Decizia nr. 4/1992
cu privire la constituționalitatea art. 27 și art. 34 din Legea privind regimul zonelor libere
prezumat în vigoare
Prin adresa nr. 8 din 22 iunie 1992, înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 31/22.06.1992, Curtea Suprema de Justiție a sesizat Curtea Constituțională, solicitandu-i să constate neconstituționalitatea art. 27 și art. 34 din Legea privind regimul zonelor libere, lege adoptată de Camera Deputaților și Senat în ședința comuna din ziua de 17 iunie 1992.
Curtea, în baza
art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , constata mai întîi ca este competența, potrivit art. 144 lit. a) din Constituție, să soluționeze sesizarea, iar aceasta s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale.
Cît privește art. 27 din sus-menționată lege, Curtea Suprema de Justiție apreciază ca neconstitutionala prevederea referitoare la "naționalizarea" investițiilor efectuate în zonele libere, deoarece naționalizarea, ca mijloc de dobîndire a proprietății publice, pe lîngă faptul ca apare ca o sancțiune neconstitutionala, nici nu este necesară, întrucît, în prezenta unui interes public, exista posibilitatea exproprierii investițiilor efectuate în zonele libere.
Cît privește art. 34 din sus-menționată lege, în sensul căruia "în zonele libere, personalul nu poate inceta lucrul prin greva, conflictele de muncă urmînd a fi soluționate prin negociere între părți", Curtea Suprema de Justiție îl considera neconstitutional, deoarece cazul salariaților din zonele libere nu se încadrează în nici una din situațiile limitativ prevăzute în art. 49 alin. (1) din Constituție pentru a se putea restringe dreptul la greva.
În examinarea sesizării și a textelor constituționale și legale, Curtea Constituțională a analizat și punctele de vedere trimise de către Camera Deputaților și Guvern, precum și o explicație a Ministerului Transporturilor, anexată la punctul de vedere al Guvernului.
În punctul de vedere exprimat de către Camera Deputaților se arata ca dispoziția din art. 27 nu admite naționalizarea în sensul de spoliere, ca act arbitrar, de trecere în proprietatea statului a investițiilor respective fără despăgubiri, ci, dimpotriva, conceptul de "naționalizare" are în vedere instituirea unei norme de protecție și garanție a proprietății private, asigurind ca o astfel de naționalizare nu poate interveni decât cu respectarea stricta a anumitor condiții și cu plata unor despăgubiri legale. În fapt, se arata în continuare, naționalizarea este situata pe același plan cu exproprierea, fiind supusă aceluiași regim juridic și avînd aceeași finalitate ca și exproprierea, ceea ce marcheaza tocmai respectarea prevederilor Constituției, potrivit cărora proprietatea este inviolabilă. Se motiveaza apoi prevederea legală și prin concordanta cu reglementările din
privind regimul investițiilor străine. În acest sens, se susține ca și în situația suprimării termenului "naționalizare", acest concept rămîne în
Legea nr. 35/1991 , iar existenta unor reglementări diferite în aceeași problema generează interpretări contradictorii, care pot crea suspiciuni din partea statelor străine față de legislația română în acest domeniu. Totodată, se subliniaza ca noțiunea de "naționalizare" este cuprinsă și în tratatele încheiate de România cu statele străine, ca măsura de apărare a intereselor cetățenilor lor împotriva oricăror măsuri arbitrare și ca tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern (art. 11 din Constituție).
În fine, în punctul de vedere al Camerei Deputaților se susține ca, deși Constituția nu conține conceptul de "naționalizare", s-ar putea lua totuși în discuție dacă, în anumite cazuri de excepție, statul român nu ar putea recurge și la unele măsuri de "naționalizare" în temeiul suveranității sale naționale.
Cu privire la art. 34 din Legea privind regimul zonelor libere, în punctul de vedere exprimat de către Camera Deputaților se arata ca reglementarea propusă privește numai regimul vamal, "sub toate celelalte aspecte aplicându-se legislația interna română", și ca este posibil ca situațiile de excepție prevăzute de
- care interzic sau condiționeaza declanșarea grevei - să fie aplicabile și în asemenea zone.
În punctul de vedere exprimat de către Guvern se considera prevederea privind "naționalizarea" ca fiind constituțională, pentru ca "notiunile de naționalizare și expropriere nu au încă un conținut definit exact printr-un act normativ" și ca "apare evident ca ambele notiuni au același scop și anume cel al etatizarii". Se adauga ca art. 27 enumera toate modalitățile de garantare a dreptului de proprietate și ca folosirea ambelor notiuni este de natura sa înlăture eventualele suspiciuni ale investitorilor străini care vor sa desfășoare activități în zonele libere.
Referindu-se la art. 34 din Legea privind regimul zonelor libere, Guvernul arata ca proiectul acestei legi a fost elaborat anterior adoptării Constituției și nu s-a știut modul în care urma a se reglementa aceasta situație. De altfel, în explicatia Ministerului Transporturilor, anexată punctului de vedere al Guvernului, se arata ca "în prezent, față de prevederea constituțională (art. 40), urmează ca art. 34 din Legea privind regimul zonelor libere să fie eliminat".
Curtea Constituțională,
examinînd sesizarea Curții Supreme de Justiție, punctele de vedere exprimate de către Camera Deputaților și Guvern, precum și concordanta dintre textele legale în discuție și dispozițiile constituționale, retine următoarele:
a) În legătură cu prevederea privind "naționalizarea" din art. 27 din Legea privind regimul zonelor libere
Constituția României garantează, prin art. 41, dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului. În acest sens Constituția prevede că "Nimeni nu poate fi expropriat decît pentru o cauza de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreapta și prealabilă despăgubire". Din examinarea dispozițiilor constituționale și, mai ales, a celor cuprinse în art. 41 și art. 135, rezultă ca numai exproprierea este nominalizată și deci admisă, ca modalitate de trecere silită, prin dispoziția autorităților statale competente, a unor bunuri din proprietatea privată în proprietatea publică a statului. Din nici un text constituțional nu rezultă posibilitatea "naționalizarii" ca transfer de proprietate rezultind dintr-o decizie a autorităților publice competente, căreia proprietarul sau proprietarii trebuie să i se conformeze. Lipsa nominalizarii "naționalizarii" din Constituție nu este intimplatoare, ea este rezultatul voinței constituantului de a inlatura dintre mijloacele de transfer al proprietății acele modalități care, fiind interpretabile și ridicind suspiciuni mai ales cît privește cauza lor, pot duce la abuz din partea autorităților publice și, deci, la încălcarea libertăților publice. Prin aceasta, Constituția subliniaza, o dată în plus, caracterul fundamental al dreptului de proprietate a cărui conservare constituie unul din scopurile societății organizate statal. Din valoarea constituțională a dreptului de proprietate rezultă ca trăsăturile sale fundamentale și modalitățile de transfer sînt de nivelul Constituției și nu al legilor. De aici se desprinde concluzia în sensul căreia legea nu poate modifica, adauga sau contraveni dispozițiilor clare constituționale. Astfel vazute lucrurile, urmează a se constată că unica posibilitate de trecere silită în proprietatea publică a bunurilor proprietate privată este exproprierea. Aceasta modalitate este îndestulătoare din punct de vedere juridic.
Articolul 27
din Legea privind regimul zonelor libere, stabilind ca "Investițiile efectuate în zonele libere nu pot fi naționalizate, expropriate, rechiziționate sau supuse altor măsuri cu efecte similare, decît în caz de interes public, cu respectarea prevederilor legale și cu plata unei despăgubiri corespunzătoare valorii investiției, care trebuie să fie prompta, adecvată și efectivă", adauga la Constituție, prin aceasta devenind neconstitutional cît privește specificarea "naționalizarii".
Cu privire la acest aspect, Curtea Constituțională observa ca motivele invocate în punctele de vedere discutate mai înainte nu sînt de natura a argumenta caracterul constituțional al prevederii legale în discuție. Afirmatia în sensul căreia "naționalizarea" este situata pe același plan cu exproprierea, ca regim juridic și finalitate, trebuie privită cu serioase rezerve. Dacă naționalizarea și exproprierea au aceeași finalitate și, eventual, efecte juridice, ele rămîn totuși instituții juridice distincte, care nu trebuie confundate îndeosebi în ce privește cauzele care le determina. Cît privește motivatia bazată pe corelatia
art. 27 cu dispozițiile Legii nr. 35/1991 , urmeza a se retine ca
a fost promulgată înaintea adoptării Constituției, iar aceasta corelatie va trebui apreciată prin prisma dispozițiilor constituționale. Este necesar să se observe ca, potrivit art. 150 din Constituție: (1) "Legile și toate celelalte acte normative rămîn în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituții. (2) Consiliul Legislativ, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii sale de organizare, va examina conformitatea legislației cu prezenta Constituție și va face Parlamentului sau, după caz, Guvernului, propuneri corespunzătoare".
Argumentul în sensul căruia categoria "naționalizare" este nominalizată și în tratatele internaționale nu este nici el convingator. În tratatele internaționale (bi sau multilaterale), pe care România le-a ratificat, este nominalizată și naționalizarea. Aceasta nominalizare este fireasca și necesară, avînd în vedere ca sînt constituții care prevăd și naționalizarea ca modalitate de transfer al proprietății. Terminologia juridică din aceste tratate urmărește protecția reciprocă a investitorilor părților semnatare. Asemenea mentionarii trebuie deci apreciate prin raportare la sistemele constituționale ale tuturor statelor semnatare ale tratatelor și nu numai prin raportare la Constituția României. Din punctul de vedere al părții române, o asemenea nominalizare este o garanție pentru investitorii români în țările în care naționalizarea este prevăzută în constituție.
În legătură cu argumentul potrivit căruia "s-ar putea totuși lua în discuție dacă - în anumite cazuri de excepție - statul român nu ar putea recurge și la unele măsuri de naționalizare", Curtea Constituțională considera ca o asemenea ipoteza ar pune serioase semne de intrebare cît privește siguranța raporturilor juridice încheiate în baza prevederilor constituționale privind proprietatea și, bineînțeles, ar fi un argument care contravine flagrant principiilor statului de drept. O asemenea ipoteza ar putea duce la dispariția progresiva a proprietății private a cetățenilor.
b) În legătură cu art. 34 din Legea privind regimul zonelor libere
În punctele lor de vedere înaintate Curții Constituționale se arata ca proiectul Legii privind regimul zonelor libere a fost elaborat înaintea adoptării Constituției și nu s-a știut în care urma a se reglementa aceasta situație. Adoptarea legii însă s-a realizat în ședința comuna a Camerelor din ziua de 17 iunie 1992 și, ca atare, Parlamentul putea examina concordanta cu Constituția a art. 34. În acest sens urmează a se retine ca, potrivit art. 40 alin. (2) din Constituție, "Legea stabilește condițiile și limitele exercitării acestui drept, precum și garanțiile necesare asigurării serviciilor esențiale pentru societate", iar art. 49 din Constituție stabilește ca legea poate restringe exercițiul unor drepturi sau libertăți "numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav".
Evidenta neconformitate a art. 34 cu dispozițiile constituționale explica de ce în nota Ministerului Transporturilor, anexată punctului de vedere al Guvernului, se arata ca "În prezent, față de prevederea constituțională (art. 40) urmează ca art. 34 din Legea privind regimul zonelor libere să fie eliminat".
În aprecierea constituționalității art. 34 din Legea privind regimul zonelor libere urmează a se observa ca dispozițiile constituționale din art. 40 și 49 din Constituție au receptat prevederile din instrumentele juridice internaționale privitoare la drepturile omului și, mai ales, din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale care, prin art. 4, stipulează ca "Statele părți la prezentul pact recunosc ca, în ce privește folosință drepturilor asigurate către stat în conformitate cu prezentul pact, statul nu poate supune aceste drepturi decît la limitarile stabilite de lege, numai în măsura compatibila cu natura acestor drepturi și exclusiv în vederea promovării bunastarii generale într-o societate democratica". Posibilitatea restringerii exercițiului unor drepturi sau libertăți este reglementată prin art. 49 din Constituție, în termenii pe care i-am arătat deja. Din acest articol rezultă clar ca restrîngerea se poate face numai prin lege și numai dacă se impune pentru motivele prevăzute în art. 49 alin. (2).
De asemenea, restrîngerea propusă nu urmărește asigurarea unui serviciu esențial pentru societate, asa cum prevăd dispozițiile art. 40 alin. (2) din Constituție.
De aceea, constituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege trebuie apreciată nu numai prin prisma faptului ca limitează expres exercițiul unor drepturi, ci și a faptului dacă limitarile se încadrează, sub aspectul cauzelor lor, în termenii art. 49 din Constituție. Asa vazute lucrurile, este firesc ca revine legii stabilirea restringerilor exercițiului dreptului la greva, pentru ca legiuitorul are dreptul constituțional de a realiza concilierea necesară între apărarea intereselor profesionale, economice și sociale ale salariaților și apărarea interesului general căruia greva i-ar putea dăuna. Aceste restringeri însă nu pot fi altele decît cele ce rezultă din art. 40, coroborat cu art. 49 din Constituție. Or, din aceste articole rezultă clar ca limitarile pot fi întemeiate pe interese de serviciu, stări, drepturi și nu pe motive teritoriale. De altfel,
Legea nr. 15 din 11 februarie 1991
pentru soluționarea conflictelor colective de muncă este clara și îndestulătoare cît privește restrîngerea exercițiului dreptului la greva, ea valorificind regulile juridice din pactele internaționale privind drepturile omului. Art. 34 din Legea privind regimul zonelor libere introduce o limitare noua a dreptului la greva, care se fondeaza pe un criteriu teritorial (regional), criteriu ce vine în evidenta contradictie cu
art. 49 din Constituție și chiar cu Legea nr. 15/1991 . Aceasta restringere vine în contradictie și cu art. 16 din Constituție, care garantează egalitatea cetățenilor în fața legii, deoarece condiționeaza aceasta egalitate de porțiunea de teritoriu pe care un cetățean s-ar afla. Mai mult, art. 34 este în contradictie cu art. 2 din aceeași lege, care stabilește ca "Zonele libere fac parte integrantă din teritoriul statului român și li se aplică legislația naționala".
Avînd în vedere considerentele expuse,
vazind și dispozițiile art. 40, art. 49, art. 144 lit. a), art. 145 alin. (1) din Constituție, precum și ale
art. 20 din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,
pentru motivele arătate, Curtea, cu unanimitate de voturi,
În numele legii
DECIDE:
1. Declara neconstitutionala prevederea referitoare la naționalizarea investițiilor efectuate în zonele libere, cuprinsă în art. 27 din Legea privind regimul zonelor libere.
2. Declara neconstitutional art. 34 din Legea privind regimul zonelor libere.
3. Prezenta decizie se comunică Președintelui României, președintelui Camerei Deputaților și președintelui Senatului, în scopul deschiderii procedurii prevăzute de art. 145 alin. (1) din Constituție, precum și Curții Supreme de Justiție, și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Deliberarea a avut loc în data de 3 iulie 1992 și la ea au participat Vasile Gionea, președinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Fazakas Miklos, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu și Victor Dan Zlatescu, judecători.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE prof.dr. VASILE GIONEA
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.