Decizia nr. 1265/2011

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Benke Karoly - magistrat-asistent-șef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 17 alin. (4) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, excepție ridicată de Sindicatul Salariaților Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară din București în Dosarul nr. 2.168/116/2010 al Tribunalului Călărași - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului nr. 16D/2011.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se apreciază că salariații din sectorul public și cei din sectorul privat se află într-o situație juridică diferită, ținând cont de sursa de finanțare a salariilor acestora, astfel încât și tratamentul juridic aplicat acestora trebuie să fie diferit. Prin urmare, modificarea prin lege a contractelor individuale de muncă a personalului plătit din fonduri publice este consecința firească a legăturii directe existente între acesta și bugetul de stat.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 24 noiembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 2.168/116/2010, Tribunalul Călărași - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 17 alin. (4) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, excepție ridicată de Sindicatul Salariaților Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară din București într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii autorului excepției de acordare a unor drepturi bănești.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că modificarea contractului individual de muncă al lucrătorilor din sectorul bugetar prin voința unilaterală a legiuitorului, în lipsa acordului de voință al angajatului, constituie o încălcare a textului art. 16 din Constituție, din moment ce pentru angajații din sectorul privat o atare posibilitate este exclusă. Se arată că atât angajații din mediul privat, cât și cei din mediul public sunt înainte de toate salariați, iar distincția public-privat nu are nicio relevanță pentru ca acestora să li se aplice un tratament juridic diferențiat în privința modificării contractului individual de muncă. Prin urmare, se apreciază că textul de lege criticat impune în privința angajaților din mediul public, față de cei din mediul privat, un tratament juridic diferit, fără o justificare obiectivă și rațională. Totodată, se consideră că este încălcat și dreptul de proprietate privată al angajatului din mediul public, în acest sens fiind invocată Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 26 noiembrie 2002, pronunțată în Cauza Buchen împotriva Republicii Cehe.

În fine, se arată că, întrucât legiuitorul poate modifica după bunul plac orice element al contractului individual de muncă prin acte normative, sunt încălcate implicit și prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.

Tribunalul Călărași - Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, se arată că dispozițiile legale criticate nu încalcă art. 16 din Constituție, întrucât se aplică tuturor categoriilor de persoane ale căror raporturi de muncă au luat naștere în baza unor contracte individuale de muncă. Totodată, se apreciază că atât Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cât și Pactul internațional privind drepturile civile și politice admit posibilitatea diminuării rezonabile a gradului de protecție oferită dreptului la muncă atât timp cât nu este afectată substanța dreptului.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate ridicată este neîntemeiată. În acest sens, se arată că reglementarea prin lege a conținutului anumitor clauze ale contractului individual de muncă nu este contrară textelor constituționale invocate.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale, reprezentând chiar o măsură de protecție a salariaților care trebuie astfel să își cunoască drepturile și obligațiile care decurg din contractul individual de muncă. Totodată, apreciază că art. 44 din Constituție, invocat în susținerea excepției, nu are incidență în cauză.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispozițiile

art. 17 alin. (4) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003. În realitate, astfel cum rezultă din motivarea excepției, Curtea constată că autorul acesteia critică numai teza finală a art. 17 alin. (4) din lege.

Ulterior sesizării Curți Constituționale,

art. 17 alin. (4) din Legea nr. 53/2003

a fost modificat prin

Legea nr. 40/2011

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 53/2003

- Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 31 martie 2011, iar

Legea nr. 53/2003

a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011. Soluția legislativă criticată a fost, de principiu, menținută și se regăsește în prezent la art. 17 alin. (5) teză finală din lege, text asupra căruia Curtea, potrivit jurisprudenței sale, urmează a se pronunța și care are următorul cuprins:

"(5) Orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin. (3) în timpul executării contractului individual de muncă impune încheierea unui act adițional la contract, într-un termen de 20 de zile lucrătoare de la data apariției modificării, cu excepția situațiilor în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege."

Autorul excepției susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 16 privind egalitatea în drepturi și ale art. 44 privind proprietatea privată. Totodată, se consideră a fi încălcate și prevederile art. 1 paragraful 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocându-se în acest sens Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 26 noiembrie 2002, pronunțată în Cauza Buchen împotriva Republicii Cehe.

Examinând excepția de neconstituționalitate formulată, Curtea constată că autorul excepției pornește de la o ipoteză greșită, în sensul în care teza finală a art. 17 alin. (5) din lege se aplică numai angajaților din sfera publică. Or, acest text vizează toate raporturile de muncă existente la un moment dat și care sunt modificate în mod expres printr-o lege. Nu se poate susține că, de principiu, legiuitorul nu poate interveni în raporturile de muncă stabilite în sfera privată printr-un act normativ, acesta, spre exemplu, putând modifica durata concediului de odihnă la care salariatul are dreptul; condițiile de acordare a preavizului de către părțile contractante și durata acestuia; durata normală a muncii, exprimată în ore/zi și ore/săptămână; contractul colectiv de muncă ce reglementează condițiile de muncă ale salariatului; durata perioadei de probă etc. Mai mult, legiuitorul poate modifica și cuantumul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, astfel încât, indiferent de cele consemnate în contractul individual de muncă, părțile nu pot prevedea drepturi bănești inferioare acestuia. Rezultă că această prevedere legală permite legiuitorului să își îndeplinească obligația pozitivă de a prevedea și crea cadrul legal necesar în care să se desfășoare raporturile de muncă.

Desigur, există unele situații în care legea nu poate interveni în raporturile dintre angajații și angajatorii privați, respectiv în privința cuantumului concret al salariilor ce depășesc cuantumul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, situație care ab initio este exclusă în raporturile dintre angajații și angajatorii din mediul public.

Astfel, prin

Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, sau

Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011, Curtea a statuat că angajații din mediul public nu se află în aceeași situație juridică precum cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizațiile sau soldele de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește cheltuielile din acest buget. Or, salariile/ indemnizațiile/soldele reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator. Curtea a arătat că obligarea de către stat, deci de către un terț, raportat la contractul individual de muncă încheiat, atât a angajatorului de a-și reduce cheltuielile de personal, cât și a angajatului în sensul diminuării veniturilor sale, ar încălca în mod flagrant art. 1 alin. (3) și (5), art. 41, art. 44 și art. 45 din Constituție.

Autorul excepției contestă tocmai acest aspect, respectiv faptul că numai în sfera publică statul poate modifica, fără încheierea unui act adițional, contractul individual de muncă sub aspectul salariului sau sporurilor acordate. Or, astfel cum s-a arătat mai sus, din punctul de vedere al sursei de finanțare a cheltuielilor de personal angajații din sfera publică și cei din sfera privată nu sunt în aceeași situație juridică, sursa de finanțare fiind indisolubil legată de bugetul public național.

Rezultă că în sfera privată, sub aspectul mai sus menționat, legea nu poate interveni, iar în sfera publică această intervenție este justificată în mod obiectiv și rațional de natura sursei de finanțare a cheltuielilor de personal.

De asemenea, prin

Decizia nr. 1.601 din 9 decembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 4 februarie 2011, Curtea a statuat că în sfera publică salariile/indemnizațiile/soldele sunt stabilite în baza legii [a se vedea, în acest sens, și art. 162 alin. (3) din Codul muncii], ca act al legiuitorului originar sau delegat; legea este cea care oferă angajatorului public o marjă privind acordarea anumitor sporuri specifice, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Manifestarea sa de voință este condiționată și totodată limitată de lege. Însă, atunci când legea diminuează cuantumul sporurilor sau le suprimă, contractul individual de muncă nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor două părți contractante pentru a se aplică noile prevederi legale.

În fine, prin

Decizia nr. 1.250 din 7 octombrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, Curtea a constatat că ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea și să o aplice ca atare, chiar dacă aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncă, individuale sau colective, ale personalului plătit din fonduri publice. Rațiunea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării și încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte și să fie în acord cu legea.

În consecință, nu se poate reține încălcarea art. 16 din Constituție. Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 44 din Constituție și art. 1 paragraful 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea observă că acestea nu au incidență în cauză, conținutul normativ al textului criticat neavând nicio legătură cu acestea. Mai mult, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată în cauză se referă la pensii, și nu la raporturi de muncă.

Textul criticat nu contravine nici art. 1 alin. (3) din Constituție din moment ce, astfel cum s-a arătat, intervenția legiuitorului, de principiu, privește toate categoriile de angajați, iar voința sa nu poate fi arbitrară, ci supusă principiilor și rigorilor Constituției; mai mult, aceasta, fiind materializată într-un act normativ de reglementare primară, poate fi cenzurată de către Curtea Constituțională pe calea controlului de constituționalitate, garanție a asigurării supremației Constituției.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, excepție ridicată de Sindicatul Salariaților Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară din București în Dosarul nr. 2.168/116/2010 al Tribunalului Călărași - Secția civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 27 septembrie 2011.