Decizia nr. 744/2025

Elena-Simina Tănăsescu

- președinte

Asztalos Csaba-Ferenc

- judecător

Mihai Busuioc

- judecător

Mihaela Ciochină

- judecător

Dacian-Cosmin Dragoș

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Nelu Bocancia

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 126 alin. (4)

și

(5) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de A.F., G.V.N. și G.P. în Dosarul nr. 117/42/2018/a1 al Curții de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.807D/2021.

2.

La apelul nominal se prezintă, pentru autorii excepției, doamna avocat Andreea Coman din Baroul București, având împuternicire avocațială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părți. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul apărătorului prezent, care solicită respingerea, ca devenită inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate pentru lipsa legăturii textului criticat cu soluționarea cauzei, deoarece între timp urmărirea penală a încetat. În subsidiar, solicită admiterea excepției de neconstituționalitate și depune note scrise.

4.

Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, în principal, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, întrucât autorii solicită modificarea textului legal criticat. În subsidiar, solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, invocând, în acest sens,

Decizia Curții Constituționale nr. 511 din 30 iunie 2020

și

Decizia Curții Constituționale nr. 331 din 20 mai 2021 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5.

Prin Încheierea din 13 mai 2021, pronunțată în Dosarul nr. 117/42/2018/a1, Curtea de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 126 alin. (4)

și

(5) din Codul de procedură penală . Excepția a fost ridicată de A.F., G.V.N. și G.P. în procedura de cameră preliminară.

6.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin, în esență, că dispozițiile criticate prevăd competența procurorului de acordare a statutului de martor amenințat și aplicarea unor măsuri de protecție fără a institui garanții pentru restrângerea drepturilor inculpaților odată cu instituirea acestor măsuri de protecție.

7.

Totodată, cu privire la

art. 126 alin. (4) din Codul de procedură penală , critică lipsa unei proceduri de verificare, ulterior luării unor astfel de măsuri. Susțin că normele criticate reglementează competența exclusivă a procurorului de a verifica și dispune încetarea măsurilor de protecție luate în cursul urmăririi penale, chiar și după finalizarea acestei faze procesuale. Susțin, de asemenea, că dispozițiile criticate sunt neconstituționale în măsura în care nu recunosc competența judecătorului de cameră preliminară de a se pronunța cu privire la măsurile de protecție, contrar dispozițiilor

art. 1 alin. (5)

și ale

art. 124 alin. (3) din Constituție

și

art. 3 din Codul de procedură penală .

8.

Invocă

deciziile Curții Constituționale nr. 248 din 16 aprilie 2019

și

nr. 784 din 28 noiembrie 2019 , precum și considerente ale

Deciziei Curții Constituționale nr. 511 din 30 iunie 2020

pentru a susține că raționamentul instanței de control constituțional este eronat.

9.

Curtea de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, menționând, totodată, că autorii sesizării tind, în fapt, la modificarea textului legislativ, prin completarea acestuia, aspect care nu intră în competența instanței de contencios constituțional. Arată că legiuitorul a prevăzut o valoare probatorie limitată declarațiilor martorului protejat și că folosirea martorilor protejați este acceptată de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, însă acordarea posibilității inculpatului de a lua cunoștință de anumite elemente din conținutul ordonanței înseamnă a lipsi de eficiență măsurile de protecție a martorului. Totodată, invocă

Decizia nr. 511 din 30 iunie 2020 , prin care instanța de control constituțional a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 126 alin. (4)

și

(5) din Codul de procedură penală .

10.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

11.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile apărătorului autorilor excepției de neconstituționalitate, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

12.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 126 alin. (4)

și

(5) din Codul de procedură penală , care au următorul cuprins:

(4)

Procurorul dispune acordarea statutului de martor amenințat și aplicarea măsurilor de protecție prin ordonanță motivată, care se păstrează în condiții de confidențialitate.

(5)

Procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se mențin condițiile care au determinat luarea măsurilor de protecție, iar în caz contrar dispune, prin ordonanță motivată, încetarea acestora.

14.

În susținerea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia arată că normele procesual penale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

referitoare la principiul legalității, ale

art. 11 alin. (1)

și

(2)

privind dreptul internațional și dreptul intern, ale

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil, ale

art. 24

privind dreptul la apărare, ale

art. 53

privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale

art. 124

privind înfăptuirea justiției, ale

art. 126 alin. (1)

și

(2)

referitoare la realizarea justiției prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești, respectiv la competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată, ale

art. 131 alin. (1)

privind rolul Ministerului Public și ale

art. 132

privind statutul procurorilor. Totodată, în temeiul

art. 20 alin. (1)

și, după caz, al

art. 148 alin. (2) din Constituție , prin raportare la prevederile constituționale corespondente, sunt invocate și exigențele

art. 6 paragraful 1

privind dreptul la un proces echitabil din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

și ale

art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene , referitoare la dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil.

15.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile legale criticate au mai format obiectul controlului de constituționalitate prin raportare la critici similare.

16.

Astfel, prin

Decizia nr. 511 din 30 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 782 din 27 august 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 126 alin. (4)

și

(5) din Codul de procedură penală . În considerentele deciziei anterior menționate, la paragrafele 17-24, Curtea a reținut că măsurile de protecție a martorilor sunt măsuri procesual penale cu caracter complex, prin care legiuitorul urmărește eficientizarea activității de administrare a probelor și, prin aceasta, a procesului penal, cu garantarea siguranței persoanelor implicate. Aceste măsuri au ca scop asigurarea protecției persoanelor care dețin informații cu privire la săvârșirea unor infracțiuni, informații care prezintă relevanță pentru soluționarea unor cauze penale, persoane a căror viață, integritate corporală sau libertate este în pericol ca urmare a faptului că au furnizat respectivele informații sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare. Legiuitorul a reglementat măsurile de protecție a martorilor în secțiunea a 5-a („Protecția martorilor“) a capitolului II („Audierea persoanelor“) al titlului IV („Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii“) al părții generale a

Codului de procedură penală

- respectiv în

art. 125-130

din acest cod, care cuprind dispoziții cu privire la martorii amenințați și la martorii vulnerabili -, precum și prin

Legea nr. 682/2002

privind protecția martorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 18 aprilie 2014, ce stabilește măsuri de protecție a martorilor complementare celor prevăzute de Codul de procedură penală.

17.

Totodată, Curtea a reținut că instituția martorului amenințat este o instituție procesual penală relativ nouă în legislația românească, ce are la bază Rezoluția Consiliului Uniunii Europene 327/04 din 23 noiembrie 1995 privind protecția martorilor în cadrul luptei împotriva criminalității organizate internaționale, Rezoluția Consiliului Uniunii Europene din 20 decembrie 1996 privind persoanele care cooperează în procesul judiciar în lupta împotriva criminalității organizate și Recomandarea Consiliului Europei nr. R (97) 13 privind intimidarea martorilor și drepturile apărării, adoptată la 10 septembrie 1997 de Comitetul de Miniștri și adresată statelor membre.

18.

Curtea a observat că statutul de martor amenințat nu era definit ca atare în

Codul de procedură penală din 1968 , care stabilea însă în dispozițiile

art. 86^1

condițiile în care devenea incidentă măsura protecției datelor de identificare a martorului, pe baza existenței unor probe sau indicii temeinice care demonstrau existența unei stări de pericol privind viața, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, caz în care se atribuia martorului o altă identitate sub care urma să apară în fața organului judiciar. Potrivit prevederilor

art. 125 din noul Cod de procedură penală , pentru ca o persoană să dobândească statutul de martor amenințat, trebuie să existe o suspiciune rezonabilă că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului sau a unui membru de familie al acestuia ar putea fi pusă în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declarațiilor sale.

19.

De asemenea, Curtea a arătat că, ținând cont de imperativul asigurării protecției persoanelor mai sus menționate,

art. 126 alin. (1)

și

(2) din Codul de procedură penală

a reglementat competența procurorului ca - în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea martorului, a uneia dintre părți sau a unui subiect procesual principal - să acorde statutul de martor amenințat și să dispună aplicarea uneia sau a mai multor măsuri de protecție, în considerarea rolului constituțional al Ministerului Public, care, în activitatea judiciară, reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, rol consacrat de prevederile

art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală . Măsurile de protecție ce pot fi luate de către procuror cu privire la martorul amenințat sunt, conform dispozițiilor

art. 126 alin. (1) din Codul de procedură penală , următoarele: supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare; însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor; protecția datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declarația sa; audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audio-video de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.

20.

Pe de altă parte, Curtea a reținut că legiuitorul a prevăzut o valoare probantă restrânsă a declarațiilor martorului protejat, aspect reglementat de dispozițiile

art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală , potrivit căruia hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați. Restrângerea valorii probante a declarațiilor date de martorii protejați are la bază temerea că aceștia ar putea fi supuși unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală și astfel ar putea fi influențați în declarații. Pentru aceste considerente, și dispozițiile

art. 86^1 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968

limitau efectele declarațiilor martorilor supuși măsurilor de protecție în comparație cu efectele declarațiilor martorilor obișnuiți, arătând că acestea pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

21.

Curtea a invocat, deopotrivă, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că folosirea declarațiilor martorilor anonimi pentru a dispune condamnarea unei persoane nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenției, însă, în condițiile menținerii anonimatului martorului acuzării, prevederile

art. 6 paragraful 1

și

paragraful 3 lit. d) din Convenție

impun ca dezavantajul cu care se confruntă apărarea să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autoritățile judiciare. Curtea de la Strasbourg a reținut, astfel, că probele obținute de la martori, în condițiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel cerut de Convenție, trebuie analizate cu extremă atenție, iar condamnarea unui acuzat nu se poate baza în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 20 noiembrie 1989, 14 februarie 2002 și 28 februarie 2006, pronunțate în cauzele Kostovski împotriva Olandei, paragraful 42, Visser împotriva Olandei, paragrafele 4346, și Krasniki împotriva Republicii Cehe, paragrafele 7986).

22.

Așadar, Curtea a constatat că folosirea martorilor protejați este acceptată de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, iar acordarea posibilității inculpatului de a lua cunoștință de anumite elemente din conținutul ordonanței înseamnă a lipsi de eficiență măsurile de protecție a martorului. Caracterul confidențial al ordonanței prin care procurorul dispune aplicarea uneia sau a mai multor măsuri de protecție ține de însăși rațiunea reglementării instituției martorului amenințat, iar dezvăluirea de date privind conținutul respectivei ordonanțe este de natură să pericliteze situația martorului în cauză.

23.

De asemenea, Curtea a reținut că administrarea probei cu martori în procesul penal, în condițiile instituirii în ceea ce îi privește a unor măsuri dintre cele prevăzute de dispozițiile

art. 126 alin. (1) din Codul de procedură penală , reprezintă o excepție de la regulile generale referitoare la audierea martorilor, excepție ce determină obținerea unor declarații cu o valoare probantă restrânsă, care pot fi utilizate în procesul penal numai în conformitate cu prevederile

art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală . Astfel, Curtea a apreciat că dificultățile pe care un inculpat le are în susținerea apărării din cauza folosirii unui martor anonim sunt compensate prin interdicția impusă de legiuitor ca o hotărâre de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei să se întemeieze într-o măsură determinantă pe declarațiile unui asemenea martor, soluție instituită de prevederile

art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală . Consecința unei eventuale constatări a nelegalității ordonanței de acordare a statutului de martor amenințat este audierea martorului în condiții obișnuite, însă în acest caz respectiva declarație poate să servească întro măsură determinantă la pronunțarea unei hotărâri de condamnare.

24.

Referitor la criticile formulate cu privire la lipsa de claritate și de previzibilitate a dispozițiilor

art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală

- potrivit cărora procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se mențin condițiile care au determinat luarea măsurilor de protecție -, Curtea a constatat că, întrucât textul de lege nu distinge, procurorul poate face verificările respective atât din oficiu, cât și la cerere. Aceste verificări nu se fac la intervale de timp regulate/fixe, ci atunci când este oportun, adică atunci când se poate presupune în mod rezonabil că situația care a impus acordarea statutului de martor amenințat s-a schimbat, având în vedere faptul că martorii nu sunt audiați în procesul penal la intervale regulate/fixe. Astfel, inculpatul poate cere ridicarea protecției martorului înainte de orice audiere a acestuia, indiferent de faza procesuală. Totodată, Curtea a reținut că verificările efectuate de procuror vizează ordonanța inițială prin care acesta a dispus acordarea statutului de martor amenințat și aplicarea măsurilor de protecție, ordonanță ale cărei efecte se mențin până la schimbarea condițiilor care au impus acordarea protecției. În cazul în care procurorul nu emite o ordonanță motivată de încetare a măsurilor de protecție, înseamnă că acesta a constatat cu ocazia verificărilor efectuate că se mențin temeiurile inițiale care au determinat luarea măsurilor de protecție. Așadar, procurorul dispune prin ordonanță motivată numai luarea și încetarea măsurilor de protecție, neimpunându-se emiterea unei ordonanțe la momentul celorlalte verificări, deoarece procurorul nu dispune o prelungire sau o menținere a măsurii, ci face o simplă verificare, iar inculpatul se poate adresa oricând procurorului/judecătorului de cameră preliminară/instanței de judecată pentru a verifica dacă subzistă necesitatea recunoașterii statutului de martor amenințat.

25.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât soluția de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

26.

În ceea ce privește susținerile referitoare la încălcarea dispozițiilor constituționale ale

art. 126 alin. (2)

referitoare la stabilirea prin lege a competenței instanțelor judecătorești și a procedurii de judecată și ale

art. 132

privind statutul procurorilor, Curtea constată că autorii excepției s-au limitat doar la enumerarea textelor constituționale considerate a fi încălcate, fără a preciza în concret motivele pe care se întemeiază contrarietatea legii criticate cu dispozițiile invocate. Or, potrivit

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , sesizările adresate Curții Constituționale trebuie motivate și, prin urmare, Curtea nu se poate substitui autorilor excepției în ceea ce privește formularea unor motive de neconstituționalitate.

27.

Referitor la încălcarea normelor procesual penale ale

art. 3 , Curtea reține că, în exercitarea controlului de constituționalitate, are competența să se pronunțe asupra constituționalității legilor și ordonanțelor criticate prin raportare la dispozițiile sau principiile consacrate de

Legea fundamentală , iar nu din alte legi sau ordonanțe în vigoare. Cu privire la raportarea de către autorii excepției a dispozițiilor legale criticate la alte prevederi cuprinse în aceeași lege sau într-o altă lege, în jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a statuat că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispozițiile constituționale pretins a fi încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 140 din 27 martie 2025 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 701 din 28 iulie 2025, paragraful 37,

Decizia nr. 266 din 4 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 6 august 2020, paragraful 18,

Decizia nr. 277 din 23 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 23 iunie 2015, paragraful 20,

Decizia nr. 409 din 3 iulie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 26 august 2014, paragraful 23, și

Decizia nr. 343 din 24 septembrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 31 octombrie 2013, paragraful 4).

28.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de A.F., G.V.N. și G.P. în Dosarul nr. 117/42/2018/a1 al Curții de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și constată că dispozițiile

art. 126 alin. (4)

și

(5) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 11 decembrie 2025.