Decizia nr. 123/2006

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Antonia Constantin - procuror

Benke Karoly - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 7 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , excepție ridicată de Silviu Chiorean, Silvia Argintar și Iuliu Pop în Dosarul nr. 2.537/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La apelul nominal răspund autorii excepției, prin avocat, Guvernul României - Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989, prin consilier juridic, precum și partea Augustin Clejan, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Reprezentantul autorilor excepției solicită acordarea unui nou termen de judecată pentru a putea cere îndreptarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a încheierii de sesizare a Curții Constituționale, arătând că, în realitate, a ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 , și nu a dispozițiilor art. 7 alin. (3) din lege, așa cum greșit s-a indicat în încheierea respectivă.

Părțile prezente se opun acordării unui nou termen de judecată. Totodată, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea cererii, apreciind că instanța de contencios administrativ a fost legal sesizată.

Curtea respinge cererea pentru acordarea unui nou termen de judecată, apreciind că a fost legal sesizată prin Încheierea din 15 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reprezentantul autorilor excepției lasă la aprecierea Curții Constituționale soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 .

Părțile prezente solicită respingerea excepției ca inadmisibilă, apreciind că aceasta nu are legătură cu soluționarea cauzei, iar pe fond, respingerea ca neîntemeiată, invocând în acest sens deciziile Curții Constituționale nr. 188 din 27 aprilie 2004 și nr. 272 din 24 iunie 2004.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, arătând că dispozițiile

art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004

nu contravin art. 21 din Constituție, deoarece instituirea unor termene sau proceduri speciale nu este de natură să încalce accesul liber la justiție. De altfel, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a stabilit dreptul statelor de a impune reglementări prin care condiționează accesul liber la justiție.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 15 noiembrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 2.537/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 7 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , excepție ridicată de Silviu Chiorean, Silvia Argintar și Iuliu Pop într-un litigiu având ca obiect soluționarea recursului împotriva unei sentințe prin care o acțiune în contencios administrativ a fost respinsă, în baza

art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 , ca tardiv introdusă.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 21, precum și celor ale art. 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Autorii excepției arată că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Airey împotriva Irlandei, 1979 și Leander împotriva Suediei, 1987) a stabilit că orice cale de atac trebuie să fie efectivă. Or, în optica autorilor excepției, există o încălcare a liberului acces la justiție, întrucât textul de lege criticat instituie un termen de un an în care terții se pot adresa instanței, termen care curge de la data emiterii actului atacat, chiar dacă în acel moment aceștia nu erau nici vătămați și nici nu îl cunoșteau, iar atunci când vătămarea s-a produs, acțiunea era deja tardivă.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, susținerile părților prezente, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare a Curții, îl constituie dispozițiile

art. 7 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004. Curtea observă însă că, în realitate, astfel cum a arătat reprezentantul autorilor excepției, în ședința publică de judecată din 16 februarie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a consemnat în mod greșit în încheierea de sesizare a instanței de contencios constituțional prevederile legale pretins criticate. În consecință, Curtea reține că obiect al excepției sunt dispozițiile

art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 , care au următorul cuprins:

"(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului."

Alin. (1) al art. 11 din lege, la care face referire art. 11 alin. (2), prevede că cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce la instanța competentă într-un termen de 6 luni de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă, data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluționare a cererii, data expirării termenului legal de soluționare a cererii sau data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, după caz.

Textul constituțional invocat în susținerea excepției este cel al art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție.

Totodată, sunt invocate în susținerea excepției și prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea reține următoarele:

În esență, autorii excepției consideră că textul de lege criticat contravine art. 21 alin. (1)-(3) din Constituție, întrucât instituie un termen de cel mult un an în care terții se pot adresa instanței, termen care curge de la data emiterii actului administrativ unilateral atacat, în condițiile în care în acel moment terții nu erau nici vătămați și nici nu cunoșteau actul, iar atunci când vătămarea s-a produs, acțiunea devine tardivă.

Curtea reține că stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiție și la un proces echitabil. În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională, care, prin

Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, a stabilit că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege.

De altfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul de acces la justiție nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (Golder împotriva Regatului Unit, 1975). Curtea de la Strasbourg a reținut că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripție și cele de decădere sau sancțiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încălca art. 6 paragraful 1 din Convenție, acestea fiind restricții admise atâta timp cât nu aduc atingere dreptului la un tribunal în substanța sa (Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 1996). Așadar, în acest domeniu, statele dispun de o anumită marjă de apreciere.

Curtea reține că dispozițiile

art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

nu instituie un termen de natură a afecta însăși esența dreptului de acces liber la justiție. Legiuitorul, instituind un astfel de termen, a avut în vedere securitatea și stabilitatea raporturilor juridice și nicidecum îngrădirea accesului liber la justiție. Totodată, Curtea constată că textul de lege criticat asigură posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a se adresa justiției, însă în formele și modalitățile instituite prin lege.

Față de cele arătate, Curtea constată că invocarea de către autorii excepției, în susținerea acesteia, a cauzei Airey împotriva Irlandei, 1979, nu are relevanță, întrucât acea cauză se referea la limitarea accesului la un tribunal datorită costurilor mari ale procedurii.

Totodată, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocat în susținerea excepției, presupune existența posibilității efective de a supune judecății unei instanțe naționale cazul violării unui drept consacrat de convenție. În consecință, atâta timp cât textul de lege criticat nu exclude acest drept, ci instituie numai un termen cu caracter procedural, nu se poate reține încălcarea art. 13 din Convenție.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , excepție ridicată de Silviu Chiorean, Silvia Argintar și Iuliu Pop în Dosarul nr. 2.537/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 16 februarie 2006.