Decizia nr. 150/2010

Acsinte Gaspar - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Ion Predescu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Carmen-Cătălina Gliga - procuror

Benke Karoly - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 78 alin. (2) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, excepție ridicată de Societatea Comercială "Rosign" - S.A. din Timișoara în Dosarul nr. 9.801/30/2008 al Tribunalului Timiș - Secția civilă.

La apelul nominal răspunde Societatea Comercială "Rosign" - S.A. din Timișoara, prin avocat, cu delegație la dosar, lipsind cealaltă parte, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției, care arată, în esență, că nulitatea deciziei de concediere nu trebuie să atragă automat obligația reintegrării angajatului afectat prin măsura respectivă. Numai anumite cauze de nulitate ar trebui să producă acest efect, pentru că, în caz contrar, textul, astfel cum este aplicat în practica judiciară, este neconstituțional.

Reprezentantul Ministerului Public apreciază că excepția ridicată este neîntemeiată, invocând, în acest sens, jurisprudența Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 27 mai 2009, pronunțată în Dosarul nr. 9.801/30/2008, Tribunalul Timiș - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 78 alin. (2) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, excepție ridicată de Societatea Comercială "Rosign" - S.A. din Timișoara într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației ce vizează o decizie de concediere și reintegrarea angajatului în funcția anterior deținută.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că

Decizia Curții Constituționale nr. 269/2005

este eronată, întrucât textul legal criticat nu prevede posibilitatea instanțelor judecătorești de a dispune reintegrarea, ci obligația acestora. Astfel, indiferent de motivul de nulitate a deciziei de concediere, instanța este obligată să-l reintegreze pe angajatul în cauză, ceea ce este inadmisibil. Se arată că nu orice motiv de nulitate a deciziei de concediere trebuie să ducă la reintegrare, astfel un motiv de formă ce atrage nulitatea deciziei nu poate fi considerat suficient pentru reintegrare din moment ce, pe fond, decizia de concediere este întemeiată. În final, se susține că art. 78 alin. (2) din Codul muncii încurajează comportamentul antisocial al angajaților, aceștia rămânând nepedepsiți pentru faptele săvârșite, consacră lipsa de egalitate între părțile semnatare ale unui contract de muncă și reactivează raporturi de muncă iremediabil compromise.

Tribunalul Timiș - Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate ridicată este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Avocatul Poporului apreciază că prevederile legale criticate sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze prezenta excepție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 78 alin. (2) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, care au următorul cuprins:

"(2) La solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere."

Autorul excepției susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată, ale art. 45 privind libertatea economică, ale art. 57 privind exercitarea drepturilor și a libertăților, ale art. 124 privind înfăptuirea justiției și ale art. 135 alin. (2) lit. a) privind economia.

Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, se constată următoarele:

Prin

Decizia nr. 269 din 12 mai 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 21 iunie 2005, și

Decizia nr. 1.230 din 20 decembrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 14 februarie 2008, Curtea, respingând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 78 alin. (2) din Codul muncii, a statuat că "repunerea părților în situația anterioară nu lezează în niciun mod dreptul de proprietate al angajatorului, drept care trebuie exercitat cu respectarea conținutului și limitelor sale, stabilite de lege. Fără posibilitatea repunerii părților în situația anterioară concedierii, atingerea adusă dreptului la muncă al salariatului nu s-ar repara și nu s-ar asigura stabilitatea raporturilor la muncă.

De asemenea, Curtea a mai statuat că prevederile art. 45 din Constituție nu îl îndreptățesc pe angajatorul agent economic să acționeze în mod arbitrar, nesocotind dispozițiile legale referitoare la angajarea și concedierea personalului.

Pentru aceleași argumente, Curtea a stabilit că nu poate fi reținută nici critica privind încălcarea prevederilor art. 57 din Constituție, referitoare la obligația exercitării drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință, fără încălcarea drepturilor și a libertăților altora".

Prin

Decizia nr. 1.101 din 8 septembrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 678 din 9 octombrie 2009, Curtea a reținut că "instanța de judecată se pronunță asupra aspectelor de temeinicie și legalitate a deciziilor de concediere și dispune măsura reintegrării în măsura în care este posibil la solicitarea salariatului în cazul anulării măsurii concedierii, fără a analiza oportunitatea acestei măsuri. Analiza oportunității măsurii excede controlului judiciar și este irelevantă în raport cu efectele anulării măsurii concedierii. Mai mult, încetarea raporturilor de muncă nu poate fi guvernată de factori subiectivi pe care le-ar putea invoca angajatorul. Totodată, nu se poate susține că în materie de muncă anularea unei măsuri să nu repună părțile în situația inițială. În caz contrar, nulitatea măsurii concedierii ar îndreptăți salariatul numai la plata unor sume de bani și s-ar deschide posibilitatea angajatorului de a concedia oricând o persoană, fără ca aceasta să aibă posibilitatea de a reveni pe postul anterior ocupat.

În consecință, Curtea constată că textul legal criticat nu contravine nici prevederilor art. 124 din Constituție".

Întrucât în cauză nu au intervenit elemente noi, de natură a reconsidera jurisprudența Curții Constituționale, soluțiile și considerentele acestor decizii își mențin valabilitatea și în prezenta cauză.

Prin urmare, Curtea reține că este lipsită de orice fundament juridic susținerea autorului excepției în sensul că

Decizia Curții Constituționale nr. 269 din 12 mai 2005

este eronată. Nulitatea unui act juridic aduce părțile în situația în care acestea au fost înainte de apariția acelui act, deci operează regula repunerii în situația anterioară. Prin urmare, instanța de judecată trebuie să repună în situația anterioară persoana căreia i s-a desfăcut în mod nelegal contractul de muncă, în măsura în care aceasta solicită, în mod expres, reintegrarea. Curtea reține că reintegrarea este o consecință firească, un efect al constatării nulității actului, renunțarea la această măsură putând-o face numai cel în favoarea căruia s-ar impune.

Raportat la motivele care pot atrage nulitatea contractului de muncă, Curtea constată că nulitatea unui act poate fi atrasă de condiții de formă și de fond. Or, ambele categorii de nulități, în cazul de față, sunt de ordine publică, astfel încât încălcarea oricăreia dintre ele atrage anularea deciziei de concediere. Rațiunea care stă la baza acestei orientări, a considerării ambelor categorii de condiții ca fiind de ordine publică și, deci, de o importanță egală, o constituie faptul că în raportul de muncă ce se naște statul, prin politica sa, trebuie să ocrotească partea aflată în situație de inferioritate economică. În acest sens, Curtea, prin

Decizia nr. 356 din 5 iulie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 13 septembrie 2005, a statut că, "în condițiile în care, de regulă, între părțile contractului de muncă - angajator și salariat - există o discrepanță vădită din punctul de vedere al potențialului economic și financiar în favoarea celui dintâi, de natură să-i permită a-și impune punctul de vedere la negocierea clauzelor contractului, statul - și anume statul de drept, democratic și social, așa cum este definită România în termenii art. 1 alin. (3) din Constituție, - este ținut să intervină legal în sprijinul celui aflat într-o poziție de inferioritate economică. Obligația statului, în sensul arătat, decurge nemijlocit din prevederile art. 41 alin. (2) din Constituție". Prin urmare, nu se poate reține nici încălcarea art. 16 din Constituție, părțile contractante nefiind în aceeași situație, ceea ce, după cum s-a arătat, justifică acordarea unei mai mari atenții din partea statului în raport cu partea mai vulnerabilă economic.

Cu referire la pretinsa încălcare a textului art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituție, Curtea constată că această susținere este neîntemeiată, întrucât de plano nu se poate ajunge la ideea că reintegrarea în muncă este contrară valorificării factorilor de producție. Măsurile pozitive pe care statul trebuie să le adopte pentru valorificarea tuturor factorilor de producție nu echivalează cu lipsa oricărei preocupări a acestuia de protecție a celor ce reprezintă partea inferioară economic în raporturile de muncă în sensul art. 41 alin. (2) din Constituție. Prin urmare, ambele categorii de măsuri legislative se coroborează între ele, ceea ce impune ca și concluzie irefragabilă faptul că aceste măsuri coexistă, și nu intră în raporturi de contrarietate. Astfel, raportat la cauza de față, se constată că reintegrarea este o măsură legislativă ce vizează protecția angajaților împotriva concedierilor abuzive și coexistă cu celelalte măsuri pozitive pe care statul le poate adopta în considerarea art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituție.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 78 alin. (2) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, excepție ridicată de Societatea Comercială "Rosign" - S.A. din Timișoara în Dosarul nr. 9.801/30/2008 al Tribunalului Timiș - Secția civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 25 februarie 2010.