Decizia nr. 1267/2011

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Benke Karoly - magistrat-asistent-șef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 78 alin. (1) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, excepție ridicată de Societatea Comercială "Codecs" - S.A. din București în Dosarul nr. 39.355/3/2009 al Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și care formează obiectul Dosarului nr. 198D/2011.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că soluția legislativă criticată, în urma republicării

Legii nr. 53/2003 , se regăsește în cuprinsul art. 80 alin. (1) al legii; solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, invocând în acest sens

deciziile Curții Constituționale nr. 318 din 29 martie 2007

și nr. 1.241 din 7 octombrie 2010.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 8 septembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 39.355/3/2009, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 78 alin. (1) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, excepție ridicată de Societatea Comercială "Codecs" - S.A. din București într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației formulate împotriva deciziei de concediere dispuse de autorul excepției.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că textul legal criticat contravine art. 16 și 44 din Constituție, întrucât angajatorul care a dispus măsura concedierii se află în imposibilitate concretă de plată a acestor despăgubiri, dată fiind situația dificilă pe care o traversează economia românească. Prin urmare, când angajatorul s-ar afla într-o asemenea situație, instanța judecătorească nu ar trebui să aibă posibilitatea stabilirii unor astfel de despăgubiri.

Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, se arată că angajatorul care a cauzat un prejudiciu angajatului prin desfacerea nelegală a contractului individual de muncă nu se află în aceeași situație cu cel prejudiciat, iar obligația de despăgubire nu poate fi interpretată ca instituind o situație privilegiată pentru acesta din urmă. Pentru aceleași motive nu se poate reține nici încălcarea art. 44 din Constituție.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispozițiile

art. 78 alin. (1) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003. În realitate, astfel cum rezultă din motivarea excepției, autorul acesteia critică numai teza finală a art. 78 alin. (1) din lege. Ulterior sesizării Curți Constituționale,

Legea nr. 53/2003

a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011. Soluția legislativă criticată se regăsește în prezent la art. 80 alin. (1) teza finală din lege, text asupra căruia Curtea, potrivit jurisprudenței sale, urmează a se pronunța prin prezenta decizie. Acest text are următorul cuprins: "(1) În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul."

Autorul excepției susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi și art. 44 privind proprietatea privată.

Examinând excepția de neconstituționalitate formulată, Curtea observă că nulitatea unui act juridic aduce părțile în situația în care acestea au fost înainte de apariția acelui act, deci operează regula repunerii în situația anterioară ( Decizia nr. 150 din 25 februarie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 15 martie 2010). Repunerea în situația anterioară se poate realiza pe două căi specifice dreptului muncii, respectiv prin reintegrarea salariatului și plata de către angajator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, sau numai prin plata acestor despăgubiri. Astfel, anularea măsurii concedierii este însoțită în mod obligatoriu de plată despăgubirii menționate și, facultativ, la solicitarea angajatului, de reintegrarea acestuia.

Curtea observă că autorul excepției critică încălcarea art. 16 coroborat cu art. 44 din Constituție, în sensul că, deși cei 2 contractanți se află în aceeași situație juridică, numai angajatorul suferă o pierdere patrimonială în contextul crizei economice în care se află societatea românească; or, această premisă de la care pleacă analiza autorului excepției, cât și raționamentul acestuia sunt greșite pentru motivele ce vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Astfel, angajatul nu se află în aceeași situație cu angajatorul; în acest sens, Curtea, prin

Decizia nr. 150 din 25 februarie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 15 martie 2010, sau

Decizia nr. 356 din 5 iulie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 13 septembrie 2005, a statut că, în condițiile în care, de regulă, între părțile contractului de muncă - angajator și salariat - există o discrepanță vădită din punctul de vedere al potențialului economic și financiar în favoarea celui dintâi, de natură să îi permită a-și impune punctul de vedere la negocierea clauzelor contractului, statul - și anume statul de drept, democratic și social, așa cum este definită România în termenii art. 1 alin. (3) din Constituție, - este ținut să intervină legal în sprijinul celui aflat într-o poziție de inferioritate economică. Obligația statului, în sensul arătat, decurge nemijlocit din prevederile art. 41 alin. (2) din Constituție. Prin urmare, nu se poate reține nici încălcarea art. 16 din Constituție, părțile contractante nefiind în aceeași situație, ceea ce, după cum s-a arătat, justifică acordarea unei mai mari atenții din partea statului în raport cu partea mai vulnerabilă economic.

De asemenea, Curtea observă că angajatorul nu suferă o pierdere patrimonială, ci își execută obligațiile bănești la care angajatul era îndrituit în lipsa actului nelegal/netemeinic al angajatorului. Obligarea la executarea contractului încălcat și obligațiile pecuniare care decurg din acest lucru nu reprezintă o pierdere patrimonială, ci constituie expresia protecției principiului securității raporturilor juridice civile, principiu inerent unui stat de drept.

În optica autorului excepției s-ar ajunge la situația ca măsura anulării concedierii să fie lipsită de substanță - mai ales dacă angajatul nu ar cere reintegrarea; or, anularea măsurii concedierii dispusă cu încălcarea Codul muncii trebuie să producă efecte juridice care să fie suficient de disuasive și care, în consecință, să prevină pe viitor comportamentul arbitrar al angajatorului.

În fine, Curtea constată că, în ipoteza

art. 80 alin. (1) teza finală a Legii nr. 53/2003 , criza economică la care face referire autorul excepției nu poate constitui un motiv care, în temeiul art. 53 din Constituție, să determine necesitatea restrângerii dreptului la salariu, corolar al dreptului la muncă, întrucât sumele de bani aferente la care este îndrituit angajatul vizează perioadele trecute, și nu viitoare.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 80 alin. (1) teza finală din Legea nr. 53/2003

Codul muncii, excepție ridicată de Societatea Comercială "Codecs" - S.A. din București în Dosarul nr. 39.355/3/2009 al Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 27 septembrie 2011.