Decizia nr. 261/2011

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Fabian Niculae - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 37 alin. 2 și art. 40 alin. 1, 2 și 4 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Petrea Alecu în Dosarul nr. 5.884/1/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 7 mai 2010, pronunțată în Dosarul nr. 5.884/1/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 37 alin. 2 și art. 40 alin. 1, 2 și 4 din Codul de procedură civilă.

Excepția a fost invocată de Petrea Alecu într-un dosar având ca obiect soluționarea unei cereri de strămutare.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile art. 37 alin. 2 din Codul de procedură civilă încalcă principiile și drepturile constituționale privind statul de drept, egalitatea în drepturi, dreptul la apărare și înfăptuirea justiției. Astfel, se arată că, deși potrivit Codului civil și Codului de procedură civilă, părțile sunt obligate să își dovedească temeinicia drepturilor pretinse sau a cererilor formulate, iar simplele afirmații referitoare la bănuielile uneia dintre ele cu privire la presupusa nepărtinire a judecătorilor, fără a fi probată, precum și procedura inchizitorială, dictatorială, de soluționare a cererilor de strămutare, produc un dezechilibru major în exercitarea drepturilor procesuale ale părților, petentul fiind crezut pe simple afirmații, iar intimatul trebuind să facă dovada contrarie. În cazul admiterii cererii de strămutare, se înfrânge prezumția de nevinovăție, întrucât partea adversă e obligată să își apere interesele în altă instanță decât cea de domiciliu, ceea ce îi îngreunează nejustificat exercitarea drepturilor procesuale, iar posibilitatea părților de a formula nelimitat cereri de strămutare produce o inechitate în exercitarea drepturilor procesuale.

De asemenea, dispozițiile art. 40 alin. 1, 2 și 4 din Codul de procedură civilă sunt neconstituționale, întrucât judecarea cererii de strămutare în camera de consiliu încalcă principiul publicității ședinței de judecată consacrat de art. 127 din Constituție. Posibilitatea președintelui de a ordona suspendarea cauzei, fără citarea părților, contravine principiilor dreptului la apărare, al publicității, contradictorialității și oralității ședințelor de judecată, iar pronunțarea hotărârii fără a fi motivată și inexistența unei căi de atac încalcă dispozițiile constituționale privind statul de drept, accesul liber la justiție, dreptul la apărare și folosirea căilor de atac.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale atacate sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 37 alin. 2 și art. 40 alin. 1, 2 și 4 din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins:

- Art. 37 alin. 2: "Strămutarea pricinii se mai poate cere pentru motive de bănuială legitimă sau de siguranță publică. Bănuiala se socotește legitimă de câte ori se poate presupune că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi știrbită datorită împrejurării pricinii, calității părților ori vrăjmășiilor locale. Constituie motive de siguranță publică acele împrejurări care creează presupunerea că judecata procesului la instanța competentă ar putea produce tulburarea ordinii publice.";

- Art. 40 alin. 1, 2 și 4: "Cererea de strămutare se judecă în camera de consiliu.

Președintele instanței va putea cere dosarul pricinii și să ordone, fără citarea părților, suspendarea judecării pricinii, comunicând de urgență această măsură instanței respective.

[...]

Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare și nu este supusă niciunei căi de atac. Ea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanță înainte de strămutare urmează să fie păstrate."

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor cuprinse în art. 1 alin. (3) și (5) privind statul de drept și respectarea Constituției, art. 16 alin. (1) și (2) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) și (3) privind accesul liber la justiție, art. 24 alin. (1) și (2) privind dreptul la apărare, art. 124 privind înfăptuirea justiției, art. 127 privind caracterul public al dezbaterilor și art. 129 privind folosirea căilor de atac din Constituție.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 37 alin. 2, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată.

Curtea reține că hotărârea pronunțată de instanță cu ocazia soluționării cererii de strămutare este rezultatul unui act de administrare a justiției, iar nu de soluționare în fond a unei cauze civile. Astfel, de vreme ce nu se judecă fondul pricinii, nu se poate susține că interesele celor în cauză ar fi prejudiciate, știrbindu-se în acest fel exercițiul drepturilor constituționale invocate. De asemenea, Curtea constată că, potrivit art. 39 alin. 2, cererea de strămutare întemeiată pe motive de bănuială legitimă [...] se judecă de către Înalta Curte de Casație și Justiție, o instanță superioară ce beneficiază, la rândul ei, de toate garanțiile de independență și imparțialitate, astfel încât este neîntemeiată susținerea autorului excepției de neconstituționalitate potrivit cărora strămutarea operează în baza unor simple afirmații ale părții care are interes.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 40 alin. 1 și 4 din Codul de procedură civilă, prin Decizia nr. 1.108 din 16 octombrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 noiembrie 2008, Curtea a statuat că strămutarea procesului civil reprezintă un incident procedural referitor la instanța sesizată cu judecarea pricinii și are ca finalitate înlăturarea suspiciunilor ce ar putea să apară cu privire la independența sau imparțialitatea acesteia. Cererea de strămutare formează obiectul unei judecăți distincte și se adresează instanței competente, potrivit art. 39 din Codul de procedură civilă, care, soluționând acest incident procedural, se desesizează în mod definitiv. În situația în care instanța a dispus strămutarea, prin hotărârea pronunțată va arăta și în ce măsură actele îndeplinite înainte de strămutare urmează a fi păstrate.

Cu privire la susținerile autorului excepției de neconstituționalitate conform cărora prevederile art. 40 alin. 1 și 4 din Codul de procedură civilă împiedică accesul liber la justiție, întrucât cererea de strămutare se judecă în camera de consiliu, iar hotărârea asupra strămutării nu este supusă niciunei căi de atac, Curtea constată că, potrivit jurisprudenței sale, accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, dar aceasta nu înseamnă însă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor (a se vedea

Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Prin aceeași decizie, Curtea a reținut că prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor situații diferite.

Astfel, este dreptul exclusiv al organului legislativ de a stabili regula potrivit căreia hotărârea de strămutare a pricinii nu este supusă niciunei căi de atac, în considerarea faptului că prin această instanță nu se pronunță asupra fondului, iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitivă a cauzelor, antrenând, totodată, cheltuieli materiale suplimentare pentru justițiabili.

De altfel, asupra constituționalității alin. 4 al art. 40 din Codul de procedură civilă, Curtea s-a mai pronunțat prin mai multe decizii, ca, de exemplu,

Decizia nr. 79 din 8 februarie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 16 februarie 2007,

Decizia nr. 624 din 26 iunie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 24 august 2007, și

Decizia nr. 468 din 22 aprilie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iulie 2007.

De asemenea, stabilirea de către legiuitor a regulii potrivit căreia judecarea cererii de strămutare se face în camera de consiliu nu contravine art. 21 din Constituție, legiuitorul acționând în virtutea competențelor sale stabilite de art. 126 alin. (2) din Constituție. Totodată, soluția legislativă criticată este justificată de faptul că în această procedură nu se tranșează fondul litigiului, ci exclusiv o chestiune ce vizează buna administrare a actului de justiție.

În ceea ce privește dispozițiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea s-a mai pronunțat prin

Decizia nr. 573 din 3 noiembrie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.143 din 19 decembrie 2005, reținând că soluția legislativă adoptată prin reglementarea dedusă controlului de constituționalitate de a lăsa la latitudinea președintelui instanței învestită cu soluționarea cererii de strămutare suspendarea judecării pricinii nu relevă nicio contradicție cu textele constituționale de referință. Astfel, prerogativa președintelui instanței învestite cu soluționarea cererii de strămutare de a suspenda judecarea pricinii îi permite acestuia ca, în funcție de motivele de strămutare invocate, de seriozitatea și credibilitatea lor, să aprecieze asupra măsurii în care suspendarea se impune, pentru a se evita o soluție părtinitoare. Astfel, Curtea a constatat că dispozițiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură civilă nu contravin textului art. 21 alin. (3) din Constituție, ci, dimpotrivă, posibilitatea recunoscută președintelui de a decide asupra suspendării, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, este de natură să contribuie la realizarea dreptului la un proces echitabil, precum și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile anterioare își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 37 alin. 2 și art. 40 alin. 1, 2 și 4 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Petrea Alecu în Dosarul nr. 5.884/1/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 22 februarie 2011.