Decizia nr. 1096/2008

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Ion Tiucă - procuror

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor capitolului II "Dispoziții speciale" secțiunea a VI-a "Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării" ( art. 16-25) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, excepție ridicată de Societatea Comercială "Alro" - S.A. din Slatina în Dosarul nr. 5.512/2/2007 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 9 octombrie 2008 și au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 14 octombrie 2008 și, ulterior, 15 octombrie 2008.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 3 aprilie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 5.512/2/2007, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor capitolului II "Dispoziții speciale" secțiunea a VI-a "Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării" ( art. 16-25) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Excepția a fost ridicată de Societatea Comercială "Alro" - S.A. din Slatina cu prilejul soluționării contestației formulate împotriva Hotărârii nr. 158 din 31 mai 2007 emise de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin care autorul excepției a fost sancționat cu avertisment.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul excepției arată, în esență, că textele de lege criticate contravin dispozițiilor art. 1 alin. (4), art. 126 alin. (5) și art. 21 alin. (3) din Constituție, precum și prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, un prim aspect de neconstituționalitate privește natura juridică a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Întrucât consideră că

art. 16 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000

nu conține criterii suficiente pentru a determina natura juridică a acestei autorități, autorul excepției se raportează la prevederile art. 19 din același act normativ, care stabilește atribuțiile Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Astfel, ajunge la concluzia că "investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare" reprezintă atribuții cu caracter jurisdicțional. În acest sens, făcând referire la criteriile reținute de Curtea Constituțională în

Decizia nr. 51/2008 , arată următoarele:

- Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pronunță, în urma parcurgerii unei proceduri jurisdicționale, acte cu forță juridică echivalentă hotărârilor judecătorești, argument susținut de faptul că, potrivit dispozițiilor de lege criticate, în cursul acestei proceduri părțile sunt citate, sunt administrate probe, există o dezbatere contradictorie, se deliberează în secret asupra hotărârii, iar hotărârea se ia prin votul membrilor Colegiului director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, se comunică părților și poate fi atacată la instanța de contencios administrativ;

- Faptele asupra cărora se pronunță Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării sunt fapte de încălcare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale;

- Faptele respective se înscriu în premisele răspunderii morale și juridice. În consecință, sancțiunile aplicate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării au efecte cu privire la drepturile patrimoniale și morale ale celor investigați. Totodată, este angajată și răspunderea juridică civilă a persoanei găsite vinovată de discriminare. Astfel, hotărârea Consiliului are autoritate de lucru judecat cât privește fapta ilicită, persoana care a săvârșit-o și vinovăția.

Jurisdicția exercitată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu este o jurisdicție specială administrativă, potrivit art. 21 alin. (4) din Constituție, întrucât:

- nu este independentă față de celelalte puteri ale statului, fiind sub controlul Parlamentului;

- nu este imparțială, deoarece, pe de o parte, nu este independentă față de Parlament, iar, pe de altă parte, are atât atribuții de anchetă, cât și de judecată;

- este obligatorie având în vedere posibilitatea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării de a se sesiza din oficiu.

În același timp, arată că acest organ nu poate fi considerat ca făcând parte din categoria instanțelor judecătorești, prevăzute de art. 126 din Constituție, întrucât nu este reglementat printr-o lege organică,

Legea nr. 48/2002

privind aprobarea

Ordonanței Guvernului nr. 137/2000

fiind o lege ordinară.

În concluzie, autorul excepției arată că, în realitate, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării reprezintă o instanță extraordinară, ale cărei înființare și funcționare sunt expres interzise de art. 1 alin. (4) și art. 126 alin. (5) din Constituție.

Un al doilea aspect pus în discuție de autorul excepției are în vedere faptul că, în activitatea jurisdicțională pe care o desfășoară, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu întrunește garanțiile necesare unui proces echitabil, prevăzute de art. 6 paragraful 1 coroborat cu art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, arată că prima condiție pe care trebuie să o îndeplinească un "tribunal" este aceea ca el să fie stabilit de lege. Or, efectul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 este acela al înființării unei instanțe cu caracter extraordinar.

O a doua condiție este aceea ca tribunalul să fie independent, or, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este subordonat Parlamentului, prin modul de numire a membrilor și prin obligația de a prezenta anual Parlamentului un raport de activitate spre a fi dezbătut și aprobat.

În sfârșit, a treia condiție este ca organul cu atribuții jurisdicționale să fie imparțial, cerință ce nu este, de asemenea, respectată, având în vedere subordonarea față de Parlament.

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal consideră că textele de lege criticate sunt în acord cu dispozițiile constituționale invocate de autorul excepției. În acest sens, arată că activitatea desfășurată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este o activitate administrativ-jurisdicțională specială, în sensul

art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004 , iar nu o jurisdicție extraordinară, interzisă de art. 126 alin. (5) din Constituție. De asemenea, consideră că nu pot fi reținute nici argumentele privind nerespectarea condițiilor unui proces echitabil, de vreme ce părțile interesate au acces neîngrădit la justiție, putând contesta hotărârea Colegiului director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării la instanța competentă, potrivit

art. 20 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 . Această instanță va realiza un control deplin de legalitate și de jurisdicție, verificând legalitatea hotărârilor emise în baza

Ordonanței Guvernului nr. 137/2000

și a actelor care au stat la baza emiterii acestora.

În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că textele de lege criticate sunt constituționale. În acest sens, arată că nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate raportată la art. 21 alin. (3), art. 126 și art. 124 alin. (2) din Constituție, atât timp cât, potrivit

art. 20 alin. (9) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 , hotărârile Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării pot fi atacate la instanța de contencios administrativ, potrivit legii. Din această perspectivă reiese și faptul că aceste hotărâri pot fi asimilate actelor administrative. În plus, jurisdicția Consiliului este o jurisdicție facultativă, de vreme ce persoana discriminată se poate adresa direct instanței de judecată, fără a fi condiționată de o sesizare prealabilă a acestui organism. Rezultă, prin urmare, că prevederile de lege criticate nu îngrădesc posibilitatea părților de a se adresa direct instanței de judecată, de a formula apărări, de a propune probe și de a recurge la căile de atac prevăzute de lege, așadar de a se prevala de toate garanțiile procesuale care condiționează dreptul la un proces echitabil.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile capitolului II "Dispoziții speciale" secțiunea a VI-a "Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării" ( art. 16-25) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2007. Această ordonanță a fost aprobată prin

Legea nr. 48/2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 31 ianuarie 2002. Textele de lege criticate au următorul conținut:

- Art. 16: "Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, denumit în continuare Consiliul, este autoritatea de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar și totodată garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislația internă în vigoare și cu documentele internaționale la care România este parte.";

- Art. 17: "În exercitarea atribuțiilor sale, Consiliul își desfășoară activitatea în mod independent, fără ca aceasta să fie îngrădită sau influențată de către alte instituții ori autorități publice.";

- Art. 18: "(1) Consiliul este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării.

(2) Consiliul elaborează și aplică politici publice în materia nediscriminării. În acest sens, Consiliul va consulta autoritățile publice, organizațiile neguvernamentale, sindicatele și alte entități legale care urmăresc protecția drepturilor omului sau care au un interes legitim în combaterea discriminării.";

- Art. 19: "(1) În vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul își exercită atribuțiile în următoarele domenii:

a) prevenirea faptelor de discriminare;

b) medierea faptelor de discriminare;

c) investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare;

d) monitorizarea cazurilor de discriminare;

e) acordarea de asistență de specialitate victimelor discriminării.

(2) Consiliul își exercită competențele la sesizarea unei persoane fizice sau juridice ori din oficiu.

(3) Sesizările având ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competența de soluționare a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.";

- Art. 20: "(1) Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.

(2) Consiliul soluționează sesizarea prin hotărâre a Colegiului director prevăzut la art. 23 alin. (1).

(3) Prin cererea introdusă potrivit alin. (1), persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării.

(4) Colegiul director al Consiliului dispune măsurile specifice constatării existenței discriminării, cu citarea obligatorie a părților. Citarea se poate face prin orice mijloc care asigură confirmarea primirii. Neprezentarea părților nu împiedică soluționarea sesizării.

(5) Acțiunea de investigare întreprinsă de Colegiul director se desfășoară la sediul instituției sau în alt loc stabilit de acesta.

(6) Persoana interesată are obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare. În fața Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice.

(7) Hotărârea Colegiului director de soluționare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării și cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reședința părților, obiectul sesizării și susținerile părților, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt și de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac și termenul în care aceasta se poate exercita.

(8) Hotărârea se comunică părților în termen de 15 zile de la adoptare și produce efecte de la data comunicării.

(9) Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii.

(10) Hotărârile emise potrivit prevederilor alin. (2) și care nu sunt atacate în termenul de 15 zile constituie de drept titlu executoriu.";

- Art. 21: "Prevederile art. 20 se aplică în mod corespunzător în cazul în care Consiliul investighează din oficiu fapte sau acte de discriminare.";

- Art. 22: "(1) Consiliul este condus de un președinte cu rang de secretar de stat, ales de membrii Colegiului director din rândul acestora, pentru un mandat de 5 ani. Președintele este ordonator principal de credite. Președintele este ajutat în activitatea sa de un vicepreședinte, ales de Colegiul director dintre membrii acestuia, pentru un mandat de 2 ani și jumătate.

(2) Raportul anual de activitate al Consiliului se dezbate și se aprobă de Parlament. Raportul de activitate se depune la birourile permanente ale Camerei Deputaților și Senatului până la data de 15 aprilie a anului următor.";

- Art. 23: "(1) Colegiul director al Consiliului este organ colegial, deliberativ și decizional, responsabil pentru îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de lege.

(2) Colegiul director este compus din 9 membri cu rang de secretar de stat, propuși și numiți, în ședință comună, de cele două Camere ale Parlamentului.

(3) Poate fi numit membru al Colegiului director orice cetățean român care îndeplinește cumulativ următoarele condiții:

a) are capacitate deplină de exercițiu;

b) are studii superioare absolvite cu diplomă de licență;

c) nu are antecedente penale și se bucură de o bună reputație;

d) are o activitate recunoscută în domeniul apărării drepturilor omului și combaterii discriminării;

e) nu a fost agent sau colaborator al poliției politice comuniste;

f) nu a colaborat cu organele de securitate și nu a aparținut acestora.

(4) La numirea membrilor Colegiului director se va urmări ca minimum două treimi dintre aceștia să fie licențiați în științe juridice.

(5) Membrii Colegiului director pot fi revocați sau eliberați din funcție numai în următoarele cazuri:

a) demisie;

b) expirarea duratei mandatului;

c) incapacitate de muncă, potrivit legii;

d) dacă au fost condamnați definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală;

e) dacă nu mai îndeplinesc condițiile prevăzute la alin. (3);

f) la propunerea fundamentală a cel puțin două treimi din numărul acestora.

(6) În situația în care împotriva unui membru al Colegiului director se pune în mișcare acțiunea penală, acesta se consideră suspendat de drept din funcție până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. Dacă prin hotărâre se constată nevinovăția persoanei în cauză, suspendarea ei din funcție încetează, este repusă în toate drepturile avute anterior suspendării și i se achită drepturile bănești de care a fost lipsită.

(7) În situația prevăzută la alin. (5) lit. d) calitatea de membru al Colegiului director încetează de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.";

- Art. 24: "(1) Propunerile nominale pentru Colegiul director se înaintează birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului în cel mult 30 de zile de la data la care mandatele au devenit vacante. Propunerile vor fi însoțite de: curriculum vitae, cazier judiciar și declarații pe propria răspundere ale candidaților, din care să reiasă că nu se încadrează în prevederile art. 23 alin. (3) lit. e) și f).

(2) Birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului publică pe paginile lor de internet candidaturile depuse și înaintează propunerile comisiilor permanente de specialitate, în vederea audierii candidaților în ședință comună. În termen de 15 zile de la publicarea candidaturilor se pot depune la comisiile permanente de specialitate obiecțiuni în scris, argumentate, cu privire la candidaturile depuse.

(3) În urma audierii candidaților, comisiile permanente de specialitate întocmesc un aviz comun pe care îl prezintă în ședință comună a Camerei Deputaților și Senatului.

(4) Candidaturile se aprobă cu votul majorității deputaților și senatorilor prezenți.";

- Art. 25: "(1) Membrii Colegiului director al Consiliului sunt garanți ai interesului public.

(2) Durata mandatului membrilor Colegiului director este de 5 ani, iar numirea acestora se face eșalonat, în funcție de expirarea mandatelor.

(3) În cazul în care un loc în Colegiul director devine vacant înaintea expirării mandatului, acesta va fi ocupat de o altă persoană numită, conform procedurii reglementate de prezenta ordonanță, pentru restul de mandat rămas vacant.

(4) Activitatea depusă de membrii Colegiului director pe perioada exercitării mandatului se consideră vechime în specialitate.

(5) În soluționarea cazurilor de discriminare, membrii Colegiului director au calitatea de agent constatator care aplică sancțiunile pentru contravențiile stabilite prin prezenta ordonanță. Aceștia își pot delega calitatea de agent constatator persoanelor din aparatul de lucru al Consiliului.

(6) La solicitarea președintelui, membrii Colegiului director licențiați în științe juridice pot reprezenta Consiliul în instanțele de judecată în cauzele ce privesc fapte de discriminare."

Autorul excepției consideră că aceste texte de lege sunt contrare următoarelor texte din Constituție: art. 1 alin. (4), care consacră principiul separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale, art. 124 privind înfăptuirea justiției și art. 126 alin. (5), prin care se interzice înființarea de instanțe extraordinare. În același timp, autorul excepției consideră că dispozițiile de lege ce formează obiectul excepției de neconstituționalitate nu respectă garanțiile unui proces echitabil, așa cum sunt acestea prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, prin

Decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008 , încă nepublicată în Monitorul Oficial al României, a fost admisă excepția referitoare la dispozițiile

art. 20 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și s-a constatat că acestea sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Analizând criticile de neconstituționalitate, Curtea reține că acestea vizează două aspecte: un prim aspect pune în discuție natura juridică a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, concluzia autorului excepției fiind că acesta reprezintă o instanță extraordinară, interzisă de prevederile art. 126 alin. (5) din Constituție, în timp ce al doilea aspect vizează nerespectarea garanțiilor unui proces echitabil în cursul procedurii ce se desfășoară în fața acestei autorități, așa cum sunt acestea prevăzute de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În legătură cu primul aspect referitor la natura juridică a Consiliului, autorul excepției invocă o serie de argumente prin care demonstrează faptul că, potrivit dispozițiilor de lege care stabilesc atribuțiile sale, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării desfășoară o activitate jurisdicțională, fără a fi însă o jurisdicție specială administrativă, în sensul art. 21 alin. (4) din Constituție, ori o instanță specializată, despre care face vorbire art. 126 alin. (5) din Constituție.

Prin urmare, problema pe care Curtea Constituțională este chemată să o soluționeze cu prioritate are în vedere clarificarea naturii juridice a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării în exercitarea atribuțiilor sale jurisdicționale.

Astfel, Curtea reține că, prin reglementarea inițială a

Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 2 septembrie 2000, Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a fost conceput ca un organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului. Însă această reglementare a ridicat problema existenței unor eventuale presiuni politice asupra Consiliului de natură a afecta neutralitatea și autonomia sa în raporturile cu Guvernul și cu administrația de stat subordonată acestuia, cu prilejul activității de combatere a discriminării. Pentru aceste motive, prin

Ordonanța Guvernului nr. 77/2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 619 din 30 august 2003,

Ordonanța Guvernului nr. 137/2000

a fost completată, prevăzându-se că, "în exercitarea atribuțiilor sale, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării își desfășoară activitatea în mod independent, fără ca aceasta să fie îngrădită sau influențată de către alte instituții ori autorități publice". Ulterior, în vederea asigurării unei autonomii reale a Consiliului, prin modificările aduse

Ordonanței Guvernului nr. 137/2000

prin

Legea nr. 324/2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 626 din 20 iulie 2006, acest organ a fost plasat sub controlul Parlamentului, control care se limitează la prezentarea unui raport anual cu privire la activitatea desfășurată de Consiliu, potrivit competențelor atribuite prin

Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 . Prin urmare, Consiliul își exercită atribuțiile independent, liber de orice influență din partea oricărei instituții ori autorități publice, cu respectarea prevederilor art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, care consacră principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale.

În continuare, Curtea observă că, potrivit dispozițiilor

art. 16 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 , Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării îndeplinește rolul de "garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării", iar potrivit dispozițiilor art. 18 din același act normativ, "este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării". Mai departe, art. 19 alin. (1) lit. c), precum și art. 20, în ansamblu, reglementează rolul jurisdicțional al Consiliului, care are ca finalitate "înlăturarea faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării".

Concluzia ce se impune este că, prin reglementările amintite, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a fost conceput ca un organ al administrației publice centrale cu atribuții în prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin supravegherea și combaterea actelor sau faptelor de natură a încălca principiul constituțional fundamental al egalității în drepturi. Împrejurarea că, în soluționarea cazurilor de discriminare, membrii Colegiului director au calitatea de agenți constatatori care aplică sancțiunile pentru contravențiile stabilite prin ordonanță, iar, în vederea aflării adevărului, aceștia desfășoară și o activitate de investigare nu este de natură a impieta asupra caracterului independent al activității Colegiului director față de părțile implicate.

În ceea ce privește criticile invocate de autorul excepției, potrivit cărora procedura jurisdicțională nu garantează părților posibilitatea de a fi asistate de un avocat, iar dezbaterile nu sunt publice, Curtea observă că argumentele legate de modul de desfășurare a procedurii și chiar cele ce țin de independența și imparțialitatea actului jurisdicțional pornesc de la cerințele constituționale ale art. 124 și de la cele ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la condițiile unui proces echitabil. Or, Curtea constată că aceste cerințe sunt aplicabile în ceea ce privește activitatea instanțelor judecătorești, în sensul art. 126 alin. (1) din Constituție, sau a unui "tribunal", în sensul convenției mai sus amintite, iar nu și jurisdicțiilor speciale administrative prevăzute de art. 21 alin. (4) din Constituție, care nu se încadrează în categoriile menționate. Dreptul la un proces echitabil se consideră însă a fi satisfăcut dacă cei interesați au posibilitatea de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor și a intereselor lor legitime, drept consacrat expres la

art. 20 alin. (9) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 . În acest sens, merită amintite și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Rekasi contra Ungariei (1996), în care a arătat că, și în situația în care s-ar admite că dispozițiile art. 6 sunt aplicabile procedurilor ce au ca obiect "infracțiuni administrative", un reclamant are dreptul de a "contesta" o decizie definitivă a unei autorități administrative în fața unui tribunal ce oferă toate garanțiile acestei dispoziții; în schimb, nu este necesar ca procedurile în fața autorităților administrative să fie conforme prevederilor art. 6 din Convenție.

În considerarea celor expuse mai sus, Curtea constată că, potrivit dispozițiilor supuse controlului de constituționalitate, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este un organ administrativ cu atribuții jurisdicționale, care se bucură de independența necesară îndeplinirii actului administrativ-jurisdicțional și respectă prevederile constituționale cuprinse în art. 124 privind înfăptuirea justiției și art. 126 alin. (5), care interzice înființarea de instanțe extraordinare.

Cu toate acestea, admițând caracterul de organ administrativ-jurisdicțional al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, autorul excepției pune în discuție caracterul obligatoriu al procedurii jurisdicționale a acestui organ, atunci când acționează din oficiu, ceea ce ar contraveni, susține autorul, dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative.

Referitor la această critică, instanța constituțională reține că între cele două noțiuni, pretins a fi în contradicție, sesizarea din oficiu a instanței administrativ-jurisdicționale și, respectiv, caracterul facultativ al jurisdicției speciale administrative, nu există o identitate a aspectelor pe care le reglementează.

Curtea observă că jurisdicția specială administrativă reprezintă o activitate realizată de un organ de jurisdicție ce funcționează în cadrul unei instituții a administrației publice sau al unor autorități administrative autonome, care se realizează conform procedurii imperative prevăzute într-o lege specială, procedură asemănătoare cu cea a instanțelor de judecată, desfășurată însă paralel și separat de aceasta. Potrivit dispozițiilor

art. 19 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 , Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării își exercită competențele la sesizarea unei persoane fizice sau juridice ori din oficiu. Astfel, legea dă posibilitatea persoanelor fizice sau juridice, victime ale discriminării, de a sesiza Consiliul, fără a le obliga să parcurgă procedura administrativ-jurisdicțională, ca procedură prealabilă sesizării instanței judecătorești.

Cea de-a doua modalitate de declanșare a jurisdicției speciale administrative o constituie sesizarea din oficiu a Consiliului și reprezintă expresia principiului oficialității în materie contravențională. În toate situațiile în care organele competente constată în mod direct săvârșirea unor contravenții sau află despre acestea prin intermediul mijloacelor de informare în masă, respectivele organe se sesizează din oficiu.

Săvârșirea unei contravenții în domeniul reglementat de

Ordonanța Guvernului nr. 137/2000

dă naștere raportului juridic de drept substanțial care, în conținutul său, cuprinde dreptul organului constatator, Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, de a trage la răspundere contravențională pe făptuitor și obligația acestuia de a suporta sancțiunea contravențională.

Față de această modalitate de sesizare, Curtea reține că posibilitatea de a desfășura activitatea jurisdicțională din oficiu este întemeiată pe rolul activ pe care trebuie să îl îndeplinească Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca autoritate ale cărei obiective și sarcini au fost în mod exclusiv orientate către domeniul discriminării, rol exercitat în vederea aflării adevărului și prevenirii și combaterii tuturor actelor de discriminare, așa cum

Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 , prin însuși titlu, își propune ca finalitate.

Pe de altă parte, Curtea constată că, deși activitatea jurisdicțională se declanșează și din oficiu, desfășurarea ulterioară a acesteia este lăsată la dispoziția persoanei vătămate, care poate să își însușească sau nu sesizarea Consiliului în privința actelor sau faptelor de discriminare de care este în mod direct afectată. Astfel, ca urmare a autosesizării Consiliului, acesta va dispune măsurile specifice constatării existenței discriminării, cu citarea obligatorie a părților și acordarea dreptului la apărare. În situația în care victima discriminării înțelege să se opună constatării și sancționării, speța respectivă se soluționează prin procedura reglementată de art. 19 alin. (1) lit. b) din ordonanță, respectiv prin mediere.

În ceea ce privește caracterul facultativ al jurisdicției administrative speciale, Curtea reține că acesta se manifestă prin posibilitatea persoanei vătămate de a opta între a-și valorifica dreptul pe calea administrativ-jurisdicțională și formularea unei acțiuni direct în fața instanței judecătorești, în temeiul dreptului comun. În aplicarea acestor considerații cu valoare de principiu, dispozițiile art. 20 alin. (1) din ordonanța criticată prevăd că "persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei". Or, Curtea nu poate reține caracterul obligatoriu al acestei jurisdicții, întrucât legea nu prevede în sarcina persoanei vătămate obligația de a urma o procedură administrativ-jurisdicțională prealabilă sesizării instanței de judecată, ci numai posibilitatea de a opta între cele două căi de valorificare a dreptului. Dacă în ipoteza prevăzută de art. 20 din ordonanța criticată, persoana vătămată și-a manifestat expres opțiunea pentru declanșarea procedurii administrativ-jurisdicționale, și în situația în care Consiliul se sesizează din oficiu, potrivit art. 21 din ordonanță, victima discriminării își prezervă dreptul de opțiune, nefiind obligată să parcurgă procedura administrativ-jurisdicțională deja inițiată.

Astfel, caracterul facultativ al jurisdicției administrative speciale ar fi venit în contradicție cu caracterul obligatoriu al unei asemenea proceduri, în ipoteza în care s-ar fi constatat că legea prevedea parcurgerea obligatorie a acesteia anterior procedurii judecătorești, iar nu cu sesizarea din oficiu a instanței administrativ-jurisdicționale. Prin urmare, Curtea constată că nu există nicio neconcordanță între procedura reglementată prin

Ordonanța Guvernului nr. 137/2000

și dispozițiile constituționale cuprinse în art. 21 alin. (4), invocate de autorul excepției în susținerile criticilor sale.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor capitolului II "Dispoziții speciale" secțiunea a VI-a "Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării" ( art. 16-25) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, excepție ridicată de Societatea Comercială "Alro" - S.A. din Slatina în Dosarul nr. 5.512/2/2007 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 15 octombrie 2008.