Decizia nr. 763/2006

Articolul 83

alin. (3) - Declararea ca indezirabil: "(3) Procurorul se pronunță, prin ordonanța motivata, în termen de 5 zile de la primirea propunerii formulate în condițiile alin. (2) și, în cazul aprobării acesteia, transmite ordonanța de declarare ca indezirabil la Autoritatea pentru straini pentru a fi pusa în executare. Atunci când declararea strainului ca indezirabil se intemeiaza pe ratiuni de siguranță naționala, în conținutul ordonantei nu vor fi menționate motivele care stau la baza acestei decizii."

Articolul 84

alin. (2) - Aducerea la cunoștința strainului a masurii de declarare ca indezirabil: "(2) Comunicarea datelor și informațiilor care constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru ratiuni de siguranță naționala se poate face numai în condițiile stabilite și către destinatarii în mod expres prevăzuți de actele normative care reglementeaza regimul activităților referitoare la siguranța naționala și protejarea informațiilor clasificate. Asemenea date și informații nu pot fi, sub nicio forma, direct sau indirect, aduse la cunoștința strainului declarat indezirabil."

Articolul 85

alin. (1) teza finala - Contestarea ordonantei de declarare ca indezirabil a strainului: "(1) Hotărârea este definitivă și irevocabila."

Autorul excepției invoca incalcarea prevederilor constitutionale ale art. 21 alin. (1) și (2) privind "Accesul liber la justiție", art. 24 - "Dreptul la aparare" și ale art. 129 - "Folosirea cailor de atac", precum și, prin raportarea la art. 11 alin. (1) și (2) - "Dreptul international și dreptul intern", art. 20 alin. (1) - "Tratatele internationale privind drepturile omului", nerespectarea art. 6 din Convenția pentru apararea drepturilor omului și a libertatilor fundamentale, privind "Dreptul la un proces echitabil".

Analizand excepția de neconstitutionalitate ridicata, Curtea retine urmatoarele:

I. Dispozitiile art. 83 alin. (3) și ale

art. 84 alin. (2) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 194/2002

privind regimul strainilor în România stabilesc, pentru ratiuni de siguranță naționala, interdictia aducerii la cunoștința strainului declarat persoana indezirabila a datelor și informațiilor ce au stat la baza acestei măsuri, ceea ce, în opinia autorului excepției, contravine dreptului la aparare, drept fundamental consacrat de art. 24 din Constitutie, precum și principiului "egalitatii de arme", cuprins în art. 6 din Convenția pentru apararea drepturilor omului și a libertatilor fundamentale.

Examinand aceste sustineri și textele de lege criticate, Curtea constata ca

art. 83 alin. (3) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 194/2002

privind regimul strainilor în România stabileste regula potrivit careia "procurorul se pronunță, prin ordonanța motivata", asupra propunerii formulate de Autoritatea pentru straini sau de alte institutii competente în domeniu, de declarare a strainului ca indezirabil și, doar în cazul în care "declararea strainului ca indezirabil se intemeiaza pe ratiuni de siguranță naționala, în conținutul ordonantei nu vor fi menționate motivele care stau la baza acestei decizii". Chiar și pentru aceasta ultima dispoziție, alin. (2) al art. 84, criticat, de asemenea, ca fiind neconstitutional, prevede că datele și informațiile care au stat la baza unei astfel de decizii se comunică "numai în condițiile stabilite și către destinatarii în mod expres prevăzuți de actele normative care reglementeaza regimul activităților referitoare la siguranța naționala și protejarea informațiilor clasificate", ele neputand fi "sub nicio forma, direct sau indirect, aduse la cunoștința strainului declarat indezirabil". Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut ca, pentru ratiuni de siguranță naționala, dreptul la aparare poate fi restrans, atât timp cat este garantat accesul liber la justiție, astfel încât o instanța de judecată să poată cunoaste și aprecia motivele pentru care autoritățile publice ale statului au dispus masurile concrete (Cauza Fitt împotriva Marii Britanii, 2000). Curtea Constituțională constata, de asemenea, ca alin. (1) al art. 83 stabileste ca declararea ca indezirabil "constituie o măsura administrativa de autoritate, dispusa împotriva unui strain care a desfășurat, desfășoară ori exista indicii temeinice ca intenționează sa desfasoare activități de natura sa puna în pericol siguranța naționala sau ordinea publică". Or, din coroborarea dispozițiilor constitutionale ale art. 31 alin. (3), potrivit cărora "Dreptul la informatie nu trebuie să prejudicieze [...] securitatea naționala" cu cele ale art. 53 alin. (1) privind posibilitatea restrangerii, numai prin lege și dacă se impune, pentru "[...] apararea securitatii naționale [...]", a exercitiului unui drept sau al unor libertati, rezultă ca dispozitiile art. 83 alin. (3) și ale

art. 84 alin. (2) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 194/2002

stabilesc chiar asemenea măsuri specifice de protejare a securitatii naționale și a altor valori supreme consacrate în art. 1 din Legea fundamentala. De altfel, dreptul statelor de a-și proteja securitatea naționala prin măsuri specifice, asupra cărora au o marja larga de apreciere, este consacrat și unanim recunoscut la nivelul Convenției pentru apararea drepturilor omului și a libertatilor fundamentale. În acest sens, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis în mod constant, în lumina art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție, ca statele au, "pe temeiul unui principiu de drept international public bine stabilit și fără prejudicierea angajamentelor asumate prin tratate internationale, inclusiv Convenția, dreptul de a controla intrarea, sederea și indepartarea nenationalilor de pe teritoriile lor" (Cauza Chahal împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 15 noiembrie 1996). Mai mult, paragraful 2 al art. 1 din acelasi protocol dispune ca garantiile procedurale în cazul expulzarilor de straini pot sa nu fie respectate atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se intemeiaza pe motive de securitate naționala. Curtea Constituțională considera, de principiu, ca în cazul unor ratiuni imperioase de securitate naționala pot fi luate măsuri de indepartare a strainilor de pe teritoriul statului, fără ca motivele concrete ale unei asemenea măsuri să-i fie aduse la cunoștința strainului. De altfel, ordonanța procurorului de declarare ca indezirabil a strainului contine suficiente elemente care să-i confere acestuia posibilitatea de a-și formula apararile în justiție, în raport de mențiunile pe care le contine: "a desfășurat, desfășoară și exista indicii temeinice ca intenționează sa desfasoare activități de natura sa puna în pericol securitatea naționala".

Curtea Constituțională constata, de asemenea, ca prevederea cuprinsa în art. 84 alin. (2) din ordonanța de urgență criticata, potrivit careia datele și informațiile pe care s-a intemeiat decizia de declarare ca indezirabil pentru ratiuni de siguranță naționala nu pot fi aduse la cunoștința strainului vizat de această măsură, nu-l priveaza de exercitarea, în condițiile legii, a dreptului de acces liber la justiție și a dreptului la aparare. Aceasta, deoarece, potrivit art. 85 din actul normativ criticat, ordonanța de declarare a strainului ca indezirabil poate fi atacata la Curtea de Apel București. Or, prezenta excepție de neconstitutionalitate a fost ridicata tocmai în fața acestei instante de judecată, autorul sau beneficiind, asadar, de toate garantiile procesuale specifice unui proces echitabil intr-o societate democratica.

Critica autorului excepției de neconstitutionalitate, prin care sustine ca art. 83 alin. (3) din ordonanța ingradeste accesul liber la justiție, prin aceea ca, neavand posibilitatea sa cunoasca motivele ce au stat la baza luării masurii de declarare ca indezirabil, "instanța nu este în măsura sa cenzureze legalitatea declararii ca indezirabil", controlul judecătoresc fiind "unul strict formal", este neintemeiata, intrucat, potrivit art. 84 alin. (2) din aceeasi ordonanța, interdictia mentionata în text îl vizeaza doar pe strainul declarat indezirabil, nu și instanța de judecată. De altfel, nimic nu-l împiedica pe strain ca în fața instanței să-și prezinte și să-și sustina considerentele care pledeaza împotriva masurii de indepartare de pe teritoriul statului. Codul de procedură civila reglementeaza modalitatea de propunere, incuviintare și administrare a probelor, precum și principiul potrivit caruia instanța solutioneaza o cauza în baza propriei sale convingeri, formata cu luarea în considerare a ansamblului de probe administrate.

II. În ceea ce priveste critica de neconstitutionalitate a

art. 85 alin. (1) teza finala din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 , potrivit careia, prin conferirea caracterului definitiv și irevocabil al hotărârii prin care s-a solutionat plangerea împotriva ordonantei procurorului de declarare a strainului ca indezirabil, se încalcă principiul dublului grad de jurisdictie, astfel cum acesta rezultă din prevederile art. 129 din Constitutie referitoare la folosirea cailor de atac, Curtea constata ca este neintemeiata. Potrivit art. 126 alin. (2) din Constitutie, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, legiuitorul fiind suveran ca, pentru situații diferite, în mod obiectiv și rational, sa instituie reguli de procedura speciale, fără a încalcă astfel drepturile constitutionale ale părților. Necesitatea solutionarii cu celeritate a cauzelor privind statutul strainilor sau al refugiatilor izvoraste din specificul acestor litigii și justifica, totodata, adoptarea unor norme speciale de procedura în ceea ce priveste caile legale de atac sau termenele în care acestea se pot exercita sau trebuie solutionate. Mai mult, Curtea Constituțională a statuat în mod constant ca accesul liber la justiție nu echivaleaza cu parcurgerea tuturor etapelor procedurale existente la un moment dat în dreptul intern. De altfel, nicio prevedere din Convenția pentru apararea drepturilor omului și a libertatilor fundamentale nu instituie obligativitatea dublului grad de jurisdictie intr-o altfel de procedura decat în materie penala.

Cat priveste invocarea art. 6 din Convenția pentru apararea drepturilor omului și a libertatilor fundamentale, Curtea constata ca, în lumina jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului (cauza Lupsa împotriva României, 2006), dispozitiile acestui text, fiind aplicabile drepturilor și obligațiilor civile ale reclamantului sau acuzatiilor de natura penala, nu privesc și "deciziile privind intrarea, sederea și expulzarea strainilor", astfel că nu sunt incidente în cauza.

III. În sprijinul argumentelor formulate în motivarea excepției de neconstitutionalitate, autorul acesteia invoca deciziile Curtii Europene a Drepturilor Omului pronuntate în cauza Lupsa împotriva României, 2006, respectiv cauza Kaya împotriva României, 2006, prin care statul român a fost condamnat pentru incalcarea art. 8 din Convenția pentru apararea drepturilor omului și a libertatilor fundamentale, privind "Dreptul la respectarea vietii private și de familie", precum și a art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție, referitor la "Garantii procedurale în cazul expulzarilor de straini".

Curtea Constituțională retine ca litigiile deduse judecatii instanței europene de contencios al drepturilor omului priveau procedura de declarare a strainului ca indezirabil, prevăzută de dispozitiile

art. 81-85 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 194/2002

privind regimul strainilor în România. Analizand atât textele de lege aplicabile, cat și circumstantele de fapt specifice spetelor, Curtea Europeana a Drepturilor Omului "acorda importanța faptului ca Curtea de Apel București s-a limitat la un examen pur formal al hotărârii Parchetului. În aceasta privinta, ea constata ca Parchetul nu a oferit Curtii de Apel nicio precizare în privinta faptelor atribuite reclamantului și ca aceasta din urma nu a mers dincolo de afirmatiile Parchetului pentru a verifica dacă reclamantul prezenta intr-adevar un pericol pentru siguranța naționala sau pentru ordinea publică." Intrucat reclamantii nu au beneficiat nici în fața autorităților administrative, nici în fața Curtii de Apel București de gradul minim de protecție împotriva arbitrariului autorităților, Curtea Europeana a conchis ca ingerinta în viața lor privată nu era prevăzută de o "lege" care să răspundă cerințelor Convenției și, în consecința, a declarat incalcarea art. 8 din aceasta.

Curtea Constituțională retine ca, spre deosebire de instanța europeana, ea nu procedeaza la examinarea în fond a elementelor de fapt ce au generat cauza, atunci când este investita cu solutionarea unei excepții de neconstitutionalitate. Atribuții precum interpretarea și aplicarea corecta a legii revin în exclusivitate instanțelor de judecată, care, de asemenea, sunt investite, potrivit legii, cu solutionarea cailor de atac împotriva unor acte administrative ori jurisdictionale pretins a fi nelegale. Ar fi contrar ratiunii și competentei legale ale Curtii Constitutionale ca ea sa exercite atribuții de control în ceea ce priveste legalitatea actelor și a masurilor procedurale adoptate de un organ sau o autoritate publică, precum și asupra interpretarii și aplicarii legilor de către instantele de drept comun. Asa fiind, Curtea Constituțională nu poate retine astfel de critici cu prilejul examinarii și solutionarii unei excepții de neconstitutionalitate.

Mai mult, chiar în cuprinsul notelor scrise formulate în susținerea excepției de neconstitutionalitate și depuse la dosarul cauzei, autorul acesteia afirma ca "tocmai din analizarea modului în care autoritățile române au înțeles să aplice și sa interpreteze art. 83 alin. (3), art. 84 alin. (2) și

art. 85 alin. (1) teza finala din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 194/2002

a concluzionat Curtea Europeana a Drepturilor Omului ca acestea produc o violare a art. 8 din Convenția pentru apararea drepturilor omului și a libertatilor fundamentale și a art. 1 din Protocolul nr. 7 al aceleiasi conventii", precum și ca "neincluderea în cuprinsul ordonantei prin care procurorul declara indezirabila o persoană pe teritoriul României a motivelor ce au stat la baza a fost interpretata și aplicata de Ministerul Public ca o exonerare de obligația de a motiva o astfel de decizie."

Fața de aceste sustineri, Curtea considera ca atât interpretarea continutului unor norme juridice, ca faza indispensabila procesului de aplicare a legii la situațiile de fapt deduse judecatii, cat și aprecierea, în speta, a legalității activității desfășurate de organele abilitate în domeniu sunt de competența exclusiva a instanțelor judecătorești.

Asa cum s-a aratat, textele de lege criticate ca fiind neconstitutionale nu prevad in terminis interdictia accesului la datele și informațiile ce au stat la baza deciziei de declarare a strainului ca indezirabil în ceea ce priveste instanța de judecată competența a solutiona contestația împotriva ordonantei procurorului, ci ea se referă exclusiv la strainul vizat de măsura în cauza. Curtea constata, în acest sens, ca, potrivit

Legii nr. 182/2002

privind protectia informațiilor clasificate, judecatorul are acces la documente pe diferite niveluri de secretizare, în condițiile și cu respectarea procedurilor specifice stabilite prin acest act normativ. Prin urmare, prin aplicarea corecta a legislației în materie, exercitarea efectiva și concreta a dreptului de acces liber la instanța și a dreptului la aparare este asigurata potrivit exigentelor normelor constitutionale și convenționale invocate, riscul de arbitrariu din partea autorităților administrative fiind, totodata, inlaturat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constitutie, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUTIONALA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstitutionalitate a dispozițiilor art. 83 alin. (3), art. 84 alin. (2) și ale

art. 85 alin. (1) teza finala din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 194/2002

privind regimul strainilor în România, excepție ridicata de Andreica Ogutcu Mahmut în Dosarul nr. 1.568/2/2006 al Curtii de Apel București - Sectia a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în sedinta publică din data de 31 octombrie 2006.