărora ordinele cu caracter normativ ale conducătorilor ministerelor se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului, iar acestea trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora. Pentru toate aceste argumente, Curtea a constatat că delegarea către ministrul de resort a stabilirii prin ordin a programului de lucru, a organizării acestuia și a acordării repausului săptămânal nu vizează elemente esențiale ale raportului de serviciu al polițiștilor, în sensul reținut de Curtea Constituțională în jurisprudența sa, ci reprezintă o modalitate prin care legiuitorul a înțeles să creeze condiții adecvate de organizare în concret a activității polițistului.

31.

În ceea ce privește critica privind existența unei neconcordanțe între dispozițiile

art. 39 alin. (1)

și

art. 39 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 , formulată din perspectiva încălcării dispozițiilor

art. 1 alin. (5) din Constituție , Curtea a constatat, prin

Decizia nr. 31 din 17 ianuarie 2019 , paragraful 36, că aceasta nu poate fi reținută, deoarece noțiunea de „lege“, utilizată în cuprinsul

art. 39 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 , are în vedere un sens larg, ce acoperă ansamblul dispozițiilor normative cuprinse în reglementările ce formează dreptul intern, nevizând în exclusivitate doar legile, în sens formal ca acte normative adoptate de Parlament.

32.

Referitor la dispozițiile

art. 39 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 , criticate sub aspectul lipsei de precizie și claritate, în acord cu jurisprudența sa referitoare la

art. 1 alin. (5) din Constituție , Curtea a constatat că dispozițiile de lege criticate prevăd cu claritate posibilitatea amânării excepționale a repausului săptămânal, în cazuri justificate obiectiv de interesele serviciului, în condițiile în care

Legea nr. 360/2002

instituie, prin

art. 39 alin. (1),

regula asigurării continuității serviciului polițienesc și stabilește, prin

art. 44 alin. (1),

că „Serviciul polițienesc are caracter permanent și obligatoriu“, ceea ce poate presupune un program de lucru diferit al polițiștilor de cel al altor categorii profesionale și situații diverse în care polițistul ar putea să nu beneficieze de timp liber în aceleași condiții cu cele stabilite în dreptul comun.

33.

În privința sintagmei „dacă interesele serviciului o impun“ din cuprinsul normei legale criticate, Curtea a precizat, prin

Decizia nr. 31 din 17 ianuarie 2019 , paragraful 38, că orice eventuală măsură arbitrară sau abuzivă dispusă de șefii ierarhici din cadrul Poliției Române atrage sancțiune juridică, potrivit

art. 5 din Legea nr. 360/2002 , aceștia „răspund pentru legalitatea dispozițiilor date subordonaților. Ei sunt obligați să verifice dacă acestea au fost transmise și înțelese corect și să controleze modul de îndeplinire a lor“. Prin urmare, Curtea a constatat că, interpretate în ansamblul dispozițiilor

Legii nr. 360/2002 , prevederile

art. 39 alin. (3)

din lege au un conținut normativ clar și predictibil și oferă suficiente repere pentru ca destinatarul acestora - în cazul de față, polițistul - să înțeleagă sensul lor și să își adapteze conduita.

34.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, cele statuate prin deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

35.

În final, Curtea constată că, deși autorul excepției invocă în mod formal prevederile constituționale ale

art. 1 alin. (3)

privind trăsăturile statului român și ale

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil și ale

art. 24

privind dreptul la apărare, în realitate, acesta nu motivează pretinsa contrarietate a dispozițiilor criticate cu prevederile constituționale invocate. Or, potrivit

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , sesizările adresate Curții Constituționale trebuie motivate. Prin urmare, Curtea nu se poate substitui autorului excepției în ceea ce privește formularea unor motive de neconstituționalitate. Acest fapt ar avea semnificația exercitării unui control de constituționalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispozițiile

art. 146 din Constituție

(a se vedea în acest sens

Decizia nr. 31 din 17 ianuarie 2019 , paragraful 41).

36.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3,

al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din Ministerul Afacerilor Interne, în numele membrilor Sindicatului Național al Polițiștilor și Personalului Contractual al Poliției de Frontieră Caraș-Severin, în Dosarul nr. 19.033/3/CAF/2015 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și de același sindicat, în numele și pentru membrul său de sindicat Andrei Cristian Zamfir, în Dosarul nr. 28.307/3/2015 al aceleiași instanțe și constată că prevederile

art. II art. 7 alin. (1) teza a doua din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010

pentru completarea

art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008

privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, ale

art. 9 alin. (1) teza a doua

și

art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, în forma anterioară intrării în vigoare a

Legii nr. 183/2014

privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 37/2014

pentru modificarea și completarea

art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice și ale

art. 39 alin. (2)

și

(3) din Legea nr. 360/2002

privind Statutul polițistului sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 septembrie 2019.