Decizia nr. 655/2011

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Simina Gagu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 452 alin. 2 lit. c) teza finală din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Consiliul Local - Direcția de Taxe și Impozite a Municipiului Piatra-Neamț și Municipiul Piatra-Neamț, prin primar, în Dosarul nr. 1.716/279/2010 al Judecătoriei Piatra-Neamț și care formează obiectul Dosarului nr. 3.328D/2010 al Curții Constituționale.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Președintele dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 3.329D/2010, având ca obiect aceeași excepție, ridicată de aceiași autori, în Dosarul nr. 1.715/279/2010 al Judecătoriei Piatra-Neamț.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea Dosarului nr. 3.329D/2010, la Dosarul nr. 3.328D/2010, având în vedere că acestea au un obiect identic.

Reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu măsura conexării dosarelor.

Curtea, în temeiul dispozițiilor

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , dispune conexarea Dosarului nr. 3.329D/2010, la Dosarul nr. 3.328D/2010, care este primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de admitere a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, arată că, într-adevăr, legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de proprietate, însă, contrar art. 44 din Constituție, interdicția popririi sumelor necesare drepturilor salariale, care operează nu mai mult de 6 luni de la data înființării popririi, nu reprezintă o limitare rezonabilă a acestui drept. De asemenea, arată că salariul, care reprezintă un "bun", protejat de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, are caracter vital, reprezintă un obiect al contractului de muncă, astfel încât normele criticate reprezintă o ingerință în executarea contractului de muncă. Ca atare, sancțiunea vizează, în realitate, drepturile angajaților și, în contradicție cu dispozițiile art. 53 din Constituție, restrânge nejustificat dreptul de proprietate al acestora. Invocă, în acest sens, Directiva 2008/94/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin încheierile din 8 iulie 2010 și 7 iulie 2010, pronunțate în dosarele nr. 1.716/279/2010 și nr. 1.715/279/2010, Judecătoria Piatra-Neamț a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 452 alin. 2 lit. c) teza finală din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Consiliul Local - Direcția de Taxe și Impozite a Municipiului Piatra-Neamț și Municipiul Piatra-Neamț, prin primar, în litigii având ca obiect validare poprire.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia arată că textul legal criticat este neconstituțional, în măsura în care interdicția de executare silită prin poprire a drepturilor salariale este limitată la termenul de 6 luni de la data înființării acesteia. Pentru a răspunde exigențelor constituționale, ar trebui eliminată sintagma "nu mai mult de 6 luni de la data înființării popririi", numai în acest mod realizându-se o protecție efectivă a dreptului la salariu, în conformitate cu dispoziții din pacte și tratate la care România este parte, precum:

Convenția nr. 95/1949

privind protecția salariului, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, Carta socială europeană revizuită, "Directiva 2002/1974/CE a Parlamentului European și a Consiliului de modificare a Directivei 80/1987/CEE a Consiliului privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului". Susțin că, prin dispozițiile legale criticate, se realizează o restrângere a exercițiului dreptului la salariu, care nu se încadrează în vreuna dintre ipotezele prevăzute de art. 53 din Constituție. Această restrângere nu este nici proporțională (salariații urmând a fi lipsiți de posibilitatea de a-și asigura un nivel de trai satisfăcător) și nici nediscriminatorie (salariații urmând a fi privați de un drept deja dobândit, fără a se putea apăra, spre deosebire de ceilalți debitori).

Totodată, întrucât salariul reprezintă un "bun" în accepțiunea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului noțiunii din textul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevederile legale criticate încalcă și dreptul de proprietate privată. Autorii excepției invocă în acest sens hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în Cauza Gasus Dosier- und Fțrdertechnik GmbH contra Olandei, 1995.

Judecătoria Piatra-Neamț apreciază că prevederile art. 452 alin. 2 lit. c) teza finală din Codul de procedură civilă nu contravin dispozițiilor art. 11, art. 15 alin. (1), art. 20, art. 44 alin. (1) și (2) și art. 53 din Constituție, deoarece acestea au rolul de a proteja creditorul, care ar putea astfel să se vadă lipsit de posibilitatea de a-și recupera creanța în fața unei stări de insolvabilitate continue a debitorului. Prin instituirea normei respective nu sunt îngrădite și nici restrânse vreunele dintre drepturile fundamentale, ci, dimpotrivă, rațiunea normei rezidă în necesitatea de a garanta recuperarea creanțelor prin posibilitatea îndestulării creditorului și din sumele de bani destinate unei afectațiuni speciale. În măsura în care nu s-ar limita la o perioadă de timp dreptul debitorului de a excepta de la executare silită anumite sume, dreptul creditorului rezultând dintr-un titlu executoriu ar putea deveni iluzoriu.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 452 alin. 2 lit. c) teza finală din Codul de procedură civilă, prevederi introduse prin

art. I pct. 22 din Legea nr. 459/2006

pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 994 din 13 decembrie 2006, având, în prezent, următorul cuprins: "Nu sunt supuse executării silite prin poprire:

[...]

c) sumele necesare plății drepturilor salariale, dar nu mai mult de 6 luni de la data înființării popririi."

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, textul de lege criticat încalcă dispozițiile constituționale ale art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, art. 15 alin. (1) privind universalitatea, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 44 alin. (1) și (2) privind garantarea și ocrotirea dreptului de proprietate privată și ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și înfrâng norme din

Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 95/1949

privind protecția salariului, ratificată prin

Decretul nr. 284/1973 , publicat în Buletinul Oficial nr. 81 din 6 iunie 1973, art. 5 pct. 2 și art. 7 lit. a) din Pactul internațional din 16 decembrie 1966 cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin

Decretul nr. 212/1974 , publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974, Partea I pct. 4 și Partea a II-a art. 4 din Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată prin

Legea nr. 74/1999 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999, Directiva 2002/74/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 de modificare a Directivei 80/987/CEE a Consiliului privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului, precum și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 452 alin. 2 lit. c) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora nu sunt supuse executării silite prin poprire sumele necesare plății drepturilor salariale, dar nu mai mult de 6 luni de la data înființării popririi, reprezintă norme procedurale, prin care se instituie o excepție de la regula executării silite prin poprire. Potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, procedura de judecată, deci inclusiv stabilirea unor excepții sau interdicții în materia executării silite sub forma popririi, sunt de competența exclusivă a legiuitorului, evident cu respectarea celorlalte principii sau prevederi din Legea fundamentală.

Astfel, Curtea constată că exceptarea prevăzută de dispozițiile legale supuse controlului de constituționalitate nu încalcă dreptul de proprietate privată, astfel cum acesta este reglementat prin art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Legiuitorul român a instituit o excepție firească în această materie, având în vedere natura și destinația unor astfel de sume, iar faptul că interdicția reglementată nu are caracter permanent, ci operează doar pentru o durată de până la 6 luni de la înființarea popririi, nu poate fi considerat contrar drepturilor sau intereselor legitime ale debitorului poprit sau ale terțului poprit.

Termenul de 6 luni, care conferă caracter temporar exceptării de la executarea silită prin poprire a sumelor necesare plății drepturilor salariale, nu poate fi, ca atare, neconstituțional. Acest termen permite debitorului să depună diligențe pentru obținerea sumelor necesare executării obligației și constituie, totodată, o garanție indispensabilă derulării executării silite prin poprire, în condiții rezonabile pentru toate părțile implicate în această procedură: creditor, debitor poprit, terț poprit. Rezultă faptul că dispozițiile legale criticate au ca finalitate, pe de o parte, ocrotirea intereselor debitorului, iar pe de altă parte, protecția drepturilor creditorului, îndreptățit să obțină, pe calea unei proceduri suple și rapide, executarea obligației recunoscute printr-un titlu executoriu.

De asemenea, astfel cum dispune art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, conținutul și limitele dreptului de proprietate privată sunt stabilite prin lege.

În aceste condiții, Curtea Constituțională a reținut constant în jurisprudența sa, de exemplu prin

Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că "legiuitorul ordinar este așadar competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat".

În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în repetate rânduri (spre exemplu, în Cauza Dacia S.R.L. contra Moldovei, 2008, Cauza James și alții contra Regatului Unit, 1986, Cauza Sporrong și Lonnroth contra Suediei, 1982) a precizat că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cuprinde trei reguli distincte: prima, stabilită în prima teză din primul alineat, este de natură generală și enunță principiul respectării proprietății; a doua regulă, cuprinsă în teza a doua a aceluiași alineat, se referă la privațiunea de proprietate și o supune anumitor condiții; regula a treia, consemnată în al doilea alineat, recunoaște statelor prerogativa, între altele, de a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general. Între aceste reguli există o interdependență. De asemenea, în Cauza Ponomaryov contra Ucrainei, 2008, Curtea europeană a statuat că existența unei datorii confirmate printr-o hotărâre definitivă și executorie furnizează beneficiarului hotărârii o "speranță legitimă" că datoria va fi plătită și constituie un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional.

În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Vontas și alții contra Greciei, 2009, a considerat că statele au obligația pozitivă de a stabili proceduri judiciare, care oferă garanțiile procedurale necesare instanțelor judecătorești naționale să se pronunțe în mod eficient și corect în cazurile referitoare la chestiuni de proprietate. Aceasta înseamnă, în special, că art. 1 din Primul Protocol implică faptul că orice interferență în respectarea bunurilor trebuie să fie însoțită de garanții procedurale, care oferă persoanei sau entității vizate o ocazie adecvată de a prezenta cazul în fața autorităților competente.

Totodată, referitor la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Scordino contra Italiei, 2006, că o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să asigure un just echilibru între exigențele interesului general al comunității și cele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului.

Prin urmare, declanșarea procedurii executării silite prin poprire asupra sumelor necesare plății drepturilor salariale, după expirarea termenului de cel mult 6 luni, relevă o deplină conformitate cu normele constituționale și convenționale menționate mai sus, deoarece această procedură, având ca scop aducerea la îndeplinire a unei obligații certe, lichide și exigibile, constatată prin titlu executoriu, este instituită pentru a nu leza dreptul legal recunoscut al titularului creanței. Se asigură, astfel, un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Referitor la critica de neconstituționalitate care vizează pretinsa încălcare a dreptului fundamental la salariu, astfel cum este reglementat de normele constituționale și de actele juridice internaționale invocate în motivarea excepției, Curtea constată că aceasta nu poate fi reținută. Instanța de contencios constituțional a reținut în jurisprudența sa, de exemplu, prin

Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, că salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă și reprezintă contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat și angajator se concretizează în obligații de ambele părți, iar una dintre obligațiile esențiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată.

Totodată, Curtea constată că, în ansamblul său, critica de neconstituționalitate este formulată de persoane juridice de drept public, din perspectiva încălcării dreptului la salariu și a dreptului de proprietate al salariaților acestora. În aceste condiții, Curtea observă că, în materia executării obligațiilor de plată ale instituțiilor și autorităților publice, stabilite prin titluri executorii, sunt incidente dispozițiile

Ordonanței Guvernului nr. 22/2002

privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2002, care, stabilind reguli speciale, derogatorii de la Codul de procedură civilă, au o evidentă finalitate de protecție a patrimoniului instituțiilor publice, ca o premisă indispensabilă a desfășurării activității lor în condiții optime și, prin aceasta, a îndeplinirii atribuțiilor ce le revin ca parte integrantă a mecanismului statului.

În ceea ce privește argumentele autorilor excepției privind existența unei neconcordanțe a dispozițiilor interne cu prevederile Directivei 2002/74/CE, Curtea precizează, pe de parte, că aceasta a fost abrogată prin art. 16 din Directiva 2008/94/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului și, pe altă parte, că, potrivit jurisprudenței sale, spre exemplu,

Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie 2010, nu are competența de a analiza conformitatea dreptului național cu prevederile cuprinse în actele obligatorii adoptate la nivelul Uniunii Europene.

Referitor la invocarea încălcării dispozițiilor art. 15 alin. (1) din Constituție, Curtea constată că aceasta nu poate fi reținută. Aceste norme fundamentale exprimă legătura indisolubilă dintre drepturi și obligații, intercondiționarea lor și, de aceea, este pe deplin constituțional ca dreptului de creanță, legal recunoscut al creditorului, să îi corespundă obligația debitorului de a executa cele înscrise într-un titlu executoriu.

În final, Curtea observă că dispozițiile art. 53 din Legea fundamentală nu au incidență în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exercițiului vreunui drept sau al vreunei libertăți fundamentale, în sensul prevăzut de norma constituțională invocată.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 452 alin. 2 lit. c) teza finală din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Consiliul Local - Direcția de Taxe și Impozite a Municipiului Piatra-Neamț și Municipiul Piatra-Neamț, prin primar, în dosarele nr. 1.716/279/2010 și nr. 1.715/279/2010 ale Judecătoriei Piatra-Neamț.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 17 mai 2011.