Regulamentul nr. 26/2009

În sensul art. 3, instituția de credit trebuie să transmită Băncii Naționale a României, pe lângă cererea de aprobare, o documentație care să cuprindă cel puțin următoarele componente:

a) documentația privind sistemele de rating utilizate sau planificate - incluzând modelele utilizate;

b) documentația privind mediul de control al sistemelor de rating, procedurile de implementare și infrastructura aferentă tehnologiei informației (IT);

c) planul de implementare - inclusiv implementarea graduală - și detalii privind utilizarea parțială permanentă;

d) documentația privind autoevaluarea, însoțită de un raport al auditului intern cu privire la conformitatea cu cerințele secțiunii a 6-a din prezentul capitol.

Documentația indicată la alin. (1) reprezintă documentație-suport și trebuie să conțină, cu excepția cazurilor în care se indică altfel, informații generale privind implementarea abordării bazate pe modele interne de rating alese.

Documentația indicată la alin. (1) trebuie să ofere un rezumat al practicilor curente sau planificate ale instituției de credit/instituțiilor suficient de detaliat pentru a permite Băncii Naționale a României să facă o evaluare inițială asupra solicitării acesteia/acestora și să stabilească, pe baza riscurilor identificate, un plan pentru o evaluare mai aprofundată.

Documentația privind mediul de control, procedurile de implementare și infrastructura IT trebuie să includă cel puțin următoarele:

a) o prezentare de ansamblu a cadrului de administrare a activității instituției de credit/instituțiilor - respectiv rolul și responsabilitățile structurii de conducere, funcțiile comitetelor implicate în administrarea activității, rolul și independența funcției de control al riscului de credit și rolul funcției de audit intern -, în măsura în care nu s-au raportat aceste informații Băncii Naționale a României - Direcția supraveghere potrivit prevederilor

Regulamentului Băncii Naționale a României nr. 18/2009 ;

b) utilizarea planificată a diferitelor sisteme de rating - modul concret în care instituția de credit/instituțiile intenționează să utilizeze în activitatea curentă diferitele modele -, respectiv documentația prevăzută la art. 31;

c) modul de îndeplinire a testului de experiență prevăzut la

art. 4 din Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, și, dacă este cazul, a testului de experiență prevăzut la art. 5 din regulamentul menționat;

d) documentația cu privire la standardele de calitate a datelor, specificată la art. 141;

e) procesul de alocare a ratingurilor, inclusiv documentația ce conține informațiile prevăzute la art. 136 alin. (1) din regulamentul menționat la lit. c) și frecvența cu care sunt efectiv corectate - overridden - rezultatele procesului de alocare pe clase de rating și pe grupe de risc;

f) responsabilitățile părților implicate în modelare;

g) o prezentare de ansamblu a procesului de validare a sistemelor de rating, împreună cu documentațiile prevăzute la cap. V secțiunea 3 "Validarea estimărilor proprii" din

Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare;

h) informații generale privind structura IT a instituției de credit/instituțiilor, în măsura în care vizează abordarea bazată pe modele interne de rating;

i) dacă este cazul, rapoartele auditului intern.

Instituția de credit trebuie să transmită Băncii Naționale a României orice documentație suplimentară privind implementarea sistemelor de rating, solicitată de către aceasta ulterior depunerii cererii de aprobare.

Instituția de credit trebuie să pregătească un plan adecvat de implementare, care să acopere perioada de timp până la obținerea aprobării și perioada de implementare graduală - respectiv implementarea ulterioară obținerii aprobării inițiale -, și să îl furnizeze Băncii Naționale a României ca parte a documentației-suport.

Planul de implementare reprezintă un angajament din partea instituției de credit/instituțiilor de a implementa abordarea bazată pe modele interne de rating, la datele specificate, în ceea ce privește toate sistemele de rating pentru care solicită aprobare de utilizare a abordării bazate pe modele interne de rating.

Planul de implementare - inclusiv implementarea graduală - trebuie să fie descompus cel puțin pe clasele de expuneri reglementate, pe unități operaționale și, dacă este cazul, pe parametrii abordării bazate pe modele interne de rating care trebuie estimați. Instituția de credit trebuie să dispună de norme interne cuprinzând prevederi detaliate referitoare la planificarea în timp și conținutul pentru combinațiile dintre elementele menționate anterior, în particular pentru următoarele:

a) elaborarea metodologiei de rating;

b) pregătirea conceptului tehnic pentru implementarea IT a metodologiei de rating;

c) implementarea IT;

d) instruirea personalului, inclusiv a personalului structurii de conducere;

e) tranziția de la sistemul de rating existent la noul sistem de rating pe baza activității curente, dacă este realizată o tranziție;

f) aprobarea internă formală a noului sistem de rating și implementarea ca și "sistemul de rating" al instituției de credit/instituțiilor.

În cazul cererilor de aprobare depuse împreună de mai multe instituții, instituția de credit trebuie să asigure aplicarea în mod corespunzător a prevederilor alin. (3) de către celelalte instituții din cadrul grupului din care aceasta face parte și împreună cu care solicită aprobarea.

Instituția de credit trebuie să furnizeze o listă cu toate portofoliile care urmează să fie exceptate permanent de la aplicarea abordării bazate pe modele interne de rating. Portofoliile exceptate trebuie să fie cuantificate într-un mod cuprinzător - cum ar fi numărul contrapartidelor importante, valoarea agregată a expunerilor și valoarea ponderată la risc a expunerilor, calculate potrivit prevederilor

Regulamentului BNR-CNVM nr. 14/19/2006 , cu completările ulterioare.

Instituția de credit trebuie să desfășoare o autoevaluare a stadiului de conformitate cu standardele și cerințele minime prevăzute de

Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare.

Instituția de credit trebuie să stabilească un plan de acțiuni pentru remedierea lipsurilor și deficiențelor identificate și o planificare pentru obținerea conformității.

În cazul cererilor de aprobare depuse împreună de mai multe instituții, instituția de credit trebuie să asigure aplicarea în mod corespunzător a prevederilor alin. (1) și (2) de către celelalte instituții din cadrul grupului din care aceasta face parte și împreună cu care solicită aprobarea.

Autoevaluarea trebuie să înceapă cu o evaluare globală, dintr-o perspectivă consolidată, a modului în care diversele modele se îmbină și se potrivesc în cadrul instituției de credit/instituțiilor sau al grupului, evaluare globală ce trebuie să se refere la gradul de adecvare al structurii organizatorice din perspectiva cadrului de administrare a activității, gradul de adecvare al resurselor alocate sistemului de rating, comparabilitatea în cadrul grupului cu privire la date și metodologie, coerența în organizarea IT.

Autoevaluarea trebuie să acopere, de asemenea, toate aspectele sistemului de rating: metodologie, calitatea datelor, procedurile de validare cantitativă și calitativă, cadrul de administrare a activității și mediul tehnologic.

Autoevaluarea poate fi realizată de către personalul aferent unei funcții independente de evaluare a riscului, cu sprijinul, în cazul în care este necesar, al auditorilor interni.

Documentația privind autoevaluarea trebuie să includă o descriere a procesului de autoevaluare desfășurat, lipsurile și deficiențele identificate, inclusiv aprecierea instituției de credit/instituțiilor cu privire la importanța acestora, planul de acțiuni pentru remedierea lipsurilor și deficiențelor identificate și planificarea pentru obținerea conformității.

Cererea de aprobare trebuie semnată de către un membru executiv al structurii de conducere a fiecărei entități juridice dintre cele care solicită aprobarea, membru care este împuternicit să angajeze legal entitatea respectivă.

Semnatarul sau, după caz, semnatarii trebuie să confirme în cadrul cererii de aprobare că documentația-suport reprezintă un rezumat adevărat și just al subiectelor acoperite. Prin rezumat se înțelege faptul că documentația furnizează doar o prezentare pe scurt a principalelor aspecte ale subiectului în cauză, prin adevărat, faptul că informațiile cuprinse în rezumat nu sunt false sau nu induc în eroare, iar prin just, faptul că informațiile redau un rezumat de ansamblu rezonabil, fără a omite aspecte semnificative.

Cererea de aprobare trebuie redactată în limba română.

Documentația-suport trebuie întocmită într-o limbă sau în limbi stabilită/stabilite de comun acord între Banca Națională a României, autoritățile competente din țările gazdă și instituția de credit/instituții. Pentru documentele redactate într-o limbă străină se va prezenta și traducerea legalizată în limba română a acestora. Pentru documentele redactate într-o limbă de circulație internațională, Banca Națională a României poate excepta, de la caz la caz, aplicarea cerinței privind traducerea legalizată.

În cazul în care instituția de credit nu furnizează Băncii Naționale a României documentația prevăzută la art. 4 fie odată cu depunerea cererii de aprobare, fie ulterior depunerii acesteia sau dacă cererea de aprobare și/sau documentația-suport, transmise/transmisă acesteia de către instituția de credit, nu îndeplinesc cerințele stabilite la art. 3-9, art. 11 alin. (4), art. 12 și 13, solicitarea instituției de credit/instituțiilor este considerată incompletă de către Banca Națională a României.

Banca Națională a României și, după caz, celelalte autorități competente implicate efectuează o evaluare preliminară a întregii solicitări - respectiv cerere de aprobare și documentație-suport - imediat ce o astfel de solicitare este primită de către aceasta. Banca Națională a României notifică instituției de credit caracterul complet al solicitării.

În cazul cererilor de aprobare formulate în condițiile prevăzute la

art. 182 alin. (1)

sau la

art. 193 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 , aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 227/2007 , cu modificările și completările ulterioare, și în condițiile în care Banca Națională a României este autoritatea responsabilă cu supravegherea pe bază consolidată, perioada de 6 luni stabilită la art. 182 alin. (3), respectiv la art. 193 alin. (3) din ordonanța menționată începe de la data primirii de către Banca Națională a României a unei solicitări - respectiv cerere de aprobare și documentație-suport - complete din perspectiva prezentului regulament.

În situația prevăzută la alin. (1), Banca Națională a României confirmă începerea curgerii termenului de 6 luni.

Politica de implementare graduală a instituției de credit trebuie să precizeze cel puțin orizontul de timp pe parcursul căruia este realizată implementarea graduală, precum și secvențialitatea de desfășurare a acesteia.

Stabilirea unei perioade de timp în care să se realizeze implementarea graduală trebuie să aibă în vedere capacitatea reală a instituției de credit de a trece la utilizarea abordării bazate pe modele interne de rating, precum și acoperirea prin această abordare, cât mai curând posibil, a activităților de bază ale instituției de credit și a determinanților de risc de credit principali.

Orizontul de timp trebuie să fie suficient de redus, pentru a se evita implementarea abordării bazate pe modele interne de rating pe o perioadă de timp prelungită nejustificat, și suficient de lung, pentru a se asigura calitatea datelor, a metodologiei și a rezultatelor.

Implementarea graduală trebuie finalizată în termen de 5 ani de la data obținerii aprobării de a utiliza abordarea bazată pe modele interne de rating propusă, indiferent de tipul de abordare bazată pe modele interne de rating pe care instituția de credit dorește să îl implementeze.

Secvențialitatea claselor de expuneri în planul de implementare graduală a abordării bazate pe modele interne de rating trebuie să se bazeze pe importanța portofoliilor - portofoliile cele mai importante, respectiv portofoliile care reprezintă activitățile de bază ale instituției de credit trebuie introduse primele în planul de implementare graduală.

Secvențialitatea claselor de expuneri în planul de implementare graduală a abordării bazate pe modele interne de rating este aleasă de către instituția de credit.

Pe măsură ce fiecare portofoliu al instituției de credit este supus, potrivit documentației ce însoțește cererea de aprobare, procesului de implementare graduală, nu este necesară formularea de către instituția de credit respectivă a unei noi cereri de aprobare, cu excepția cazurilor specificate la art. 23.

Pe parcursul perioadei de implementare graduală, instituțiile de credit pot fi solicitate, de la caz la caz:

a) să informeze Banca Națională a României cu privire la planurile și progresele întreprinse în ceea ce privește practicile de cuantificare și administrare a riscului;

b) să informeze în timp util Banca Națională a României atunci când, conform planului de implementare graduală, sunt pregătite să utilizeze un sistem de rating pentru scopurile calculării cerințelor de capital reglementate pentru o clasă de expuneri sau unitate operațională adițională;

c) să informeze în timp util Banca Națională a României cu privire la intenția lor de a supune procesului de implementare graduală o clasă de expuneri. Instituțiile de credit pot fi solicitate, de asemenea, ca înainte de a începe să utilizeze sistemul de rating pentru clasa respectivă să primească permisiune explicită de la Banca Națională a României; sau

d) să îndeplinească o combinație a cerințelor exprimate la lit. a), b) și c).

Pentru scopurile alin. (1), Banca Națională a României va specifică, în cadrul documentului prin care se comunică decizia cu privire la cererea de aprobare, cerințele, dintre cele enumerate la alineatul menționat, care trebuie îndeplinite de către instituția de credit.

În sensul art. 22, în cazul unei modificări a strategiei, dacă nu există motive întemeiate pentru amânare, orizontul de timp pentru perioada de implementare graduală trebuie să rămână același, dar secvențialitatea implementării graduale poate fi modificată.

În sensul art. 22, în cazul în care o instituție de credit care utilizează abordarea bazată pe modele interne de rating achiziționează o instituție de credit care nu utilizează o astfel de abordare, instituției de credit care utilizează abordarea bazată pe modele interne de rating i se poate solicita de către Banca Națională a României, de la caz la caz, să formuleze o nouă cerere de aprobare, cu o nouă politică de utilizare parțială și de implementare graduală, sau i se poate solicita să furnizeze Băncii Naționale a României un plan de aducere a întregii instituții de credit la starea de conformitate cu

Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare.

În sensul art. 22, în cazul în care o instituție de credit care nu utilizează abordarea bazată pe modele interne de rating achiziționează o instituție de credit care utilizează o astfel de abordare, Banca Națională a României va solicita instituției de credit achizitoare, în cazul în care aceasta dorește să utilizeze abordarea bazată pe modele interne de rating, formularea unei noi cereri de aprobare.

Prevederile alin. (2) și (3) se aplică în mod corespunzător în situația în care a avut loc o fuziune în care este implicată instituția de credit.

Pentru scopurile

art. 30 alin. (1) din Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, în vederea obținerii aprobării de a excepta în mod permanent de la aplicarea abordării bazate pe modele interne de rating anumite expuneri, instituțiile de credit trebuie să justifice exceptările respective.

În sensul alin. (1), considerentele pentru care instituția de credit solicită exceptarea trebuie să fie prezentate în totalitate și să fie credibile. Pentru scopurile art. 30 alin. (1) lit. a) și b) din regulamentul menționat la alin. (1), justificarea trebuie să se refere la motivele pentru care instituția de credit consideră că, în cazul claselor de expuneri pentru care se solicită exceptarea, implementarea unui sistem de rating ar reprezenta un efort excesiv pentru instituția de credit, la modul în care se încadrează expunerile respective în propria activitate și strategie, precum și dacă acestea intră în sfera activităților sale de bază.

La fundamentarea solicitării de exceptare, instituțiile de credit nu pot justifica efortul excesiv în implementarea unui sistem de rating pornind exclusiv de la absența datelor cu privire la stările de nerambursare, ci respectivul efort trebuie demonstrat și prin intermediul unor elemente, cum ar fi comparații cu activitatea și strategia instituției de credit.

Exceptarea expunerilor în unități operaționale, prevăzută la

art. 30 alin. (1) lit. c) din Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, se poate acorda de către Banca Națională a României, cu condiția respectării prevederilor alin. (2)-(6), în cazul unităților operaționale de importanță redusă pentru care sistemele de rating ale instituției de credit sau ale grupului nu sunt semnificative, elaborarea de sisteme de rating proprii este imposibilă sau pentru care implementarea unor astfel de sisteme ar reprezenta un efort excesiv.

Valoarea agregată a expunerilor exceptate în mod permanent, potrivit art. 30 alin. (1) lit. c) din regulamentul menționat la alin. (1), de la aplicarea abordării bazate pe modele interne de rating nu poate depăși 10% din valoarea totală a expunerilor - bilanțiere și extrabilanțiere -, iar valoarea agregată a expunerilor respective, cuantificată ca valoare ponderată la risc a expunerilor, nu poate depăși 10% din valoarea totală ponderată la risc a expunerilor - bilanțiere și extrabilanțiere. Efectuarea calculelor se realizează potrivit prevederilor

Regulamentului BNR-CNVM nr. 14/19/2006 , cu completările ulterioare, pentru expunerile acoperite prin abordarea standard, respectiv potrivit prevederilor

Regulamentului BNR-CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, pentru expunerile acoperite prin abordarea bazată pe modele interne de rating.

În sensul alin. (2), pragurile de importanță precizate la alineatul menționat trebuie aplicate exclusiv la nivelul instituției de credit sau al grupului care a solicitat aprobare cu privire la utilizarea abordării bazate pe modele interne de rating.

În vederea calculării pragurilor de importanță precizate la alin. (2) nu trebuie luate în considerare - nici la numărătorul, nici la numitorul pragurilor de importanță - expunerile pentru care instituția de credit intenționează să recurgă la utilizarea parțială permanentă pe baza satisfacerii de către respectivele expuneri a criteriilor prevăzute la art. 30 alin. (1) din regulamentul specificat la alin. (1), altele decât cele legate de importanță, stipulate la art. 30 alin. (1) lit. c) din respectivul regulament.

Instituția de credit sau grupul care a solicitat aprobare cu privire la utilizarea abordării bazate pe modele interne de rating este responsabilă/responsabil pentru monitorizarea conformității cu pragurile de importanță precizate la alin. (2) și trebuie să dețină sisteme și proceduri de monitorizare a aspectelor legate de importanță în timp util și într-o manieră adecvată. În cazul în care se produc depășiri ale pragurilor de importanță, instituția de credit/grupul trebuie să informeze Banca Națională a României și să prezinte spre aprobare un plan de măsuri de remediere corespunzătoare și suficient de rapidă a situației. În cazurile în care pragurile de importanță sunt depășite în mod intenționat - spre exemplu, ca urmare a deciziei strategice de expansiune într-un anumit sector -, anterior expansiunii efective, instituția de credit/grupul trebuie să dispună de o politică de implementare graduală.

Verificarea îndeplinirii pragurilor de importanță precizate la alin. (2) trebuie efectuată de către instituția de credit/grup cel puțin anual și în orice situație în care se produc modificări semnificative ale structurii instituției de credit/grupului, cum ar fi fuziuni sau achiziții.

Instituțiile de credit trebuie să utilizeze efectiv ratingurile interne și parametrii de risc rezultați. Dacă nu în totalitate, cel puțin o parte semnificativă și efectivă a proceselor și funcțiilor enumerate la

art. 3 alin. (2) lit. b) din Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, trebuie să se bazeze exclusiv pe ratingurile și pe estimările parametrilor de risc utilizate la calcularea cerințelor de capital, astfel încât aceste ratinguri și estimări să aibă o influență substanțială asupra procesului decizional și acțiunilor întreprinse de către instituțiile de credit.

În sensul alin. (1), instituțiile de credit trebuie să se asigure că utilizarea datelor precizate nu este marginală și trebuie să evalueze validitatea diferențelor dintre aceste date și datele utilizate pentru scopuri interne, cum ar fi diferențele dintre probabilitatea de nerambursare utilizată pentru scopuri de evaluare - pricing - și cea utilizată pentru scopurile ratingului.

Pentru scopurile

art. 3 alin. (2) lit. b) din Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, prin a avea un rol hotărâtor nu trebuie să se înțeleagă faptul că datele/parametrii care se utilizează la calcularea cerințelor de capital trebuie să fie identice/identici cu datele utilizate în vederea administrării creditului sau să fie o funcție liniară și omotetică a acestora, ci trebuie să se înțeleagă faptul că există o relație puternică între aceste două categorii de date.

Instituțiile de credit trebuie să demonstreze că ratingurile și estimările utilizate la calcularea cerințelor de capital au un rol hotărâtor în procesele și funcțiile enumerate la art. 3 alin. (2) lit. b) din regulamentul menționat la alin. (1) și trebuie să indice unde sunt utilizați intern parametri finali diferiți, cu respectarea prevederilor art. 170 din regulamentul respectiv.

În vederea obținerii aprobării inițiale de a utiliza abordarea bazată pe modele interne de rating, precum și ulterior, pentru obținerea aprobării de a utiliza abordări, metode sau sisteme de rating adiționale, instituțiile de credit trebuie să raporteze Băncii Naționale a României cerințele totale de capital calculate pe baza tuturor abordărilor/metodelor/sistemelor de rating pe care instituția de credit respectivă intenționează să le utilizeze la momentul solicitării aprobării.

În sensul alin. (1), instituțiile de credit trebuie să completeze și să transmită Băncii Naționale a României formularele de raportare prevăzute la

art. 8 din Ordinul Băncii Naționale a României nr. 12/2007

privind raportarea cerințelor minime de capital pentru instituțiile de credit, cu modificările și completările ulterioare, precum și formularele CR EQU IRB și CR SEC IRB din ordinul menționat.

2.2. Utilizarea datelor pentru scopuri interne

Orice diferențe existente între ratingurile și estimările parametrilor de risc utilizate la calcularea cerințelor de capital și parametrii finali utilizați pe plan intern trebuie să se bazeze pe o fundamentare bine formalizată. Instituția de credit trebuie să dispună de piste de audit robuste, conforme unei politici interne specificate având ca scop evaluarea importanței diferențelor, precum și a faptului dacă diferențele respective conduc la un grad mai mare de prudență sau de relaxare în ceea ce privește adecvarea capitalului.

În cazul în care marjele de evaluare - pricing margins - sunt determinate pe baza datelor care nu sunt utilizate în cadrul abordării bazate pe modele interne de rating, instituția de credit trebuie să examineze ambele tipuri de calculare a marjelor și să determine, de o manieră prudentă, cerințele de capital reglementate.

Standardele de administrare a activității trebuie să fie cu atât mai ridicate cu cât sunt mai numeroase diferențele dintre sistemele utilizate pentru scopuri reglementate și cele utilizate pentru scopuri interne.

Planurile strategice ale instituției de credit trebuie să includă programe ample de formare profesională pentru a facilita personalului, inclusiv organelor cu funcție de conducere, înțelegerea modelelor de rating ale instituției de credit respective. Complexitatea modelelor, procesele interne și externe utilizate de către instituția de credit pentru a întrebuința respectivele modele, precum și modalitatea în care trebuie să fie utilizate ratingurile obținute trebuie înțelese în mod corespunzător.

În contextul întrebuințării efective a modelelor, instituțiile de credit trebuie să dispună de un plan strategic de coordonare a resurselor umane și tehnologice, care trebuie să ia în considerare impactul modelului asupra diferitelor arii funcționale ale instituției de credit.

În vederea îndeplinirii cerințelor prevăzute la

art. 16 alin. (1) lit. a) din Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, instituțiile de credit trebuie să dispună de criterii interne pentru a diferenția persoanele fizice de entitățile mici și mijlocii.

În cazul în care o entitate este înregistrată separat, acest aspect trebuie considerat drept o dovadă puternică în sensul tratării acesteia ca o entitate mică sau mijlocie.

În sensul alin. (1), criteriile interne folosite de către instituțiile de credit pot depinde de modul în care instituția de credit își administrează portofoliul de credite - spre exemplu, dacă instituția de credit își administrează expunerile de tip retail pe bază de tranzacție, criteriul trebuie să fie scopul creditului, iar în acest caz, numai creditele acordate persoanelor fizice în scopuri necomerciale trebuie să fie tratate ca expuneri față de persoane fizice; dacă instituția de credit își administrează expunerile de tip retail pe bază de debitor, este necesar să adopte o regulă coerentă de diferențiere a clientelei, cum ar fi: clasificarea debitorului ca entitate mică sau mijlocie, dacă majoritatea venitului acestuia provine din desfășurarea de activități pe cont propriu, tratarea oricărei entități care nu este înregistrată ca persoană fizică.

Pentru scopurile

art. 16 alin. (1) lit. c) din Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, instituțiile de credit trebuie să demonstreze că expunerile din clasa de expuneri de tip retail sunt tratate diferit - respectiv cu un grad mai redus de individualitate - în comparație cu expunerile încadrate în clasa de expuneri față de societăți.

În sensul alin. (1), procesul de creditare poate fi împărțit pe următoarele componente: activități de marketing și de vânzări, proces de rating, sistem de rating, decizie de creditare, tehnici de diminuare a riscului de credit, monitorizare, sisteme de avertizare timpurie și proces de tratare a situațiilor problematice/recuperare. Cerința menționată la alin. (1) poate fi considerată îndeplinită atât timp cât o instituție de credit poate demonstra că oricare dintre aceste componente diferă în mod clar. Diferențele dintre sistemele de rating și dintre procesele de recuperare utilizate de către instituția de credit pot furniza dovezi puternice privind îndeplinirea condiției prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. c) din regulamentul precizat la alin. (1).

Creditele sindicalizate nu trebuie să fie tratate ca expuneri de tip retail.

Instituțiile de credit nu trebuie să recurgă la adaptarea proceselor acestora de administrare a riscului la standarde mai joase pentru îndeplinirea condiției prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. c) din regulamentul precizat la alin. (1). Instituția de credit nu trebuie să modifice tratamentul aplicat unei expuneri pentru care se află în proces de pregătire a utilizării abordării bazate pe modele interne de rating.

În cazul în care sistemul de rating pentru expunerile de tip retail este același cu cel utilizat pentru expunerile față de societăți, instituția de credit trebuie să facă posibilă validarea distinctă a sistemului de rating pentru expunerile tratate ca expuneri de tip retail. Estimările parametrilor și determinarea cerinței de capital pentru expunerile de tip retail pot fi, de asemenea, obținute pe bază de grupă de expuneri și nu numai pe baza estimărilor parametrilor pentru debitorii individuali din clasa de expuneri față de societăți.

Atribuirea unui rating individual unui client de tip retail nu trebuie prin ea însăși să excludă clasificarea expunerii respective în clasa expunerilor de tip retail.

3.1.1.2. Expunerile de tip retail reînnoibile eligibile

Demonstrația cu privire la volatilitatea redusă a ratelor pierderii menționată la

art. 43 alin. (2) lit. d) din Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, trebuie să fie făcută pe parcursul procesului de aprobare a utilizării abordării bazate pe modele interne de rating și, ulterior, în orice moment la solicitarea Băncii Naționale a României.

În vederea evaluării volatilității ratelor pierderii pentru portofoliul sau subportofoliile de expuneri de tip retail reînnoibile eligibile relativ la nivelul mediu al ratelor pierderii, nivelul de referință este în general volatilitatea relativă a ratelor pierderii pentru alte subportofolii din categoria "alte expuneri de tip retail", în care instituția de credit deține expuneri. În acest caz, instituțiile de credit trebuie să furnizeze date cu privire la media și la deviația standard a ratelor pierderii pentru toate aceste subportofolii.

În cazul în care nu se dispune în cadrul instituției de credit de categoria "alte expuneri de tip retail" sau dacă aceasta nu este adecvată ca nivel de referință, portofoliile de expuneri de tip retail reînnoibile eligibile ale instituțiilor de credit similare, portofoliile ipotecare sau portofoliile de expuneri față de societăți pot fi utilizate ca posibile portofolii de referință alternative.

În sensul alin. (1), în vederea unei cuantificări adecvate a volatilității, poate fi utilizat coeficientul de variație - deviația standard raportată la medie -, iar prin rata pierderii se înțelege pierderea efectivă pe parcursul unei perioade fixe de timp, cuantificată ca procent din valoarea categoriei de expuneri.

3.1.1.3. Expunerile de tip retail garantate cu un bun imobiliar

În sensul

art. 35 din Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, cifra de afaceri reprezintă valoarea veniturilor brute totale încasate de către o societate din vânzarea bunurilor și serviciilor, în cursul desfășurării normale a activității. În cazul unei societăți de asigurare, prin această expresie se înțelege valoarea veniturilor brute din prime.

Pentru scopurile art. 35 din regulamentul menționat la alin. (1), substituirea cifrei de afaceri anuale totale cu totalul activelor se poate realiza pe bază voluntară în condițiile în care instituția de credit poate demonstra că aceasta constituie cel puțin o abordare echivalentă din punct de vedere prudențial, este aplicată consecvent în timp și formalizată în cadrul normelor interne ale instituției de credit.

3.1.2.2. Finanțarea specializată

În sensul

art. 18 din Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, nu este necesar ca toate cerințele pentru încadrarea în subclasa expunerilor provenind din finanțări specializate, precizate la articolul menționat, să fie îndeplinite în aceeași măsură. Elementele individuale ale definiției expunerilor provenind din finanțări specializate pot fi relaxate într-un anumit grad pentru a se cuprinde categorii diferite de expuneri, dar toate cele 3 elemente ale definiției trebuie îndeplinite cel puțin în esență. Criteriul cel mai important pentru clasificarea drept expuneri provenind din finanțări specializate este ca sursa principală de rambursare a creditului să o constituie veniturile generate de activele finanțate.

Instituția de credit trebuie să acorde o atenție deosebită definiției expunerilor provenind din finanțări specializate în cazurile aflate la limita dintre finanțarea specializată și cadrul de securitizare. În cazul elementelor care ar putea fi clasificate atât ca expuneri provenind din finanțări specializate, cât și ca poziții securitizate, instituția de credit trebuie să clasifice aceste poziții consecvent în timp.

Contrapartida tipică în cazul unui acord contractual de finanțare specializată este o entitate special constituită pentru a finanța și/sau a exploata active corporale, cu personalitate juridică distinctă și ale cărei plăți sunt segregate de cele ale altor entități sau de cele ale grupului. Entitatea respectivă trebuie să fi încheiat un contract producător de efecte juridice cu privire la active și veniturile pe care acestea le generează.

Pentru scopurile definirii expunerilor provenind din finanțări specializate nu prezintă importanță numărul de active prevăzute în acordul contractual, ci dacă activele care fac obiectul garanției sunt sau nu sursa de rambursare a creditului. În mod similar, în contextul definiției, nu trebuie considerat important dacă entitatea prevăzută la alin. (3) a intrat sau nu într-un tip de contract de leasing pe termen lung care nu poate fi încetat - contractele de acest tip reprezentând un transfer al riscului -, ci faptul că o astfel de situație nu afectează principiul potrivit căruia plățile provin din același obiect care este finanțat și care servește drept garanție.

Expunerile provenind din finanțări specializate se încadrează în următoarele categorii:

a) finanțare de proiecte;

b) finanțare de obiecte;

c) finanțare de mărfuri;

d) finanțare de bunuri imobiliare producătoare de venit.

Finanțarea de proiecte este o metodă de finanțare în care creditorul se bazează în principal pe veniturile generate de proiectul finanțat, atât ca sursă de rambursare, cât și ca garanție pentru expunere.

Finanțarea de obiecte este o metodă de finanțare a achiziționării de active corporale în care rambursarea expunerii depinde în principal de fluxurile de numerar generate de active specifice care au fost finanțate și gajate în favoarea creditorului sau cedate acestuia.

Finanțarea de mărfuri se referă la creditarea structurată pe termen scurt, cu scopul de a finanța rezerve, stocuri, creanțe aferente mărfurilor tranzacționate pe bursă, în care expunerea este rambursată din veniturile din vânzarea mărfii, iar debitorul nu dispune de capacitate independentă de a rambursa expunerea - respectiv debitorul nu desfășoară alte activități și nu deține alte active semnificative.

Finanțarea de bunuri imobiliare producătoare de venit este o metodă de finanțare a bunurilor imobiliare în care perspectivele de rambursare și recuperare aferente expunerii depind în principal de fluxurile de numerar generate de bunul imobiliar.

Pentru a putea utiliza estimările probabilității de nerambursare în cazul expunerilor provenind din finanțări specializate, instituția de credit trebuie să demonstreze că aceste estimări îndeplinesc cerințele minime prevăzute în

cap. V din Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, la nivelul fiecărei categorii de expuneri provenind din finanțări specializate precizate la art. 58 alin. (1).

În cazul expunerilor provenind din finanțări specializate pentru care instituțiile de credit utilizează abordarea prevăzută la art. 36 din regulamentul specificat la alin. (1), în procesul de încadrare a acestor expuneri în categoriile menționate la articolul respectiv pentru aplicarea ponderilor de risc, instituțiile de credit trebuie să ia în considerare criteriile de încadrare specificate în anexa care face parte integrantă din prezentul regulament.

Instituțiile de credit care se specializează în anumite activități pot rafina criteriile de încadrare a expunerilor provenind din finanțări specializate în categoriile menționate la art. 36 din regulamentul specificat la alin. (1), criterii precizate în anexa la prezentul regulament, în măsura în care procesul de rafinare introduce criterii adiționale, dar nu înlocuiește criteriile precizate.

Ponderile de risc pentru expunerile provenind din finanțări specializate, prevăzute la art. 36 din regulamentul menționat la alin. (1), pot fi aplicate doar de către instituțiile de credit care utilizează abordarea bazată pe modele interne de rating.

Pentru scopurile art. 36 alin. (1^1) din regulamentul menționat la alin. (1), instituția de credit trebuie să demonstreze că standardele de acordare a creditelor și alte caracteristici de risc, aferente acesteia, sunt mai stricte în raport cu criteriile de încadrare specificate în anexa la prezentul regulament pentru categoria relevantă.

Instituția de credit trebuie să examineze cel puțin anual diferitele aspecte ale finanțărilor specializate, incluzând ratingurile, încadrarea expunerilor în subclasa expunerilor provenind din finanțări specializate, demonstrarea faptului că expunerile respective pot sau nu pot fi tratate în cadrul general al abordării bazate pe modele interne de rating.

3.1.3. Clasa expunerilor din securitizare

Pentru scopurile

art. 4 din Regulamentul BNR-CNVM nr. 21/26/2006 , cerința privind caracterul semnificativ al transferului riscului trebuie privită separat de cerința privind transferul efectiv al riscului. Transferul efectiv al riscului se referă în primul rând la validitatea și caracterul executoriu din punct de vedere juridic al prevederilor contractuale ale tranzacției, precum și la absența prevederilor contractuale care subminează transferul riscului și face diferențiere între tranzacțiile de securitizare clasică și sintetică. Cerința privind transferul semnificativ al riscului se aplică ambelor categorii de tranzacții de securitizare, luând în considerare aspectele specifice fiecărei categorii. Evaluarea caracterului semnificativ al transferului riscului poate implica și alte criterii decât cele precizate în cap. III din regulamentul menționat.

Pentru scopurile prudențiale reglementate, derecunoașterea contabilă a expunerilor la riscul de credit securitizate nu constituie o cerință prealabilă sau o dovadă cu privire la caracterul efectiv sau semnificativ al transferului riscului de credit.

Chiar dacă o structură de securitizare nu este recunoscută drept securitizare pentru inițiator - spre exemplu, în cazul în care transferul riscului nu este semnificativ -, în cazul investitorului, părțile transferate trebuie tratate ca securitizare.

3.1.4. Clasa expunerilor din titluri de capital 3.1.4.1. Natura expunerilor din titluri de capital

Expunerile din titluri de capital se definesc pe baza substanței economice a instrumentului și includ interesele de proprietate, atât directe, cât și indirecte, cu drept de vot sau nu, asupra activelor și venitului emitentului.

Interesele indirecte legate de titluri de capital cuprind deținerile de instrumente financiare derivate care au ca suport interese legate de titluri de capital și deținerile în entități care emit interese de proprietate și care desfășoară în principal activități de investiții în titluri de capital.

O deținere indirectă sub forma unei filiale a unei entități nu este necesar să fie luată în considerare separat atât timp cât filiala este luată în considerare la determinarea valorii ponderate la risc pentru expunerile directe din titluri de capital față de entitatea respectivă. Aceasta nu implică însă o exceptare în ceea ce privește tratamentul expunerilor sub forma titlurilor de participare deținute în organismele de plasament colectiv (OPC), prevăzut la

art. 23 din Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia instituția de credit trebuie să ia în considerare în mod direct expunerile-suport ale OPC.

3.1.4.2. Alocarea expunerilor clasei de expuneri din titluri de capital

Un instrument trebuie atribuit clasei de expuneri din titluri de capital dacă îndeplinește următoarele criterii:

a) este nerambursabil în sensul că recuperarea fondurilor investite poate fi atinsă numai prin vânzarea investiției, vânzarea drepturilor asupra investiției sau lichidarea emitentului;

b) nu comportă o obligație din partea emitentului; și

c) conferă un drept rezidual asupra activelor sau venitului emitentului.

Ca regulă generală, dacă un titlu de creanță este structurat, subordonat și administrat ca și un titlu de capital, acesta trebuie inclus în clasa de expuneri din titluri de capital.

În clasa de expuneri din titluri de capital trebuie încadrate și următoarele instrumente:

a) orice instrument cu aceeași structură ca și cea a instrumentelor enumerate la art. 4 din Regulamentul Băncii Naționale a României și al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 18/23/2006 privind fondurile proprii ale instituțiilor de credit și ale firmelor de investiții, aprobat prin Ordinul Băncii Naționale a României și al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 15/112/2006, cu modificările și completările ulterioare;

b) orice instrument care comportă o obligație din partea emitentului și care îndeplinește oricare dintre următoarele criterii:

b1) emitentul poate amâna stingerea obligației pe termen nedefinit;

b2) obligația impune - sau permite, la alegerea emitentului - stingerea acesteia prin emisiunea unui număr fix de titluri de capital ale emitentului;

b3) obligația impune - sau permite, la alegerea emitentului - stingerea acesteia prin emisiunea unui număr variabil de titluri de capital ale emitentului, iar orice modificare a valorii obligației - toate celelalte condiții rămânând neschimbate - este atribuibilă modificării valorii unui număr fix de titluri de capital ale emitentului, comparabilă și în aceeași direcție cu aceasta. Pentru anumite obligații care impun sau care permit stingerea acestora prin emisiunea unui număr variabil de titluri de capital ale emitentului, modificarea valorii monetare a obligației este egală cu modificarea valorii juste a unui număr fix de titluri de capital, multiplicată printr-un factor specificat. Asemenea obligații îndeplinesc această condiție dacă atât factorul, cât și numărul precizat de titluri de capital sunt fixate;

b4) deținătorul are opțiunea de a solicita ca obligația să fie stinsă prin titluri de capital, în afara situațiilor în care fie, în cazul unui instrument tranzacționat, instituția de credit demonstrează Băncii Naționale a României că acest instrument este tranzacționat mai mult ca titlu de creanță asupra emitentului decât ca titlu de capital al acestuia, fie, în cazul instrumentelor care nu sunt tranzacționate, instituția de credit demonstrează Băncii Naționale a României că acest instrument trebuie să fie tratat ca poziție pe un titlu de creanță. În ambele situații, cu aprobarea Băncii Naționale a României, instituția de credit poate descompune riscurile pentru scopurile reglementate.

Titlurile de creanță, precum și alte titluri, parteneriate, instrumente financiare derivate sau alte produse structurate cu intenția de a li se conferi substanța economică a deținerilor de titluri de capital sunt considerate dețineri de titluri de capital.

Titlurile de capital care sunt înregistrate drept credit, dar care rezultă dintr-un swap datorie/capital efectuat ca parte a recuperării sau restructurării organizate a datoriei, sunt incluse în definiția deținerilor de titluri de capital, dar aceste instrumente nu pot atrage o cerință mai mică de capital decât cea care s-ar aplica dacă deținerile respective ar rămâne în portofoliul de creanțe. În această categorie sunt incluse datoriile a căror rentabilitate este legată de cea a titlurilor de capital.

Investițiile în titluri de capital care sunt structurate cu intenția de a li se conferi substanța economică a deținerilor de titluri de creanță sau expunerilor din securitizare nu trebuie considerate dețineri de titluri de capital.

Obligațiunile cu caracteristici hibride nu pot fi considerate drept titluri de capital în măsura în care conduc la primirea unei părți fixe din profituri, nesatisfăcând criteriul precizat la art. 63 alin. (3) lit. b).

În cazul obligațiunilor convertibile și al altor asemenea instrumente, cel puțin componenta de titlu de capital trebuie surprinsă prin atribuirea acesteia clasei de expuneri din titluri de capital.

3.1.4.3. Abordări privind calcularea valorii ponderate la risc a expunerilor pentru expunerile din titluri de capital

Pentru scopurile

art. 47 alin. (2) din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, alegerea de către instituția de credit de metode diferite de calculare a valorii ponderate la risc a expunerilor din titluri de capital se apreciază ca fiind efectuată de o manieră consecventă și coerentă prin intermediul utilizării diferitelor instrumente și procese care reflectă procesele de administrare internă a riscului.

În cazul în care este utilizată metoda bazată pe modele interne, modelul respectiv trebuie integrat în cadrul procesului de administrare a riscului al instituției de credit, conform prevederilor

art. 243 din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare - spre exemplu, rezultatele modelului trebuie utilizate de către instituția de credit în ceea ce privește politica de investiții, stabilirea limitelor și administrarea expunerilor.

În sensul

art. 48 din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, pentru a demonstra faptul că portofoliile din care fac parte expunerile din investiții de tip private equity sunt suficient de diversificate, instituțiile de credit se pot referi la numărul de fonduri de investiții, la numărul de investiții care compun portofoliul și la fondurile aferente sau, în măsura în care sunt disponibili, la indici specifici de evaluare a diversificării. Istoricul pierderilor poate indica, de asemenea, că un portofoliu este suficient de diversificat pentru a se putea aplica ponderea de risc de 190% expunerilor din investiții de tip private equity.

3.1.4.4. Exceptările permanente de la aplicarea abordării bazate pe modele interne de rating pentru expunerile din titluri de capital

Creanțele achiziționate pot fi tratate potrivit următoarelor abordări:

a) expunerea este tratată ca expunere față de vânzător, iar creanțele sunt tratate ca garanții reale, a căror eligibilitate trebuie să fie verificată potrivit prevederilor

cap. III din Regulamentul BNR - CNVM nr. 19/24/2006 ;

b) expunerea este tratată ca expunere față de debitor, iar evaluarea riscurilor aferente fiecărei expuneri, ca și cum respectiva expunere ar fi fost inițiată de către instituția de credit, nu reprezintă un efort excesiv pentru instituția de credit respectivă. Vânzătorul poate să acționeze sau nu ca garant;

c) expunerea este tratată ca expunere față de debitor, iar evaluarea riscurilor aferente fiecărei expuneri, ca și cum respectiva expunere ar fi fost inițiată de către instituția de credit, ar reprezenta un efort excesiv pentru instituția de credit respectivă. Acesta poate reprezenta, în special, cazul în care instituția de credit trebuie să se bazeze în mare măsură pe informațiile furnizate de o terță parte. Este posibil ca instituția de credit nici să nu cunoască întotdeauna fiecare debitor individual. Vânzătorul poate să acționeze sau nu ca garant.

Creanțele achiziționate nu constituie o clasă de expuneri în sine, ci reflectă un tip de finanțare comun mai multor clase de active, rezultând de obicei din vânzarea bunurilor și serviciilor asociate unei tranzacții comerciale. Prin prisma tratamentului special prevăzut de

Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, pentru creanțele achiziționate în raport cu creanțele din aceeași clasă de expuneri, creanțele achiziționate pot fi încadrate în clasa expunerilor față de societăți sau în clasa expunerilor de tip retail.

Regulile aferente creanțelor achiziționate privesc în primul rând creanțele care sunt achiziționate ca parte a operațiunilor de factoring sau de scontare a facturilor - invoice discounting - ori care sunt sau urmează să fie incluse în tranzacțiile bazate pe active - asset-backed transaction. Aceste reguli nu se aplică tranzacțiilor în care creditele inițiate de o firmă sunt achiziționate ulterior în scopul de a adăuga debitori activității cumpărătorului, alta decât cea aferentă operațiunilor de securitizare.

3.1.5.2. Condiții pentru tratarea creanțelor achiziționate față de societăți potrivit cerințelor minime pentru utilizarea abordării bazate pe modele interne de rating, aferente clasei de expuneri de tip retail

În cazul creanțelor achiziționate față de societăți, pentru a putea utiliza standardele de cuantificare a riscului aferente expunerilor de tip retail, prevăzute în

cap. V din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, instituția de credit trebuie să demonstreze că îndeplinește criteriile de eligibilitate specificate în regulamentul respectiv.

În sensul art. 44 din regulamentul menționat la alin. (1), între vânzător și instituția de credit cumpărătoare nu trebuie să se efectueze o operațiune în condiții de favoare, și anume ambele părți trebuie să interacționeze ca agenți independenți pe piața financiară - niciunul dintre agenți nu trebuie să fie într-o asemenea poziție încât să influențeze procesul intern de luare a deciziilor al celuilalt agent. Instituțiile de credit care doresc să trateze expunerile drept creanțe achiziționate eligibile trebuie să se asigure, cel puțin, de următoarele:

a) nu există un risc semnificativ de contaminare a stărilor de nerambursare între vânzător și debitor; și

b) creanțele au fost tranzacționate în condiții de concurență deplină - respectiv, la preț de piață și în condiții de piață.

Pentru scopurile art. 44 lit. d) din regulamentul menționat la alin. (1), o modalitate de implementare a cerinței de diversificare poate face referință la numărul de debitori, instituția de credit putând stabili o limită de concentrare, fie sub forma unei limite absolute - dimensiunea maximă a expunerii pe contrapartidă -, fie sub forma unei limite relative - expunerea față de o contrapartidă ca procent din întreaga valoare a portofoliului.

Pentru scopurile

art. 37 din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, prin efort excesiv se înțelege fie că numărul debitorilor aferenți este atât de mare încât instituția de credit nu ar putea să îi clasifice utilizând sistemul său de rating obișnuit, fie că debitorii nu sunt debitorii obișnuiți, direcți ai instituției de credit și, în consecință, sistemele de date ale instituției de credit nu conțin nicio informație specifică cu privire la aceștia.

Atunci când instituțiile de credit colectează date suficiente pentru a putea evalua debitorii pe bază individuală, acestea trebuie să renunțe la utilizarea, pentru creanțele achiziționate, a abordării de tip top-down - respectiv utilizarea standardelor de cuantificare a riscului aferente expunerilor de tip retail - în schimbul celei de tip bottom-up - respectiv utilizarea standardelor de cuantificare a riscului aferente expunerilor față de societăți.

3.1.5.3. Estimarea pierderii așteptate pentru creanțele achiziționate față de societăți

Instituțiile de credit care utilizează abordarea bazată pe modele interne de rating trebuie să acopere riscul de diminuare a valorii creanței chiar și în cazul în care instituția de credit tratează expunerea respectivă ca și cum debitorul ar fi clientul acesteia.

În sensul

art. 2 pct. 1 din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, riscul de diminuare a valorii creanței se referă la posibilitatea ca valoarea potențială a creanțelor achiziționate și finanțate de către instituția de credit să fie redusă la inițiativa vânzătorului sau a debitorului și ca valorile contractuale de plătit de către debitorii creanțelor respective să fie reduse prin acordarea de credite debitorilor, fie sub formă de lichidități, fie sub o altă formă - cum ar fi compensări sau reduceri rezultate din returnarea bunurilor vândute, din dispute privind calitatea produselor, din orice plată sau disconturi promoționale oferite de către vânzător, precum și compensări ale datoriilor între vânzător și debitor.

În cazurile în care o instituție de credit nu este sigură dacă ar trebui sau nu să trateze un anumit eveniment ca risc de diminuare a valorii creanței, acesta trebuie tratat ca risc de diminuare a valorii creanței. Aceste cazuri includ situațiile în care instituția de credit nu poate să aloce cu claritate anumite evenimente riscului operațional. În cazul efectelor de comerț bazate pe active - asset-backed commercial paper -, riscul de diminuare a valorii creanței aferent expunerilor-suport trebuie evaluat proporțional - pro-rata.

Cerințele specifice ale

Regulamentului BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, privind adoptarea de către instituția de credit a unei definiții a stării de nerambursare conforme definiției stării de nerambursare prevăzute de regulamentul respectiv se aplică numai pentru scopurile cuantificării riscului.

Definiția stării de nerambursare utilizată la estimarea parametrilor de risc trebuie să fie aceeași, indiferent de parametrul estimat - probabilitate de nerambursare, pierdere în caz de nerambursare, factor de conversie sau pierdere așteptată.

Definiția stării de nerambursare adoptată de către instituțiile de credit trebuie să se bazeze pe definiția stării de nerambursare prevăzută de regulamentul menționat la alin. (1). Pe lângă criteriul obiectiv bazat pe numărul de zile de întârziere la plată, instituția de credit trebuie să implementeze, cel puțin, o definiție a stării de nerambursare bazată pe indiciile improbabilității de plată prevăzute la art. 161 din respectivul regulament. Instituția de credit trebuie să interpreteze indiciile și relevanța acestora în concordanță cu propriile practici și cu caracteristicile pieței.

Instituția de credit trebuie să ia în considerare, de asemenea, alte indicii ale improbabilității de plată care sunt adecvate debitorilor și tranzacțiilor acesteia sau specificului pieței pe care își desfășoară activitatea. Asemenea indicii trebuie să fie utilizate pe lângă cele prevăzute la art. 161 din regulamentul menționat la alin. (1) și nu le pot substitui pe acestea. Criteriile adiționale pot fi necesare pentru a completa setul de criterii la un nivel mai specific și mai detaliat și trebuie să fie formalizate corespunzător în cadrul normelor interne ale instituției de credit pentru a permite efectuarea de verificări independente, inclusiv din partea Băncii Naționale a României, cu privire la numărul de stări de nerambursare identificate.

Pentru scopurile

art. 160 alin. (1) lit. b) din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, conceptul de obligație semnificativă trebuie interpretat ca o modalitate de a evita luarea în considerare a debitorilor ca fiind în stare de nerambursare exclusiv pentru întârzierea plății din motive tehnice sau atunci când suma întârziată la plată este neglijabilă.

În sensul art. 160 din regulamentul menționat la alin. (1), în cadrul procesului de validare a modelelor interne de rating ale instituțiilor de credit, Banca Națională a României stabilește, de la caz la caz, - dacă este necesar, pe baza unei analize calitative - dimensiunea pragului prevăzut la art. 160 alin. (8) din regulamentul menționat la alin. (1).

Pragul de semnificativitate stabilit de către Banca Națională a României pentru scopurile art. 160 din regulamentul menționat la alin. (1) oferă instituțiilor de credit un criteriu minim, pentru obținerea unei definiții minime a stării de nerambursare. Pe lângă acest prag de semnificativitate, instituțiile de credit pot lua în considerare alte indicii privind semnificativitatea sumelor întârziate la plată, care sunt adecvate debitorilor și tranzacțiilor acestora sau specificului pieței pe care își desfășoară activitatea. Asemenea indicii trebuie să fie utilizate pe lângă cele stabilite de către Banca Națională a României și nu le pot substitui pe acestea.

În procesul de stabilire a pragurilor interne de semnificativitate, instituția de credit trebuie să deruleze o evaluare a ratei de însănătoșire - respectiv fracțiunea debitorilor aflați în întârziere la plată care ies din starea de nerambursare fără intervenția instituției de credit - pentru a evita luarea în considerare a debitorilor ca fiind în stare de nerambursare exclusiv pentru întârzierea plății din motive tehnice și, în consecință, generarea în mod artificial a unor valori mai mici ale pierderii în caz de nerambursare.

Utilizarea datelor externe, inclusiv a datelor centralizate, precum și a mai multor surse de date - cum ar fi combinarea datelor externe și interne - în vederea îmbunătățirii robusteții estimării pierderii în caz de nerambursare trebuie avută în vedere în special de o instituție de credit care deține mai puține informații interne pentru a estima pierderile în caz de nerambursare - de asemenea, atunci când sunt probleme legate de reprezentativitatea portofoliului de expuneri intrate în stare de nerambursare.

Instituția de credit trebuie să ia în considerare, în special, elemente de referință externe adecvate, în măsura în care acestea sunt disponibile.

Instituția de credit trebuie să evalueze cu atenție toate datele și elementele de referință externe relevante, concentrându-se pe analiza datelor cu privire la componentele pierderii care sunt specifice unei țări - spre exemplu, incapacitatea potențială de a obține controlul asupra garanției reale depinde de cadrul legal național - sau care sunt specifice unei instituții de credit - spre exemplu, procesele de colectare care conduc la variații ale costurilor de tratare a situațiilor problematice, altor costuri directe și indirecte. De asemenea, instituția de credit trebuie să identifice și acele cazuri în care unele componente ale pierderii economice ar putea să nu fie incluse în datele externe. Instituțiile de credit trebuie să analizeze componentele pierderii din cadrul datelor externe, precum și comparabilitatea datelor externe în ceea ce privește practicile de creditare și procesele interne și să ia în considerare rezultatele acestor analize pe parcursul procesului de estimare.

3.2.2.3. Rata de actualizare

Cuantificările ratelor de recuperare utilizate la estimarea pierderilor în caz de nerambursare trebuie să reflecte costul deținerii activelor intrate în stare de nerambursare pe parcursul perioadei de tratare a situațiilor problematice, inclusiv o primă de risc adecvată.

În cazul în care fluxurile de numerar aferente recuperării sunt incerte și implică un risc care nu poate fi diversificat, calcularea valorii actualizate nete trebuie să reflecte valoarea în timp a banilor, precum și o primă de risc adecvată pentru riscul nediversificabil.

În vederea stabilirii unor prime de risc adecvate pentru estimarea pierderilor în caz de nerambursare în condiții de declin economic, instituția de credit trebuie să se concentreze asupra incertitudinilor cu privire la fluxurile de numerar aferente recuperării, asociate stărilor de nerambursare declanșate pe perioada unui declin economic.

În cazul în care nu există incertitudini cu privire la fluxurile de numerar aferente recuperării - cum ar fi situația în care recuperările se obțin pe baza garanției reale sub formă de numerar -, calcularea valorii actualizate nete este necesar să reflecte numai valoarea în timp a banilor și este adecvată utilizarea unei rate de actualizare fără risc.

Cuantificările ratelor de recuperare pot fi realizate prin metode cum ar fi:

a) actualizarea fluxului de recuperări și a fluxului de costuri de tratare a situațiilor problematice printr-o rată de actualizare ajustată la risc, care reprezintă suma dintre rata de dobândă fără risc și o marjă adecvată pentru riscul corespunzător fluxurilor de numerar aferente recuperării și costului de tratare a situațiilor problematice;

b) conversia fluxului de recuperări și a fluxului de costuri de tratare a situațiilor problematice în fluxuri de numerar de tipul echivalent cert - reprezentând suma necesară pentru ca un investitor cu aversiune la risc să devină indiferent între primirea cu certitudine a sumei la data plății și primirea unui activ ce produce o plată incertă, a cărei distribuție la data plății este identică cu cea a fluxului de numerar incert - și actualizarea acestora prin rata de dobândă fără risc;

c) o combinație între ajustări ale ratei de actualizare și ajustări, efectuate de o manieră coerentă cu ajustările respective, ale fluxurilor de recuperare și de costuri de tratare a situațiilor problematice.

Procesul utilizat pentru determinarea ratei de actualizare trebuie să fie coerent pentru toate expunerile de același tip. Instituțiile de credit trebuie să justifice acest aspect cu atenție deosebită pentru a se asigura lipsa oricărui arbitraj cauzat de manipularea factorilor de actualizare. Instituțiile de credit trebuie să demonstreze Băncii Naționale a României, atunci când utilizează o rată de actualizare fără risc, că orice risc rămas este acoperit într-o altă secțiune a calculelor.

3.2.2.4. Alocarea costurilor directe și indirecte

Costurile de tratare a situațiilor problematice și de colectare trebuie să includă costurile desfășurării activității departamentului de tratare a situațiilor problematice și de colectare, costurile serviciilor externalizate - cum ar fi costurile serviciilor de colectare externalizate, atribuibile în mod direct recuperărilor, precum costurile juridice - și un procent corespunzător din alte costuri continue, precum cheltuielile generale ale instituției de credit, în afara cazului în care instituția de credit poate demonstra că aceste costuri nu sunt semnificative.

Instituția de credit trebuie să demonstreze că înregistrează în bazele de date toate informațiile necesare pentru a calcula costurile semnificative directe și indirecte. Procesul de alocare a costurilor trebuie să se bazeze pe aceleași principii și tehnici pe care instituțiile de credit le utilizează în cadrul propriilor sisteme de contabilitate a costurilor, iar instituțiile de credit trebuie să demonstreze că acest proces este suficient de relevant și de riguros.

Instituțiile de credit trebuie să definească conceptul de "semnificativitate" și să formalizeze elementele de cost de o manieră consecventă în timp.

3.3. Sistemele de rating și cuantificarea riscului 3.3.1. Probabilitatea de nerambursare 3.3.1.1. Metodologia de alocare a ratingurilor

Instituțiile de credit trebuie să prezinte ipotezele care stau la baza modelelor sau metodelor utilizate pentru alocarea claselor de rating sau a grupelor de risc ale debitorilor și să justifice Băncii Naționale a României aceste ipoteze.

În vederea cuantificării gradului de conformitate cu prevederile cap. V secțiunea 1 subsecțiunea 1.5 "Utilizarea modelelor" din

Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, instituțiile de credit pot utiliza metode statistice.

Indiferent de metodologia utilizată pentru a aloca clase de rating sau grupe de risc ale debitorilor, instituțiile de credit trebuie să demonstreze Băncii Naționale a României că alocările de ratinguri și sistemele de rating pentru riscul de nerambursare al debitorului îndeplinesc cerințele minime prevăzute în cap. V din regulamentul precizat la alin. (2).

3.3.1.2. Metodologia de estimare a probabilității de nerambursare

În cazul în care instituțiile de credit utilizează metode directe de estimare a probabilității de nerambursare și înregistrează suprapuneri între alocarea debitorilor pe clase de rating sau grupe de risc și estimarea probabilităților de nerambursare pentru respectivele clase de rating sau grupe de risc, toate cerințele prevăzute de cadrul de reglementare referitoare la metodologia de alocare a ratingurilor se aplică și pentru scopurile estimării probabilității de nerambursare.

Indiferent de tipul metodei de estimare utilizate, instituțiile de credit trebuie să demonstreze Băncii Naționale a României că estimarea probabilității de nerambursare îndeplinește cerințele minime prevăzute de

Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare.

3.3.2. Cerințe cu privire la estimările proprii ale pierderii în caz de nerambursare 3.3.2.1. Aspecte generale

Instituțiile de credit trebuie să facă distincție între pierderile în caz de nerambursare efective și cele estimate.

Pierderile în caz de nerambursare efective se referă la pierderile totale observate, actualizate la momentul intrării în stare de nerambursare, pentru fiecare expunere intrată în stare de nerambursare din cadrul setului de date și reprezintă valori ex-post care pot fi aplicate la nivelul unei clase de rating sau al unei grupe de risc a tranzacțiilor. Datele brute utilizate pentru calcularea pierderii trebuie să provină din cadrul departamentului de colectare - cum ar fi recuperările, executarea garanției reale, precum și toate fluxurile de numerar -, din cadrul departamentului de contabilitate - dobânda neplătită, dar capitalizată, suma expusă la risc la momentul intrării în stare de nerambursare - sau din cadrul altor departamente. Instituțiile de credit trebuie să colecteze, fără a aplica în această etapă filtre, toate informațiile necesare pentru a calcula pierderea economică.

Instituția de credit trebuie să aloce pierderile în caz de nerambursare estimate tranzacțiilor sale curente - intrate sau nu în stare de nerambursare - și să le utilizeze la calcularea cerințelor de capital pentru expunerile sale.

Pierderile în caz de nerambursare estimate se bazează pe pierderile în caz de nerambursare efective pentru setul de date de referință aplicabil. Pierderile în caz de nerambursare estimate pot fi însă diferite de media pierderilor în caz de nerambursare efective din cadrul setului de date de referință, primele fiind necesar să încorporeze așteptările cu privire la ratele de recuperare viitoare. Pentru aceste scopuri, instituțiile de credit trebuie să calculeze o rată de recuperare anticipativă pe termen lung pentru clasa de rating sau grupa de risc a tranzacțiilor, luând în considerare atât circumstanțele economice curente, cât și pe cele viitoare.

Dacă o instituție de credit ajustează valoarea pierderii în caz de nerambursare efective - cum ar fi ajustările efectuate pentru a lua în considerare condițiile de declin economic -, aceasta trebuie să demonstreze că ajustarea respectivă este adecvată și că este luată în considerare în mod corespunzător în cadrul procedurilor sale de testare ex-post (backtesting).

În aplicarea prevederilor

art. 189 din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, instituțiile de credit trebuie să ia în considerare că potențialul ratelor de recuperare efective de a fi mai scăzute decât media, pe perioadele în care ratele de nerambursare sunt ridicate, poate fi o sursă semnificativă a pierderilor neașteptate din credite pentru anumite expuneri sau portofolii, iar de această posibilitate trebuie să se țină cont la calcularea capitalului necesar pentru acoperirea pierderilor neașteptate.

Pentru scopurile alin. (1), pentru tratarea dependențelor adverse posibile dintre probabilitatea de nerambursare și pierderea în caz de nerambursare, parametrii de pierdere în caz de nerambursare trebuie să încorporeze ratele de recuperare anticipative ale expunerilor care intră în stare de nerambursare în condițiile în care există așteptări ca pierderile din credite să fie substanțial mai mari decât media. În asemenea condiții, există așteptări ca ratele de nerambursare să fie ridicate, iar dacă ratele de recuperare sunt negativ corelate cu ratele de nerambursare, parametrii de pierdere în caz de nerambursare trebuie să încorporeze previziuni ale ratelor de recuperare viitoare care să fie mai scăzute decât cele așteptate în condiții mai apropiate de condițiile neutre. În cazurile în care există așteptări ca ratele de recuperare viitoare să fie independente de ratele de nerambursare viitoare, nu este necesar ca previziunile anticipative ale ratelor de recuperare încorporate în parametrii de pierdere în caz de nerambursare să difere de cele așteptate în condiții mai apropiate de condițiile neutre.

3.3.2.2. Principii fundamentale

Estimările pierderii în caz de nerambursare trebuie să reflecte atât experiența și practicile instituției de credit, cât și mediul extern în care aceasta își desfășoară activitatea. Instituțiile de credit nu se pot baza pe estimările la nivelul industriei fără a le ajusta, acolo unde este necesar, pentru a reflecta propria poziție a acestora.

Având în vedere faptul că o variație procentuală dată a estimărilor pierderii în caz de nerambursare conduce la o modificare procentuală egală a cerințelor de capital, orice aproximare și/sau modalitate mai rapidă (shortcut) pe care instituția de credit decide să le/o adopte trebuie să constituie un aspect important al validării și evaluării.

3.3.2.3. Datele

În scopul estimării parametrilor aferenți abordării bazate pe modele interne de rating, instituția de credit trebuie să pregătească setul de date de referință pentru fiecare parametru, ceea ce implică luarea de decizii cum ar fi cele privind dimensiunea eșantionului, lungimea seriilor de timp, încrederea în datele externe, tratamentul pozițiilor intrate în stare de nerambursare care nu au generat pierdere și durata proceselor de recuperare - tratarea incompletă a situațiilor problematice. Unele informații conținute în setul de date de referință pot necesita actualizare.

Setul de date de referință pentru pierderea în caz de nerambursare trebuie să includă, spre deosebire de setul de date de referință pentru estimarea probabilității de nerambursare, doar expuneri față de debitori intrați în stare de nerambursare, precum și factori care pot fi folosiți pentru a grupa, în maniere semnificative, tranzacțiile intrate în stare de nerambursare. De asemenea, acest set trebuie să respecte, în măsura în care este posibil, următoarele:

a) să acopere o perioadă care este suficient de lungă pentru a include cel puțin un ciclu economic;

b) să conțină toate intrările în stare de nerambursare care au fost înregistrate pe parcursul orizontului de timp considerat;

c) să conțină date pentru calculul pierderilor în caz de nerambursare efective;

d) să includă toate informațiile relevante necesare pentru a estima parametrii de risc;

e) să includă date despre determinanții relevanți ai pierderii.

Instituția de credit trebuie să se asigure că setul de date de referință rămâne reprezentativ pentru portofoliile sale curente.

În procesul de estimare a pierderii în caz de nerambursare, instituțiile de credit pot lua în considerare determinanți de risc precum:

a) determinanți de risc aferenți tranzacției, incluzând tipul tranzacției, garanția reală, garanții personale furnizate de terțe părți, rangul de subordonare, perioada de timp în care debitorul s-a aflat în stare de nerambursare, maturizarea expunerii (seasoning), raportul dintre valoarea împrumutului și cea a garanției reale și procedurile de recuperare;

b) determinanți de risc aferenți debitorului, incluzând dimensiunea debitorului, dimensiunea expunerii, structura de capital specifică firmei, regiunea geografică, sectorul industrial și linia de activitate;

c) determinanți de risc aferenți instituției de credit, incluzând organizarea internă și cadrul de administrare a activității, evenimente relevante - cum ar fi fuziuni - și entități specifice din cadrul grupului, destinate recuperărilor;

d) determinanți de risc externi, incluzând ratele de dobândă și cadrul legal - și, ca o consecință, durata procesului de recuperare; și

e) alți factori de risc.

Instituțiile de credit trebuie să identifice și să examineze determinanți de risc suplimentari care sunt relevanți pentru circumstanțele specifice ale acestora. Instituțiile de credit trebuie să colecteze date cu privire la ceea ce consideră a fi determinanții principali ai pierderii pentru un grup dat de tranzacții și să îi includă în procesul de estimare a pierderii în caz de nerambursare. Raționamentele privind identificarea determinanților de risc principali trebuie formalizate în mod corespunzător de către instituția de credit și trebuie prezentate Băncii Naționale a României.

3.3.2.5. Metodologiile de estimare

Instituțiile de credit trebuie să aleagă o tehnică sau o combinație de tehnici de estimare a pierderii în caz de nerambursare. Tehnicile care pot fi utilizate, cu condiția respectării prevederilor prezentei părți, includ, dar fără a se limita la, următoarele:

a) estimarea pierderii în caz de nerambursare care ia în considerare procesul de tratare a situațiilor problematice;

b) estimarea pierderii în caz de nerambursare de piață, respectiv estimarea pierderii în caz de nerambursare pe baza prețurilor de piață ale obligațiilor intrate în stare de nerambursare;

c) estimarea pierderii în caz de nerambursare de piață implicite, respectiv estimarea pierderii în caz de nerambursare din prețurile de piață ale creditelor, obligațiunilor sau instrumentelor de tip credit default, pentru care nu a apărut starea de nerambursare;

d) estimarea pierderii în caz de nerambursare istorice implicite.

Instituțiile de credit trebuie să demonstreze că metodele alese pentru estimarea pierderii în caz de nerambursare sunt potrivite în raport cu activitățile desfășurate de către acestea și cu portofoliile cărora li se aplică, precum și să justifice ipotezele teoretice aferente modelelor.

Instituțiile de credit pot aplica tehnica de estimare a pierderii în caz de nerambursare care ia în considerare procesul de tratare a situațiilor problematice, folosind fie estimările directe, fie o abordare în două etape.

În situația în care sunt folosite estimările directe, instituția de credit obține o estimare cantitativă pentru fiecare expunere individuală, pe baza caracteristicilor specifice ale acesteia.

În cazul utilizării abordării în două etape, instituția de credit estimează o valoare medie a pierderii în caz de nerambursare pentru toate expunerile din cadrul aceleiași clase de rating sau grupe de risc a tranzacțiilor.

În sensul alin. (2), dacă în cadrul clasei de expuneri de tip retail este folosită o abordare la nivel de grupă de risc, instituția de credit trebuie să calculeze media estimărilor directe individuale în vederea obținerii pierderii în caz de nerambursare agregate pentru toate expunerile aferente grupei respective. În situația în care instituția de credit obține estimările pentru clasa de expuneri de tip retail utilizând clase de rating - similar cazului expunerilor față de societăți, instituții, administrații centrale sau bănci centrale -, nu este necesar să se agrege estimările pierderii în caz de nerambursare pentru expunerile de tip retail.

În sensul art. 101 alin. (1), procedurile directe de estimare - spre exemplu, un model statistic care utilizează determinanții de risc drept variabile explicative - permit instituției de credit calculul automat al fiecăruia dintre elementele distincte care alcătuiesc pierderea în caz de nerambursare, pe baza experienței cu privire la fiecare dintre elementele corespondente din setul de date de referință, care este relevant pentru elementul respectiv - cum ar fi valorile de recuperare ale bunurilor imobiliare sau ratele de actualizare.

În sensul art. 101 alin. (1), în cadrul abordării în două etape, instituția de credit trebuie să aplice o ajustare generală a pierderii în caz de nerambursare la nivelul clasei de rating sau al grupei de risc, privită ca întreg, pentru a reflecta măsura în care valoarea medie a pierderii în caz de nerambursare pentru setul de date de referință necesar nu este reprezentativă pentru media pe termen lung, anticipativă și ponderată în funcție de numărul stărilor de nerambursare sau pentru estimarea efectuată în ipoteza unui declin economic.

În cazul în care instituția de credit utilizează tehnica de estimare a pierderii în caz de nerambursare care ia în considerare procesul de tratare a situațiilor problematice, setul de date de referință utilizat pentru realizarea estimărilor include prețurile de piață istorice înregistrate cu privire la garanția reală sau aferente unei părți ori tuturor creanțelor față de debitor. Prețurile de piață curente ale garanțiilor reale pentru expunerile deținute la momentul actual de către instituția de credit pot influența pierderea în caz de nerambursare estimată aferentă acestora.

Ca o alternativă la tehnica de estimare a pierderii în caz de nerambursare care ia în considerare procesul de tratare a situațiilor problematice, setul de date de referință poate fi obținut de către instituția de credit, cu condiția respectării prevederilor prezentei părți, prin observarea prețurilor de piață ale obligațiunilor sau creditelor tranzacționabile intrate în stare de nerambursare, într-un interval scurt de timp de la intrarea în această stare sau la ieșirea din faliment, precum și prin observarea prețurilor de piață ale creditelor, obligațiunilor sau instrumentelor de tip credit default, pentru care nu a apărut starea de nerambursare.

În cazul în care instituția de credit utilizează informații de piață ca o alternativă la tehnica de estimare a pierderii în caz de nerambursare care ia în considerare procesul de tratare a situațiilor problematice - cum ar fi în caz de date puține -, datele de piață trebuie să îndeplinească cerințele generale privind utilizarea datelor externe, prevăzute de

Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare.

Instituția de credit poate să obțină cea mai bună estimare a pierderii așteptate pentru expunerile intrate în stare de nerambursare direct din prețurile de piață ale acestora, acolo unde acestea există.

Instituțiile de credit trebuie să utilizeze cu atenție informațiile externe relevante folosite pentru îmbunătățirea estimărilor pierderii în caz de nerambursare, bazate pe experiența proprie a acestora cu privire la pierderi și recuperări.

Estimarea pierderii în caz de nerambursare din marjele de credit (credit spreads) aferente expunerilor care nu au intrat în stare de nerambursare - respectiv estimarea pierderii în caz de nerambursare de piață implicite - poate fi utilizată de către instituția de credit numai atunci când, pentru obținerea unor estimări de încredere, nu sunt disponibile alte date și dacă rezultatele validării arată ca aceste estimări sunt de încredere.

Tehnicile de estimare a pierderii în caz de nerambursare de piață și cea de piață implicită pot fi adecvate numai în condițiile în care piețele de capital se caracterizează prin adâncime - respectiv există numeroși cumpărători și vânzători potențiali dispuși să tranzacționeze la prețuri mai ridicate sau mai scăzute decât prețul de piață curent - și lichiditate.

Tehnica de estimare a pierderii în caz de nerambursare istorice implicite - respectiv obținerea de estimări ale pierderilor în caz de nerambursare din pierderile efective aferente expunerilor din cadrul claselor de rating sau grupelor de risc și din estimările adecvate ale probabilităților de nerambursare - poate fi utilizată de către instituția de credit doar pentru clasa de expuneri de tip retail. Pierderea efectivă pentru aceste expuneri de tip retail este egală cu pierderea totală împărțită la numărul total de expuneri din cadrul clasei de rating sau al grupei de risc, în timp ce pierderea în caz de nerambursare efectivă medie este egală cu aceeași pierdere totală împărțită la numărul expunerilor intrate în stare de nerambursare din cadrul clasei de rating sau al grupei de risc.

Estimarea pierderii în caz de nerambursare istorice implicite poate fi utilizată de către instituția de credit doar în cazurile în care aceasta poate estima pierderea așteptată pentru fiecare clasă de rating a tranzacțiilor sau grupă de expuneri, cu condiția îndeplinirii cerințelor minime - incluzând toate cerințele calitative și cantitative aferente validării - pentru estimarea probabilității de nerambursare.

3.3.2.6. Pierderea în caz de nerambursare în ipoteza unui declin economic

Instituțiile de credit trebuie să stabilească un proces riguros și bine formalizat pentru evaluarea efectelor - în cazul în care acestea există - condițiilor de declin economic asupra ratelor de recuperare și pentru obținerea de estimări ale pierderii în caz de nerambursare în concordanță cu condițiile de declin economic.

Procesul prevăzut la alin. (1) presupune 3 etape, care pot fi tratate într-o manieră integrată:

a) identificarea condițiilor de declin economic corespunzătoare pentru fiecare clasă de expuneri reglementată, în cadrul fiecărei jurisdicții;

b) identificarea dependențelor adverse - în cazul în care acestea există - dintre ratele de nerambursare și ratele de recuperare;

c) integrarea dependențelor adverse ce au fost identificate dintre ratele de nerambursare și ratele de recuperare, cu scopul de a genera, pentru expunerile instituției de credit, parametrii de pierdere în caz de nerambursare care să fie în concordanță cu condițiile de declin economic identificate.

În sensul alin. (2) lit. a), condițiile de declin economic corespunzătoare sunt acelea în care determinanții relevanți ai ratelor de nerambursare sunt în concordanță cu condițiile în care există așteptări ca pierderile din credite pentru clasa de expuneri reglementată să fie în mod substanțial mai ridicate decât media. Instituțiile de credit pot identifica asemenea condiții la un nivel mai granular, dacă o asemenea abordare sporește senzitivitatea la risc. Ca regulă generală, în cazul în care ratele de recuperare prezintă senzitivitate la condițiile locale, instituțiile de credit trebuie, cel puțin, să ia în considerare în mod separat fiecare clasă de expunere și fiecare jurisdicție, exceptând situația în care pot justifica combinarea claselor de expuneri și/sau a jurisdicțiilor pe baza faptului că expunerile din cadrul acelorași clase de expuneri, în jurisdicții diferite, prezintă o covarianță ridicată a ratelor de recuperare.

În sensul alin. (2) lit. b), dependențele adverse dintre ratele de nerambursare și ratele de recuperare pot fi identificate fie direct, prin analize statistice, dacă datele necesare sunt disponibile, fie indirect, prin examinarea relațiilor dintre determinanții stării de nerambursare și cei ai recuperărilor. Abordarea indirectă poate include analiza comportamentului valorilor garanției reale, acolo unde garanția reală are o influență semnificativă asupra recuperărilor.

În sensul alin. (2) lit. c), pentru obținerea unei estimări a pierderii în caz de nerambursare în condiții de declin economic, instituțiile de credit pot, spre exemplu, analiza ratele de recuperare în timpul perioadelor de declin economic sau pot utiliza previziuni bazate pe modificarea determinanților de risc corespunzători într-o manieră concordantă cu condițiile de declin economic. Dacă prin derularea unei analize în concordanță cu alin. (2) lit. b) nu a fost identificată nicio dependență adversă semnificativă între ratele de nerambursare și ratele de recuperare, estimările pierderii în caz de nerambursare se pot baza pe mediile pe termen lung, ponderate în funcție de numărul stărilor de nerambursare, ale ratelor observate ale pierderii sau pot fi obținute din previziuni care nu implică supunerea la simulări de criză a determinanților de risc corespunzători.

Calcularea factorului de conversie necesită observarea și compararea a cel puțin două momente de timp: momentul actual și momentul intrării în stare de nerambursare. Factorii de conversie estimați sunt obținuți din factorii de conversie efectivi pentru expunerile intrate în stare de nerambursare din setul de date de referință. Momentul intrării în stare de nerambursare și valoarea trasă la acest moment pentru expunerile din setul de date de referință pot fi observate în mod direct.

Instituțiile de credit trebuie să utilizeze abordări de calculare a factorilor de conversie efectivi care sunt adecvate activității specifice a acestora.

Instituțiile de credit trebuie să se asigure că momentele de timp alese pentru calcularea factorilor de conversie efectivi aferenți setului de date de referință sunt adecvate pentru orizontul de timp de un an utilizat în scopul estimării factorilor de conversie. Aceasta ar putea necesita luarea în considerare de seturi de intervale diferite de timp ce precedă momentul intrării în stare de nerambursare.

În cazul în care instituția de credit utilizează pentru calcularea factorilor de conversie efectivi abordarea de grup (cohort approach), perioada de observare este împărțită în ferestre de timp, iar suma trasă la momentul intrării în stare de nerambursare este pusă în legătură cu suma trasă/netrasă la începutul ferestrei de timp. Perioada ce trebuie utilizată în cadrul acestei abordări (cohort period) drept fereastră de timp este de un an, cu excepția cazurilor în care instituția de credit poate demonstra că ar fi mai prudentă și mai potrivită o perioadă diferită.

În situația utilizării, pentru calcularea factorilor de conversie efectivi, a abordării cu orizont de timp fix (fixedhorizon approach), suma trasă la momentul intrării în stare de nerambursare este pusă în legătură cu suma trasă/netrasă la un moment fix, anterior intrării în stare de nerambursare, folosindu-se ipoteza simplificatoare că toate expunerile care vor intra în stare de nerambursare de-a lungul orizontului de timp ales vor intra în stare de nerambursare la același moment de timp: sfârșitul orizontului de timp fix. Instituțiile de credit trebuie să folosească un orizont de timp fix de un an, cu excepția cazurilor în care acestea demonstrează că ar fi mai prudentă și mai potrivită o altă perioadă.

Instituțiile de credit pot utiliza, pentru cuantificarea factorilor de conversie efectivi, abordarea cu orizont de timp variabil - generalizare a abordării cu orizont de timp fix -, care constă în folosirea mai multor referințe temporale în cadrul orizontului de timp ales - cum ar fi compararea sumei trase la momentul intrării în stare de nerambursare cu sumele trase cu o lună, două luni, trei luni etc. înainte de intrarea în stare de nerambursare.

Pentru cuantificarea factorilor de conversie efectivi, instituțiile de credit pot folosi numai ca soluție tranzitorie abordarea momentum, care vizează exprimarea factorilor de conversie ca procent din întregul angajament de finanțare - raportul limită totală -, și nu ca procent din suma netrasă. În cazul utilizării acestei abordări, nu este necesar ca instituția de credit să ia o decizie privind un moment de referință anterior intrării în stare de nerambursare, suma trasă la momentul intrării în stare de nerambursare comparându-se doar cu limita totală la acest moment. Pentru a putea primi aprobarea din partea Băncii Naționale a României de a utiliza estimări proprii ale factorilor de conversie obținuți pe baza abordării momentum, instituțiile de credit trebuie să recalculeze raportul limită totală sub forma unui factor de conversie care să respecte prevederile

Regulamentului BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, folosind informația relevantă din procesul de alocare pe clasele de rating ale factorului de conversie.

Indiferent de abordarea aleasă pentru cuantificarea factorilor de conversie efectivi, instituțiile de credit trebuie:

a) să analizeze și să prezinte Băncii Naționale a României considerentele pentru adoptarea abordării respective, să își justifice alegerile și să evalueze impactul pe care l-ar avea utilizarea unui orizont de timp diferit;

b) să identifice punctele slabe posibile ale abordării alese și să propună metode pentru tratarea sau compensarea acestora;

c) să evalueze impactul abordării alese asupra claselor de rating și estimărilor finale ale factorului de conversie, prin investigarea efectelor dinamice, precum interacțiunile cu perioada rămasă până la intrarea în stare de nerambursare (time-to-default) și calitatea creditului.

Aspectele enumerate la alin. (1) trebuie avute în vedere la elaborarea și validarea modelului intern, iar documentația instituției de credit trebuie să furnizeze informații clare cu privire la acestea.

3.3.3.3. Factorii de conversie reglementați și estimările proprii

Fără a aduce atingere prevederilor

art. 110 din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, pentru scopurile primirii aprobării de a utiliza estimările proprii ale factorilor de conversie, expresia linii de credit prevăzută la art. 108 alin. (2) lit. d) din același regulament se interpretează ca fiind suficient de largă pentru a acoperi fiecare tip de expunere din afara bilanțului precizat în anexa la

Regulamentul BNR - CNVM nr. 14/19/2006 , cu completările ulterioare, care nu este identificat drept un element de risc maxim și care nu este deja menționat în mod explicit în altă secțiune a

art. 108 alin. (2) din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare.

În cazuri excepționale, instituțiile de credit pot folosi, cu aprobarea Băncii Naționale a României, factorii de conversie reglementați pentru anumite tipuri de expuneri, dacă pot demonstra că este imposibil să se elaboreze o abordare relevantă pentru a estima factorii de conversie pentru expunerile respective. Elementele cu risc maxim rămân acoperite de prevederile

art. 110 din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, și primesc o valoare a expunerii de 100% din valoarea lor.

3.3.3.4. Datele

Setul de date de referință pentru factorul de conversie/valoarea expunerii trebuie să includă doar expuneri față de debitori intrați în situație de nerambursare, suma trasă și cea netrasă la momentul intrării în stare de nerambursare, suma trasă și cea netrasă la un moment - sau momente - de timp anterior intrării în stare de nerambursare, precum și factori care pot fi folosiți pentru a grupa, în maniere semnificative, tranzacțiile intrate în stare de nerambursare. De asemenea, acest set trebuie să respecte, în măsura în care este posibil, următoarele aspecte:

a) să acopere o perioadă care este suficient de lungă pentru a include cel puțin un ciclu economic;

b) să conțină toate intrările în stare de nerambursare care au fost înregistrate pe parcursul orizontului de timp considerat;

c) să includă toate informațiile relevante necesare pentru a estima parametrii de risc;

d) să includă date despre determinanții relevanți ai factorului de conversie.

Instituția de credit trebuie să se asigure că setul de date de referință rămâne reprezentativ pentru portofoliile sale curente, fiind actualizat atunci când este necesar.

3.3.3.5. Determinanții de risc

Instituțiile de credit trebuie să ia în considerare și să analizeze toți determinanții de risc principali ai factorilor de conversie. Importanța determinanților de risc trebuie judecată pe baza caracteristicilor specifice ale portofoliilor și practicilor instituției de credit.

În procesul de analizare a determinanților potențiali ai factorului de conversie, instituțiile de credit trebuie să examineze - fără ca lista precizată să aibă caracter exhaustiv - următoarele domenii:

a) strategiile și politicile instituțiilor de credit în ceea ce privește monitorizarea conturilor clienților;

b) capacitatea și voința instituției de credit de a împiedica noi trageri în circumstanțe apropiate intrării în stare de nerambursare;

c) factorii care influențează cererea debitorului pentru finanțare/tranzacții;

d) factorii care influențează voința instituțiilor de credit de a oferi finanțare/tranzacții;

e) comportamentul terțelor părți - cum ar fi alte instituții de credit, instituții financiare, creditori comerciali și proprietari -, a căror prezență ca surse alternative ale ofertei poate crește sau reduce cererea de finanțare/tranzacțiile pentru o instituție de credit individuală; și

f) natura tranzacției și atributele încorporate în aceasta - cum ar fi protecția angajamentului contractual.

3.4. Calitatea documentației interne

În vederea îndeplinirii cerințelor

cap. V secțiunea 5 din Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, pentru modelele obținute de la furnizori externi, instituția de credit trebuie să demonstreze o bună înțelegere a modelelor respective, sub toate aspectele.

Instituția de credit trebuie să dispună de o documentație referitoare la elaborarea modelelor și la fundamentele procesului de validare aferent acestora, întocmită de către furnizorii externi într-o manieră care să permită terțelor părți - cum ar fi auditul intern, Banca Națională a României - o înțelegere detaliată a metodologiei aplicate, precum și evaluarea gradului de adecvare a funcționării modelului la nivelul instituției de credit.

Instituția de credit trebuie să demonstreze că dispune pe plan intern de cunoștințele necesare pentru înțelegerea metodologiei și pentru evaluarea gradului de adecvare a funcționării modelului. Aceasta trebuie, în special, să aibă cunoștință despre toate limitele modelului, precum și despre circumstanțele în care modelul nu funcționează conform așteptărilor.

Instituția de credit trebuie să se asigure că utilizatorii vor fi formați profesional corespunzător pentru folosirea modelului respectiv și că vor fi disponibili instructori interni.

Instituția de credit trebuie să prezinte planuri în vederea asigurării validării și, dacă este necesar, a dezvoltării modelului în viitor.

Instituțiile de credit trebuie să se asigure de faptul că performanța modelului poate fi evaluată și, dacă este necesar, ajustată, chiar și în cazul în care furnizorul extern întrerupe oferirea de suport sau în alte cazuri similare.

3.5.2. Legătura cu informațiile interne utilizate în cadrul procesului de rating

Instituția de credit trebuie să cunoască care sunt informațiile - datele - prelucrate în cadrul modelului obținut de la un furnizor extern și cum sunt legate aceste informații de cele care sunt prelucrate pe plan intern - spre exemplu, dacă definițiile date de furnizor factorilor de intrare, precum cifra de afaceri și datoria, sunt în concordanță cu cele utilizate pe plan intern.

Instituția de credit trebuie să se asigure că agregarea diferitelor părți ale modelului de rating nu conduce la o metodă de rating necoerentă, în special în situațiile în care părți elaborate pe plan extern sunt utilizate simultan cu părți elaborate pe plan intern.

Instituția de credit trebuie să verifice dacă există o dublă înregistrare a informațiilor în părțile interne și externe ale modelului de rating.

În cazul combinării părților elaborate separat ale sistemului de rating, instituția de credit trebuie să deruleze un exercițiu suplimentar cu privire la cuantificarea riscului, respectiv parametrii de risc trebuie să fie estimați pe baza unui set de date corespunzător, precum în cazul unui sistem de rating elaborat în totalitate pe plan intern.

Instituția de credit trebuie să dispună de o infrastructură IT solidă în vederea asigurării integrității calculării cerințelor de capital. Bazele de date utilizate pentru reproducerea calculelor trebuie arhivate în mod adecvat, iar instituția de credit trebuie să realizeze copii de siguranță - backup - corespunzătoare ale acestora. Instituțiile de credit trebuie să formalizeze fluxurile de desfășurare a activității - work-flows -, procedurile și sistemele aferente colectării și stocării datelor.

Instituțiile de credit trebuie să dispună de sisteme IT care să asigure disponibilitatea continuă și mentenanța tuturor bazelor de date relevante, precum și reproducerea, pentru scopurile validării, a bazelor de date și a rezultatelor sistemelor de rating. Pentru a se asigura recuperarea informațiilor, aceste sisteme IT trebuie incluse în planurile generale pentru situații neprevăzute. Instituția de credit trebuie să stabilească controale corespunzătoare pentru a se preveni accesul persoanelor neautorizate la informații.

Instituțiile de credit trebuie să aloce resurse suficiente pentru ca bazele de date să poată fi extinse fără riscul de a pierde informații și trebuie să urmărească reducerea riscului de eroare umană prin creșterea gradului de automatizare al tuturor procedurilor semnificative utilizate la cuantificarea cerințelor de capital. Prin suport IT suficient pentru datele aferente abordării bazate pe modele interne de rating trebuie să se înțeleagă faptul că toate datele trebuie stocate într-o manieră potrivită și trebuie să poată fi accesate într-un orizont de timp adecvat.

4.1.2. Examinarea întreprinsă de către audit

Instituțiile de credit trebuie să își definească propriile standarde pentru asigurarea calității datelor, să urmărească îmbunătățirea în timp a acestor standarde și să își cuantifice performanța prin raportare la aceste standarde.

Instituțiile de credit trebuie să se asigure în mod continuu că datele acestora au o calitate suficient de ridicată pentru a fi în sprijinul proceselor de administrare a riscului și calculării cerințelor de capital. Aceasta poate include examinarea structurii datelor de intrare pentru a se identifica valorile extreme - outliers - sau neverosimile, modificările față de perioadele trecute și cantitatea de date lipsă. Examinarea trebuie, de asemenea, să indice dacă este păstrată integritatea datelor.

Instituțiile de credit trebuie să identifice și să explice divergențele semnificative evidențiate de către procesul de reconciliere, desfășurat cu regularitate, în raport cu datele contabile. Reconcilierea completă nu este posibilă întotdeauna, datele referitoare la risc putând să difere, din motive întemeiate, de datele contabile - spre exemplu, "factorul de conversie" nu are echivalent în contabilitate -, dar trebuie efectuată atunci când este posibil.

Instituțiile de credit trebuie să efectueze verificări ale concordanței, care să includă piste de audit privind sursele de date, verificări de total și de număr de înregistrări atunci când datele trec dintr-un sistem în altul, înregistrarea datelor care sunt excluse sau introduse la diferite etape ale manipulării datelor etc. Instituția de credit trebuie să investigheze discrepanțele semnificative.

Pentru îndeplinirea cerințelor cu privire la calitatea datelor, stabilite de

Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, orice incertitudini - în cazul în care sunt admisibile conform prevederilor regulamentului respectiv - trebuie însoțite de un grad sporit de prudență în estimări sau în procesele de alocare, potrivit art. 129 și 169 din regulamentul menționat. Instituțiile de credit nu trebuie însă să trateze folosirea prudenței drept substitut pentru neîndeplinirea integrală a cerințelor. În cazurile în care se recurge la folosirea prudenței, aceasta trebuie să se bazeze pe practicile interne ale instituției de credit.

Cerințele cu privire la date pentru perioada de observare, stipulate la art. 181 alin. (1), art. 186 alin. (1)-(3), art. 201 alin. (1) și (2), art. 210 alin. (1) și (2) din regulamentul menționat la alin. (1), precum și posibila relaxare specificată la art. 181 alin. (2), art. 186 alin. (4), art. 201 alin. (3) și art. 210 alin. (3) din regulamentul respectiv trebuie satisfăcute complet, nefiind permisă compensarea perioadelor de observare mai scurte prin folosirea prudenței.

4.3.2. Seturile de date utilizate pentru estimarea parametrilor de risc (comparabilitatea)

În sensul

art. 144 din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, interpretarea termenului de reprezentativitate în contextul elaborării modelelor de alocare a expunerilor include următoarele aspecte:

a) reprezentativitatea trebuie interpretată similar, indiferent de sursa datelor - seturi de date interne, externe, centralizate sau o combinație a acestora;

b) pentru scopurile alocării debitorilor, reprezentativitatea nu necesită ca proporția expunerilor intrate în stare de nerambursare și cea a expunerilor neintrate în stare de nerambursare din setul de date să fie egale cu proporția expunerilor intrate în stare de nerambursare și, respectiv, cu cea a expunerilor neintrate în stare de nerambursare din portofoliul respectiv al instituției de credit;

c) pentru analizarea reprezentativității eșantionului în raport cu populația de debitori sau de expuneri efective ale instituției de credit trebuie luate în considerare toate caracteristicile-cheie - caracteristicile cantitative și calitative ale debitorilor și tranzacțiilor - care pot fi puse în legătură cu intrarea în stare de nerambursare - pentru estimarea probabilității de nerambursare -, cu pierderea - pentru estimarea pierderii în caz de nerambursare - sau cu tragerile adiționale - pentru estimarea factorului de conversie. Analizarea trebuie să se bazeze pe aceste caracteristici sau pe punerea în corespondență între un set de caracteristici și alt set - de exemplu, analizarea poate include luarea în considerare a distribuției populației potrivit caracteristicilor-cheie, precum și nivelul și intervalul de variație aferente acestora. Diferențele semnificative observate cu privire la caracteristicile-cheie trebuie evitate, de exemplu, prin utilizarea altui eșantion;

d) pentru a demonstra reprezentativitatea, dacă este cazul, trebuie utilizate metodologii statistice - cum ar fi analiza grupărilor (cluster analysis) sau tehnici asemănătoare;

e) pentru scopurile elaborării modelului de alocare a debitorilor sau a expunerilor claselor de rating sau grupelor de risc, instituțiile de credit pot utiliza propriile definiții ale stării de nerambursare și ale pierderii, în condițiile în care acestea sunt formalizate, aplicate consecvent și este îndeplinită cerința referitoare la buna putere de previzionare, prevăzută la

art. 142 din Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare.

Prevederile alin. (1) lit. a), c) și d) sunt aplicabile și pentru scopurile estimării parametrilor de risc prin utilizarea de modele statistice de previzionare a stărilor de nerambursare, potrivit art. 180 din regulamentul menționat la alin. (1).

4.3.4. Seturile de date centralizate

În cazul seturilor de date centralizate colectate de pe aceeași piață, instituția de credit poate verifica similaritatea definiției stării de nerambursare prin examinarea formulării definiției și a modului de utilizare internă a acesteia sau prin analizarea utilizării practice a definiției pentru acea piață.

În cazul seturilor de date centralizate transfrontaliere, instituția de credit trebuie să verifice semnificația stării de nerambursare - aceeași formulare a definiției putând avea semnificații diferite sau putând fi interpretată diferit de la o jurisdicție la alta, cum ar fi semnificația încetării de a mai calcula dobânzi (non-accrued status), respectiv definițiile stării de nerambursare putând avea formulări diferite, dar aceeași semnificație, cum ar fi în cazul identificării unor indicii adiționale ale improbabilității de plată specifice unei anumite țări - și să demonstreze similaritatea definițiilor stării de nerambursare utilizate de către instituțiile de credit din cadrul grupării.

Validarea unui sistem de rating cuprinde o serie de procese și activități care contribuie la evaluarea capacității ratingurilor de a diferenția în mod adecvat riscul, precum și a capacității estimărilor parametrilor de risc de a descrie în mod corespunzător aspectele relevante ale riscului.

Fără a aduce atingere cerințelor aferente testului de utilizare, potrivit cărora instituțiile de credit trebuie să justifice diferențele dintre cuantificările utilizate pentru parametrii de risc reglementați și cele utilizate pentru scopuri interne, validarea efectuată de către instituțiile de credit trebuie să ia în considerare scopul sau scopurile specifice pentru care este utilizat un sistem de rating, inclusiv dacă au fost aduse amendamente adecvate pentru fiecare scop.

Validarea efectuată de către instituțiile de credit trebuie să respecte principiile generale prevăzute la art. 150-164.

5.1.1. Evaluarea capacității predictive a estimărilor de risc și evaluarea utilizării ratingurilor în procesele de creditare

Estimările de risc realizate de către instituția de credit se bazează pe experiența istorică, dar trebuie să fie în egală măsură anticipative.

Sistemele de rating trebuie să diferențieze în mod eficace riscul - și anume, creditele care au un rating mai scăzut trebuie să aibă un risc de pierdere mai mare - și să îl calibreze în mod eficace - respectiv sistemele de rating trebuie să cuantifice cu acuratețe riscul de pierdere. Sistemele de rating trebuie, de asemenea, să fie coerente.

Validarea efectuată de către instituțiile de credit trebuie să vizeze în mod esențial evaluarea capacității predictive a estimărilor de risc, precum și evaluarea utilizării ratingurilor în procesele de creditare.

În sensul alin. (3), validarea trebuie să se concentreze pe evaluarea acurateței anticipative a estimărilor de risc, pe evaluarea proceselor de alocare a acestor estimări, a procedurilor de control și monitorizare implementate pentru a asigura menținerea în timp a acurateței anticipative a estimărilor.

În cazul în care rezultatele efective diferă în mod semnificativ de cele așteptate, procesul de validare trebuie să determine efectuarea unei reevaluări a parametrilor abordării bazate pe modele interne de rating.

Pentru a asigura acuratețea predictivă a estimărilor de risc, precum și discriminarea și calibrarea eficace a riscului, instituția de credit trebuie în primul rând să evalueze gradul de adecvare la nivel general al fiecărui sistem de rating, evaluare care să acopere cel puțin următoarele aspecte:

a) verificarea măsurii în care fiecare sistem de rating este caracterizat de un echilibru adecvat între obiectivitate, acuratețe, stabilitate și prudență;

b) evaluarea caracterului adecvat al filozofiei fiecărui sistem de rating.

În sensul alin. (1) lit. a), în ceea ce privește obiectivitatea unui sistem de rating, instituțiile de credit trebuie să adopte politici și standarde care să asigure alocarea, în mod coerent, a ratingurilor și estimărilor, debitorilor și tranzacțiilor cu caracteristici similare și cu un nivel similar de risc. Instituțiile de credit trebuie să dispună de capacitatea de a verifica modul în care este administrată utilizarea raționamentului profesional pentru a se obține rezultate coerente. Pentru scopurile comparării rezultatelor în raport cu performanța așteptată, instituțiile de credit trebuie să fie capabile să identifice modul în care estimările lor au fost ajustate plecând de la rezultatul cel mai probabil.

În sensul alin. (1) lit. a), în ceea ce privește acuratețea unui sistem de rating, instituția de credit trebuie să adopte politici și standarde referitoare la performanța așteptată a sistemului de rating - rezultate în raport de previziuni -, la integritatea datelor de intrare în sistemul de rating și transformarea acestora în rezultate.

În sensul alin. (1) lit. a), în ceea ce privește stabilitatea unui sistem de rating, instituția de credit trebuie să adopte politici și standarde care să asigure faptul că ratingurile și estimările rămân în linii mari neschimbate în condițiile în care riscul aferent nu s-a modificat. Acest aspect nu trebuie să împiedice modificările care sunt inerente filozofiei de rating a sistemului.

În sensul alin. (1) lit. a), în ceea ce privește prudența unui sistem de rating, instituția de credit trebuie să adopte politici și standarde care să identifice sursele și marja de incertitudine în ratinguri și în estimări, precum și gradul de prudență. În particular, politicile trebuie să identifice unde este aplicat principiul de prudență și să explice modul în care acesta este aplicat de către instituțiile de credit în concordanță cu cerințele relevante ale

Regulamentului BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare.

În sensul alin. (1) lit. b), filozofia unui sistem de rating se caracterizează prin două componente: filozofia care stă la baza alocării pe clase de rating sau grupe de risc - respectiv modul în care instituțiile de credit alocă expunerile, debitorii sau tranzacțiile grupărilor de risc (risk buckets) potrivit determinanților de risc corespunzători - și metoda utilizată pentru cuantificarea parametrilor de risc asociați fiecărei clase de rating sau grupe de risc.

În sensul alin. (6), fiecare filozofie care stă la baza alocării pe clase de rating sau grupe de risc determină o dinamică specifică a ratingurilor, putând fi caracterizată prin măsura în care o modificare a condițiilor economice este susceptibilă să determine:

a) o migrație netă a unui număr ridicat de expuneri, debitori sau tranzacții către alte clase de rating sau grupe de risc, în condițiile în care instituția de credit nu ar lua nicio măsură compensatorie; sau

b) în opoziție cu situația descrisă la lit. a), migrația anumitor expuneri, debitori sau tranzacții către alte clase de rating sau grupe de risc, exclusiv datorită caracteristicilor individuale ale acestora, în timp ce numărul de expuneri, debitori sau tranzacții din fiecare clasă de rating sau grupă de risc rămâne, în mod substanțial, neschimbat; sau

c) o combinație între cele două extreme menționate la lit. a) și b).

În cazul în care o instituție de credit utilizează diferite sisteme de rating caracterizate de filozofii diferite, aceasta trebuie să acorde o atenție deosebită utilizării informațiilor - fie pentru alocarea ratingurilor, fie pentru estimări - provenind dintr-un alt sistem de rating, intern sau extern, cu o filozofie de rating diferită - un exemplu în acest sens este utilizarea informațiilor de rating sau a experienței cu privire la intrarea în stare de nerambursare obținute de la agențiile de rating .

În cazul în care o instituție de credit utilizează diferite sisteme de rating cu caracteristici diferite - cum ar fi filozofii, niveluri de obiectivitate, acuratețe, stabilitate sau prudență diferite -, aceasta trebuie să se asigure că sistemele respective au un nivel adecvat de coerență și/sau că diferențele dintre ele sunt bine înțelese. Înțelegerea diferențelor existente trebuie, cel puțin, să permită instituției de credit, atunci când este necesar, să definească o manieră adecvată de combinare/agregare a informațiilor furnizate de către diferitele sisteme de rating. Ipotezele și potențialele inexactități care apar dintr-o astfel de combinare/agregare trebuie să fie pe deplin înțelese de către instituția de credit.

Instituția de credit trebuie, cel puțin, să descrie modul în care combinarea informațiilor care provin din sisteme de rating caracterizate de filozofii diferite influențează dinamica și volatilitatea cerințelor de capital.

Instituția de credit are responsabilitatea primară cu privire la validarea sistemelor sale de rating.

Instituția de credit trebuie să valideze sistemele de rating deținute de aceasta în vederea demonstrării modului în care au fost obținute estimările de risc și a confirmării existenței unei probabilități ridicate ca procesele de alocare a estimărilor de risc să funcționeze conform planificărilor și să continue să realizeze performanța așteptată.

5.1.3. Procesul iterativ de validare

Instituțiile de credit trebuie să își rafineze periodic instrumentele de validare ca răspuns la modificarea condițiilor de piață și a celor de operare. Instituțiile de credit și Banca Națională a României trebuie să poarte un dialog iterativ cu privire la punctele tari și slabe ale sistemelor de rating respective.

Instituțiile de credit trebuie să își ajusteze și să își perfecționeze tehnicile de validare ca răspuns la modificarea practicilor industriei și pe măsură ce devin disponibile mai multe date.

5.1.4. Metodele de validare

Pentru scopurile validării sistemelor de rating, întreprinsă de către instituțiile de credit, acestea trebuie să aibă în vedere faptul că nu există un instrument de validare cantitativ sau calitativ universal, care să poată fi utilizat pentru toate portofoliile deținute de către toate instituțiile de credit - spre exemplu, testarea ex-post (backtesting) poate fi dificil de aplicat pentru portofoliile în care numărul de intrări istorice în stare de nerambursare este scăzut. Tehnicile de validare pot, de asemenea, prezenta diferențe de la un portofoliu la altul - cum ar fi credite retail în raport cu credite wholesale - și de la o piață la alta.

Instituția de credit trebuie să aibă o bună înțelegere a filozofiei care stă la baza sistemului de rating și să o ia în considerare în mod adecvat la determinarea instrumentelor și tehnicilor de validare care trebuie aplicate, atât în ceea ce privește alegerea metodelor de validare pentru evaluarea acurateței și stabilității sistemului de rating, cât și în ceea ce privește alegerea metodelor pentru evaluarea gradului de adecvare al simulărilor de criză aplicate sistemului respectiv.

Procesul de validare trebuie să integreze o combinație între analizarea detaliilor conceptuale și a elaborării (developmental evidence) sistemului de rating - evaluarea logicii abordării, a solidității conceptuale a acesteia, testarea statistică realizată anterior utilizării -, compararea cu elemente de referință și verificarea procesului - comparații în raport cu alternative relevante, verificarea aplicării procesului conform planificărilor - și analiza rezultatelor - testarea ex-post (backtesting). Echilibrul în utilizarea necesară a acestor instrumente este diferit de la un sistem de rating la altul, în funcție, spre exemplu, de măsura în care analiza rezultatelor este de încredere.

5.1.5. Validarea cantitativă și calitativă

Validarea sistemelor de rating, întreprinsă de către instituția de credit, trebuie să cuprindă elemente atât de ordin cantitativ, cât și de ordin calitativ - spre exemplu, derularea de către instituția de credit a unei validări numai sub forma unui exercițiu pur tehnic/matematic, în care rezultatele sunt comparate cu estimările utilizând tehnici statistice, tehnici care pot avea, în anumite circumstanțe, un rol vital în astfel de evaluări, se poate dovedi insuficientă.

În sensul alin. (1), în cadrul evaluării performanței globale a sistemului de rating, instituția de credit trebuie să evalueze componentele sistemului de rating - date, modele etc. -, precum și structurile și procesele pe care se bazează sistemul de rating. Această evaluare trebuie să includă o evaluare a controalelor - inclusiv în ceea ce privește gradul de independență -, a documentației, a utilizării interne și a altor factori calitativi relevanți.

În măsura în care analiza rezultatelor susține în mod puternic estimările, instituția de credit poate să se bazeze într-un grad mai redus pe alte elemente, dar chiar și în aceste cazuri aceasta trebuie să examineze posibilitatea unor schimbări viitoare în mediul economic, în structura debitorilor, în practicile sale etc., care pot conduce la pierderea în viitor a validității estimărilor. În cazul în care analiza rezultatelor este mai puțin fiabilă, instituția de credit trebuie să acorde o atenție sporită modului de implementare și de utilizare în practică a sistemului de rating, caracterului rezonabil al altor proceduri de validare utilizate și modului în care acestea sunt monitorizate, precum și existenței unui mediu tehnologic și de control adecvat.

Pentru completarea tehnicilor în întregime cantitative, instituțiile de credit trebuie să dispună de capacitatea de a utiliza raționament profesional și experiență suficiente la elaborarea, ajustarea, interpretarea și validarea sistemelor de rating și a estimărilor.

Etapa calitativă a evaluării realizate de către instituția de credit trebuie să se concentreze asupra modului în care diferitele informații sunt interpretate pentru a se obține alocări finale de clase de rating sau grupe de risc, precum și estimări finale ale parametrilor.

5.1.6. Examinarea independentă

Procesele de validare și rezultatele acesteia trebuie să fie supuse unei examinări independente.

În sensul alin. (1), procesele de validare și rezultatele acesteia trebuie să fie examinate din perspectiva integrității de către părți din cadrul instituției de credit care sunt independente de cele responsabile cu conceperea și implementarea procesului de validare. Activitățile procesului de examinare pot fi distribuite de-a lungul mai multor unități ale instituției de credit sau centralizate în cadrul unei singure unități, în funcție de cadrul de administrare a activității instituțiilor de credit.

Indiferent de structura de control a instituției de credit, auditul intern are o responsabilitate de monitorizare în vederea asigurării implementării proceselor de validare conform planificărilor.

5.2. Compararea cu elemente de referință și testarea ex-post (backtesting)

Instituțiile de credit trebuie să utilizeze în cadrul procesului de validare desfășurat de acestea, ca instrumente de validare cantitative, testarea ex-post (backtesting) și compararea cu elemente de referință.

În cazurile în care lipsa datelor interne sau externe împiedică utilizarea adecvată a tehnicilor menționate la alin. (1), instituțiile de credit trebuie să aplice estimărilor realizate o marjă de prudență adecvată. Dacă lipsa datelor este consecința eforturilor instituției de credit de a utiliza numai date care au fost colectate în condiții de declin economic, instituția de credit trebuie să evalueze cu atenție utilizarea unui nivel adițional de prudență.

5.2.1. Testarea ex-post (backtesting)

Testarea ex-post (backtesting) constă în verificarea de către instituția de credit a calității estimărilor de risc furnizate de către sistemele sale de rating, prin compararea parametrilor de risc efectivi - ex-post - cu parametrii de risc estimați - ex-ante - pentru fiecare clasă de rating sau grupă de risc.

Testarea ex-post (backtesting) poate fi realizată de către instituția de credit prin utilizarea de metode statistice, în vederea implementării de teste statistice pentru definirea de niveluri acceptabile ale discrepanței potențiale dintre valorile așteptate - ex-ante - și valorile efective - ex-post.

Compararea cu elemente de referință permite instituției de credit să evalueze acuratețea cuantificării parametrilor de risc prin evaluarea concordanței parametrilor estimați în raport cu cei obținuți prin alte tehnici de estimare - precum alte sisteme de rating - și, în mod potențial, în raport cu cei provenind din alte surse de date relevante - precum alte instituții de credit sau instituții externe de evaluare a creditului -, cu condiția ca datele respective să fie adecvate pentru portofoliul instituției de credit.

În cazul în care se compară estimările de risc proprii în raport cu cele care provin din alte surse, interne sau externe, instituțiile de credit trebuie să investigheze cauzele discrepanțelor substanțiale dintre valorile parametrilor de risc rezultate din sistemul intern de rating al riscului și cele obținute din celelalte surse.

Indiferent de metoda de comparare cu elemente de referință utilizată, instituțiile de credit trebuie să demonstreze Băncii Naționale a României că sistemele de rating ale acestora funcționează în conformitate cu cerințele minime prevăzute de

cap. V din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare.

Procesele instituției de credit de estimare a probabilității de nerambursare, a pierderii în caz de nerambursare și a factorului de conversie în cazul portofoliilor cu frecvență de nerambursare scăzută trebuie să fie sprijinite de metodologii adecvate. Instituțiile de credit trebuie să ia în considerare în procesul de estimare, acolo unde este posibil, informații adiționale - ratinguri, prețuri etc.

Procesul de validare în cazul portofoliilor cu frecvență de nerambursare scăzută poate prezenta unele similitudini cu procesul de validare pentru portofoliile care nu au frecvență de nerambursare scăzută, instituțiile de credit având obligația să asigure conformitatea cu cerințele minime prevăzute de

Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, în special cu cele privind marjele de prudență adecvate.

Instituțiile de credit trebuie să întărească validarea calitativă a portofoliilor cu frecvență de nerambursare scăzută în raport cu cea aferentă portofoliilor care nu au frecvență de nerambursare scăzută. În cazul portofoliilor cu frecvență de nerambursare scăzută, aspectele conceptuale ale modelelor de rating, calitatea datelor folosite la elaborarea și utilizarea modelelor, precum și utilizarea internă a sistemului de rating trebuie să reprezinte domenii-cheie ale procesului de validare.

În cazul portofoliilor cu frecvență de nerambursare scăzută, instituția de credit trebuie să trateze îndeplinirea testului de utilizare cu prudență deosebită, dată fiind dificultatea inerentă a demonstrării acurateței estimărilor probabilității de nerambursare, a pierderii în caz de nerambursare și a factorului de conversie.

În vederea alocării ratingurilor în cazul portofoliilor cu frecvență de nerambursare scăzută, instituțiile de credit trebuie să aplice proceduri standardizate, ca și în cazul portofoliilor care nu au frecvență de nerambursare scăzută. Aceste proceduri pot fi bazate pe raționament profesional și/sau pe date externe. Instituția de credit trebuie, în toate cazurile, să monitorizeze calitatea, obiectivitatea și credibilitatea surselor de date, precum și să întărească transparența și caracterul complet al documentației.

5.3.1. Validarea cantitativă

Instituțiile de credit trebuie să asigure îndeplinirea cerinței de a derula o validare cantitativă pentru portofoliile cu frecvență de nerambursare scăzută, chiar în condițiile limitărilor aferente setului de date. În situațiile în care sunt observate puține intrări în stare de nerambursare sau nu sunt observate astfel de intrări, validarea cantitativă poate fi aproximată - cum ar fi prin evaluarea migrației ratingurilor, prin utilizarea, dacă este cazul, a marjelor de credit (credit spreads).

Instituțiile de credit trebuie să utilizeze metode sănătoase și adecvate pentru a se asigura o evaluare și o cuantificare solidă și eficace a riscului. Criteriile care trebuie examinate în cadrul validării cantitative trebuie să includă cel puțin calibrarea - a cărei validare este susceptibilă a se baza mai mult pe raționamentul profesional, utilizând experiența extinsă, internă și/sau externă, cu privire la un anumit tip de activitate -, puterea de discriminare și stabilitatea.

Structura de conducere a unei instituții de credit are responsabilitatea finală pentru administrarea sănătoasă a cadrului aferent abordării bazate pe modele interne de rating.

În vederea îmbunătățirii gradului de înțelegere a membrilor organelor cu funcție de supraveghere cu privire la sistemul de rating și pentru creșterea eficienței, organele cu funcție de supraveghere ale unei instituții de credit pot constitui, dacă este cazul, un comitet care să le asiste în îndeplinirea atribuțiilor care le revin cu privire la cadrul aferent abordării bazate pe modele interne de rating - cum ar fi un comitet de administrare a riscurilor.

Organele cu funcție de conducere pot delega anumite atribuții către persoanele cu funcție de conducere de nivel mediu din cadrul instituției de credit, rămânând responsabile pentru elaborarea, dezvoltarea și implementarea cadrului aferent abordării bazate pe modele interne de rating, precum și pentru cunoașterea generală a acestui cadru.

Organele cu funcție de conducere ale unei instituții de credit trebuie să se asigure, pe bază continuă, că mecanismele de control și sistemele de cuantificare adoptate de către unitatea de control al riscului de credit sunt adecvate și că întregul sistem aferent abordării bazate pe modele interne de rating rămâne eficace în timp.

Organele cu funcție de conducere ale unei instituții de credit trebuie să aibă o bună înțelegere a politicilor de creditare, a standardelor de acordare a creditelor, a practicilor de creditare, a practicilor de recuperare și colectare și trebuie să înțeleagă modul în care acești factori afectează estimarea parametrilor de risc relevanți.

Organele cu funcție de conducere ale unei instituții de credit trebuie să se asigure că următoarele atribuții sunt realizate:

a) asigurarea solidității proceselor de asumare a riscului, chiar și într-un mediu supus schimbărilor rapide;

b) determinarea modului de utilizare a ratingurilor interne în procesele de asumare a riscului;

c) identificarea și evaluarea determinanților de risc principali, pe baza informațiilor furnizate de către unitatea de control al riscului de credit;

d) stabilirea atribuțiilor unității de control al riscului de credit și evaluarea adecvării nivelurilor de competență profesională ale acesteia;

e) monitorizarea și administrarea tuturor surselor de conflicte potențiale de interese;

f) stabilirea de canale de comunicație eficace pentru a asigura faptul că întregul personal are cunoștință despre politicile și procedurile relevante;

g) stabilirea conținutului minim al raportărilor către organele cu funcție de supraveghere sau către comitetul care le asistă în îndeplinirea atribuțiilor care le revin cu privire la cadrul aferent abordării bazate pe modele interne de rating - cum ar fi comitetul de administrare a riscurilor; și

h) examinarea rapoartelor auditului intern.

Auditul intern trebuie să furnizeze o evaluare a adecvării generale a sistemului de control intern și a funcției de control al riscului de credit.

Structura de conducere a instituției de credit este responsabilă pentru examinările efectuate de auditul intern pentru scopurile

Regulamentului BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, și ale prezentului regulament și deține un control deplin și independent asupra acestor examinări.

Structura de conducere a instituției de credit trebuie să comunice direct cu auditul intern în toate etapele, iar acesta trebuie să raporteze direct structurii de conducere pe durata examinării.

Instituția de credit care utilizează o metodologie obținută de la un furnizor extern trebuie să realizeze, de asemenea, o examinare prin intermediul auditului intern sau prin intermediul unei alte unități interne de evaluare, pentru a se asigura o înțelegere completă a metodologiilor furnizorului. O astfel de examinare poate fi considerată de încredere doar în măsura în care este realizată de către o unitate internă care este suficient de familiarizată cu toate aspectele sistemelor și metodologiilor examinate.

6.1.2. Raportarea internă

Analiza bazată pe modele interne de rating a profilului de risc de credit al instituției de credit trebuie să fie o parte esențială a sistemului de raportare internă. Destinatarii raportării trebuie să includă nu numai structura de conducere a instituției de credit sau, după caz, comitetul care asistă organele cu funcție de supraveghere în îndeplinirea atribuțiilor care le revin cu privire la cadrul aferent abordării bazate pe modele interne de rating, ci și toate funcțiile interne responsabile cu inițierea și monitorizarea riscurilor de credit. Frecvența și conținutul raportării trebuie să fie aprobate formal de către structura de conducere a instituției de credit.

Frecvența și sfera raportării trebuie să fie stabilite în concordanță cu tipul destinatarului și cu nivelul de risc. Nivelul de risc poate depinde, de exemplu, de ratingurile sau de dimensiunea expunerilor.

Pentru îndeplinirea cerințelor minime privind raportarea precizate la

art. 254 din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, pot fi furnizate următoarele informații:

a) o descriere a portofoliilor cărora le-a fost atribuit un rating - sume, număr de debitori, probabilități de nerambursare pe clase de rating sau pe grupe de risc, procent de acoperire a întregului portofoliu prin abordarea bazată pe modele interne de rating, cu descompunere pe entități, sectoare, subportofolii și unități operaționale;

b) distribuția întregului portofoliu potrivit claselor de rating sau grupelor de risc, respectiv potrivit intervalelor probabilității de nerambursare și claselor de rating ale pierderii în caz de nerambursare, precum și o comparație cu anul precedent;

c) o comparație a ratelor de nerambursare efective - inclusiv a pierderii în caz de nerambursare și a factorilor de conversie pentru instituțiile de credit care utilizează abordarea pe modele interne de rating avansată - în raport cu cele previzionate;

d) rezultatele simulărilor de criză;

e) o estimare a cerințelor de capital reglementat și a capitalului economic; și

f) migrația portofoliului de-a lungul claselor de rating sau grupelor de risc.

Pe lângă cerințele de raportare menționate la alin. (1), unitatea de control al riscului de credit trebuie să elaboreze rapoarte specifice, destinate organelor cu funcție de conducere, referitoare la procesul de examinare a sistemului de rating. Furnizarea de raportări coerente cu privire la variabilele-țintă constituie responsabilitatea unității de control al riscului de credit.

6.2. Unitatea de control al riscului de credit independentă 6.2.1. Sfera de activitate

Unitatea de control al riscului de credit a instituției de credit trebuie, în principal, să se asigure cu regularitate că sistemul de rating și toate componentele sale - alocarea ratingurilor, estimarea parametrilor, colectarea datelor și monitorizarea - funcționează conform planificărilor. Unitatea de control al riscului de credit trebuie să îndeplinească, printre altele, următoarele atribuții:

a) conceperea/selectarea sistemului de rating - elaborare sau examinare;

b) examinarea continuă a criteriilor de rating și dezvoltarea modelului;

c) verificarea acurateței tuturor claselor de rating și grupelor de risc;

d) evaluarea coerenței de-a lungul industriilor, portofoliilor și regiunilor geografice;

e) evaluarea utilizării modelului;

f) analiza considerentelor care au stat la baza corecțiilor (overrides) și excepțiilor;

g) procesul de cuantificare - elaborare sau examinare;

h) testarea ex-post (backtesting);

i) analiza tranzițiilor efective și previzionate ale ratingurilor; și

j) compararea cu surse de date terțe.

Rezultatele examinării efectuate de către unitatea de control al riscului de credit trebuie să fie raportate organelor cu funcție de conducere ale instituției de credit cel puțin de două ori pe an.

Pentru scopurile

art. 255 din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006 , cu modificările și completările ulterioare, expresia unitatea de control al riscului de credit trebuie interpretată exclusiv în sensul aspectelor funcționale ale acesteia - ca funcție de control al riscului de credit -, respectiv nu în sensul de componentă a structurii organizatorice.

Orice lipsă potențială de obiectivitate rezultată din coexistența în cadrul aceleași unități organizatorice a funcțiilor de examinare a modelului și de elaborare/selectare a acestuia trebuie să fie compensată prin controale administrate de către auditul intern. Coexistența celor două funcții în cadrul aceleiași unități organizatorice trebuie făcută transparentă.

6.2.2. Poziționarea funcției de control al riscului de credit în cadrul structurii organizatorice a instituției de credit

În vederea prevenirii potențialelor efecte negative ale unei separări stricte între funcția comercială și unitatea de control al riscului de credit, fără a face referire prin aceasta la funcția de control al riscului de credit, - spre exemplu, modelele elaborate de către personalul însărcinat cu administrarea riscului fără contribuția personalului responsabil cu relația cu clienții pot fi respinse de către cel din urmă sau personalul din cadrul liniilor comerciale poate fi tentat să forțeze unele date de intrare ale modelului, în special cele de ordin calitativ, pentru a ajusta rezultatele modelului la evaluările efectuate de către respectivul personal, afectând astfel testul de utilizare -, personalul din cadrul unității de control al riscului de credit și din cadrul departamentului comercial trebuie să coopereze în mod activ la elaborarea modelului.

În vederea asigurării independenței necesare după finalizarea elaborării modelului, schimbul de informații poate fi realizat prin intermediul unor comitete.

6.3. Rolul auditului intern

În vederea examinării robusteții sistemelor de control pentru ratingurile interne, precum și a parametrilor aferenți acestora, funcția de audit intern trebuie să aibă o înțelegere adecvată a tuturor proceselor sistemelor de rating, inclusiv a proceselor care generează estimări ale parametrilor de risc.

Ca parte a examinării de către acesta a mecanismelor de control, auditul intern trebuie să evalueze profunzimea, sfera și calitatea activității desfășurate de către funcția de control al riscului de credit. Auditul intern poate, de asemenea, să deruleze teste pentru a se asigura că funcția de control al riscului de credit a formulat concluzii bine întemeiate.

Auditul intern trebuie să examineze gradul de adecvare al infrastructurii IT și al mentenanței datelor.

În cazul instituțiilor de credit care utilizează modele statistice, auditul intern trebuie să deruleze teste - de exemplu, care să vizeze unități operaționale specifice - pentru a verifica procesele de introducere a datelor.

Pentru întărirea independenței sale, auditul intern nu trebuie să fie implicat în mod direct în conceperea/selectarea modelului.

Auditul intern trebuie să dispună de personal cu calități, abilități și experiență necesare pentru realizarea atribuțiilor prevăzute de prezentul regulament.

Fără a aduce atingere cerinței privind independența, este permisă o anumită cooperare între auditul intern și funcția de control al riscului de credit, cum ar fi în vederea tratării potențialelor puncte slabe sau distorsiuni (biases) ale sistemului de rating.

În sensul alin. (1), informațiile privind corecțiile (overrides) identificate de către funcția de control al riscului de credit în cazul unui portofoliu sau al unei unități operaționale specifice trebuie transmise auditului intern pentru ca acesta să poată evalua dacă aceste corecții rezultă din distorsiunile modelului - de exemplu, din cauza faptului că modelul nu este adecvat producerii de ratinguri pentru activități specifice - sau din lipsa de independență a personalului responsabil cu relația cu clienții. Funcția de control al riscului de credit are însă responsabilitatea exclusivă cu privire la performanța sistemelor de rating. Funcția de audit nu trebuie să fie implicată în operațiuni zilnice, precum examinarea fiecărei alocări de rating individual.

6.4. Independența în alocarea ratingurilor

Instituțiile de credit trebuie să asigure independența în procesul de alocare a ratingurilor, cu luarea în considerare a structurii organizatorice a acestora și a modului de desfășurare a activităților de creditare.

În situațiile în care instituțiile de credit recurg la una dintre următoarele abordări de alocare a ratingurilor, respectiv:

a) alocarea ratingurilor de către personalul responsabil cu relația cu clienții;

b) alocarea ratingurilor prin intermediul modelelor ale căror rezultate nu pot fi modificate de către utilizatori;

c) alocarea ratingurilor de către ofițerii de credit independenți sau de către comitetele de rating independente; sau

d) alocarea ratingurilor pe baza abordării mixte, instituțiile de credit trebuie să respecte cerințele aferente abordării utilizate care sunt conținute de prevederile subsecvente ale acestei subsecțiuni.

6.4.1. Alocarea ratingurilor de către personalul responsabil cu relația cu clienții

În cazul adoptării unei abordări bazate pe raționament profesional pentru scopurile alocării ratingurilor, respectiv atribuirea de sarcini pe linia alocării și aprobării ratingurilor personalului responsabil cu relația cu clienții, instituțiile de credit trebuie să compenseze potențiala lipsă de independență în alocarea ratingurilor - cum ar fi conflictele de interese rezultate prin remunerarea personalului respectiv în funcție de volumul de activitate generat sau potențiala pierdere a obiectivității acestuia în cazul dezvoltării unei relații strânse cu debitorul - cu controale interne menite să împiedice afectarea de către aceasta a procesului de rating.

Controalele menționate la alin. (1) trebuie să opereze în practică și trebuie să includă, cel puțin, o examinare completă și independentă a ratingurilor de către funcțiile de control al riscului - spre exemplu, monitorizarea de la distanță realizată de către controlorii de credit, analiza performanțelor ratingurilor de către unitatea de control al riscului de credit și examinarea la fața locului de către auditul intern.

Pentru a asigura independența alocării ratingurilor, instituțiile de credit pot recurge, ca modalitate adițională, la remunerarea personalului responsabil cu relația cu clienții în funcție de cuantificările performanței ajustate în funcție de risc - precum rata de rentabilitate a capitalului ajustată în funcție de risc -, cuantificări care să se întemeieze pe rezultatele sistemului aferent abordării bazate pe modele interne de rating.

În cazul activităților non-retail, instituțiile de credit nu trebuie să delege integral responsabilitatea cu privire la rating - alocare sau examinare - personalului responsabil cu relația cu clienții, acesta urmând să realizeze doar o evaluare preliminară a creditului care este validată ulterior de ofițeri independenți.

6.4.2. Alocarea ratingurilor prin intermediul modelelor ale căror rezultate nu pot fi modificate de către utilizatori

În cazul adoptării soluției de alocare a ratingurilor prin intermediul modelelor ale căror rezultate nu pot fi modificate de către utilizatori - respectiv evaluarea bonității, în esență, prin intermediul unui model -, instituțiile de credit trebuie să asigure examinarea independentă a datelor de intrare deoarece distorsiunile (biases) în alocările ratingurilor pot proveni exclusiv din erori sau fraude la introducerea datelor relevante.

Funcția de control al riscului de credit trebuie să verifice, în mod continuu, păstrarea capacității de previzionare a riscului aferente modelului, prin intermediul sesiunilor de validare specifice bazate, de exemplu, pe testarea ex-post (backtesting) sau pe compararea cu elemente de referință a rezultatelor modelului.

6.4.3. Alocarea ratingurilor de către ofițerii de credit independenți sau de către comitetele de rating independente

În vederea realizării unei delimitări clare a persoanelor responsabile cu relația cu clienții de cele care dețin răspunderea finală cu privire la alocarea ratingurilor, instituțiile de credit pot atribui ofițerilor de credit sau comitetelor de rating, care raportează unei funcții de creditare independente, responsabilitatea exclusivă cu privire la alocarea și aprobarea ratingurilor. În situația în care instituțiile de credit recurg la această abordare de alocare a ratingurilor, pe lângă atribuțiile legate de alocarea și aprobarea ratingurilor, ofițerii de credit trebuie să monitorizeze cu regularitate situația debitorilor și să actualizeze, dacă este necesar, ratingurile.

Având în vedere dificultatea evaluării în practică a gradului real de independență al ofițerului de credit/comitetului de rating - în special în cazul contrapartidelor de dimensiune mare pentru care limitele de aprobare sunt stabilite la nivelul structurii de conducere -, în cazul utilizării acestei abordări, instituția de credit trebuie să acorde o atenție deosebită structurii organizatorice și relației dintre personalul responsabil cu relația cu clienții și ofițerii de credit, inclusiv în ceea ce privește accesul ofițerilor de credit la informațiile legate de debitori, care, în situația în care este limitat, poate afecta puterea de discriminare și de previzionare a ratingurilor.

Funcția de control al riscului de credit trebuie să aibă o contribuție esențială la depășirea dezavantajelor potențiale ale acestei abordări, specificate la alin. (2), în special cu privire la evaluarea performanței ratingurilor și examinarea continuă a sistemului de rating.

6.4.4. Alocarea ratingurilor pe baza abordării mixte

În vederea alocării ratingurilor, instituțiile de credit pot utiliza o abordare mixtă - de exemplu, alocarea ratingului este realizată inițial prin intermediul modelelor statistice sau al celor bazate pe raționament profesional; dacă personalul responsabil cu relația cu clienții, care răspunde și pentru datele de intrare, este satisfăcut de rezultatul furnizat de către model, atunci ratingul final va fi ratingul furnizat de către model; dacă respectivul personal nu este de acord cu rezultatul furnizat de către model, atunci acesta poate propune o corecție (override) unui superior sau, în funcție de dimensiunea expunerii, unui comitet de rating care deține răspunderea finală cu privire la confirmarea ratingului furnizat de către model sau cu privire la modificarea lui.

În cazul în care instituția de credit recurge la o abordare mixtă, aceasta trebuie să acorde o atenție deosebită caracteristicilor modelelor utilizate și structurii organizatorice - de exemplu, dacă modelul de rating nu este adecvat pentru o anumită categorie de debitori sau de tranzacții, pot să apară numeroase corecții (overrides), iar personalul responsabil cu relația cu clienții poate fi, de asemenea, tentat să forțeze unele date de intrare ale modelului pentru a ajusta rezultatele acestuia la propriile evaluări.

În sensul alin. (2), instituțiile de credit trebuie să se asigure că, în cadrul procesului de alocare a ratingului, sunt luate în considerare toate informațiile relevante și trebuie să întreprindă demersurile necesare pentru identificarea potențialelor erori de rating. Controalele interne trebuie, de asemenea, să asigure acuratețea datelor de intrare. Toate corecțiile (overrides) trebuie să fie motivate în mod corespunzător de către personalul responsabil cu relația cu clienții și toate deciziile relevante - atât confirmarea, cât și respingerea corecțiilor propuse - trebuie să fie păstrate, pentru a permite funcției de control al riscului de credit derularea în mod corect a testării ex-post (backtesting).