Decizia nr. 651/2019

Valer Dorneanu

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Marian Enache

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cristina Bunea.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal , excepție ridicată din oficiu în Dosarul nr. 34.323/212/2016 al Curții de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 228D/2018.

2.

La apelul nominal lipsește partea Mahmoud Mostafa Mahmoud Elsadany, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Condiția stabilită prin

art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal

reprezintă o concretizare a prevederilor

art. 42 alin. (1) din Constituție . Reține că amânarea aplicării pedepsei reprezintă o vocație, iar nu un drept al inculpatului.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 8 februarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 34.323/212/2016, Curtea de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal . Excepția a fost ridicată din oficiu în soluționarea apelului formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța împotriva Sentinței penale nr. 1.366 din 18 octombrie 2017, pronunțată de Judecătoria Constanța în Dosarul nr. 34.323/212/2016. Din actul de sesizare, Curtea reține că dispoziția legală, a cărei neconstituționalitate se invocă, constituie temeiul juridic invocat în motivul unic al apelului promovat de procuror, în condițiile în care apelul tinde la înlăturarea din sentința apelată a dispozițiilor

art. 83 și următoarele din Codul penal , întrucât inculpatul judecat în lipsă nu a exprimat, în mod expres, consimțământul la prestarea unui număr de zile cu caracter de muncă neremunerată în folosul comunității.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate instanța de judecată susține că norma criticată încalcă, pe de o parte, condițiile de tehnică legislativă sub aspectul clarității și preciziei și, ca atare, intră în conflict cu prevederile

art. 1 din Constituție , iar, pe de altă parte, ca urmare a impreciziei și neclarității, aduce atingere și prevederilor

art. 42 din Constituție , putându-se considera că permite forțarea condamnatului la prestarea unei activități - încercându-se înlăturarea caracterului neconstituțional prin stabilirea unei obligații de consimțire la prestarea de muncă neremunerată în sarcina inculpatului, corelat cu eventuala sancțiune a acestuia ca, în lipsa consimțământului, să nu poată beneficia de o politică penală generală ale cărei condiții de aplicare, în rest, sunt îndeplinite, potrivit

art. 83 din Codul penal . Apreciază că norma este neclară prin aceea că nu poate fi stabilită natura juridică a obligației de prestare a muncii neremunerate, conținută de dispozițiile

art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal . Reține că, dacă această obligație ce poate fi impusă de instanță are caracterul unei sancțiuni penale, cu caracter accesoriu sau complementar, este neconstituțional a se cere acordul inculpatului pentru aplicarea acestei sancțiuni, prevederea necesității acordului prealabil lipsind de efecte o eventuală aplicare a sancțiunii penale. Totodată, reține că, dacă aceeași obligație mai sus expusă nu este considerată o sancțiune penală, este în afara principiilor constituționale și lipsită de orice rațiune prevederea consimțământului anterior al inculpatului corelat cu perspectiva ca, în cazul lipsei acestui consimțământ, singura modalitate de individualizare personală a efectelor execuționale ale pedepsei aplicate să fie cea prevăzută de

art. 60 din Codul penal , în această ipoteză consimțământul la prestarea unei munci fiind viciat, nefiind exprimat liber. De asemenea, reține că, similar prezentei cauze, principiul legalității pare a fi încălcat și raportat la ipoteza în care inculpatul este judecat în lipsă, deși legal citat, conform dispozițiilor procedurale, însă fără a avea un apărător angajat de acesta și fără a exista certitudinea că are efectiv cunoștință de proces, situație în care este chiar imposibil, din punct de vedere practic, să se consemneze acordul personal al inculpatului, exprimat oral sau în scris, privind prestarea benevolă a unei munci neremunerate în folosul comunității, iar, în această ipoteză, instanța învestită cu judecarea unei cauze penale este obligată să aplice dispozițiile

art. 60 din Codul penal , dispunând executarea efectivă a pedepsei cu închisoarea stabilită.

6.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

7.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

8.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

9.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal , având următorul cuprins: „(1) Instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiții: […] c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității;“.

10.

În susținerea neconstituționalității normelor penale criticate, autoarea excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale

art. 1

privind statul român și ale

art. 42

referitoare la interzicerea muncii forțate.

11.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că amânarea aplicării pedepsei este o nouă modalitate de individualizare a pedepsei și poate fi pusă în practică de instanța de judecată atunci când scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia. Amânarea aplicării pedepsei se deosebește de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, aceasta din urmă constituind un mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei, aplicat de instanță prin însăși hotărârea de condamnare. Cu toate acestea, Curtea reține că aplicarea instituțiilor de drept penal menționate este facultativă, fiind la latitudinea instanței să le dispună, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, în esență, acestea din urmă privind gravitatea infracțiunii săvârșite, cuantumul pedepsei, stabilite de instanță, conduita anterioară a infractorului, acordul acestuia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității [ art. 83 alin. (1) lit. c)

și

art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal ].

12.

Autoarea excepției de neconstituționalitate susține, în esență, că norma criticată încalcă, pe de o parte, condițiile de tehnică legislativă sub aspectul clarității și preciziei și, ca atare, intră în conflict cu prevederile

art. 1 din Constituție , prin aceea că nu poate fi stabilită natura juridică a obligației de prestare a muncii neremunerate, iar, pe de altă parte, că, drept urmare a impreciziei și neclarității, se aduce atingere prevederilor

art. 42 din Constituție , întrucât permite obligarea condamnatului la prestarea unei activități în mod forțat.

13.

Raportat la motivele de neconstituționalitate formulate, Curtea apreciază că, în cauză, sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele

deciziilor nr. 650 din 25 octombrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 316-321, și

nr. 666 din 30 octombrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 19 aprilie 2019. Astfel, în

Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018 , precitată, pronunțată în controlul a priori exercitat în temeiul

art. 146 lit. a) din Constituție

și al

art. 1,

art. 10 ,

art. 15 ,

art. 16

și

art. 18 din Legea nr. 47/1992 , cu privire la art. I pct. 10, 11 și 17 [cu referire la

art. 64 alin. (1) , la abrogarea

art. 64 alin. (6)

și la abrogarea

art. 91 alin. (1) lit. c) ] din Legea pentru modificarea și completarea

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal , precum și a

Legii nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, precum și a legii în ansamblul său, Curtea - analizând criticile autorilor sesizării potrivit cărora eliminarea condiției existenței consimțământului persoanei condamnate sau al infractorului, după caz, la înlocuirea obligației de plată a amenzii neexecutate cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, respectiv la dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere contravine

art. 42 din Constituție

- a reținut, în paragrafele 317-322, că acordul manifestat de infractor pentru a presta o muncă neremunerată în folosul comunității reflectă voința acestuia de a se reintegra în comunitate, în mijlocul și în folosul căreia va presta o muncă neremunerată, acesta constituind, totodată, scopul pedepsei. Curtea a observat că textele criticate elimină obligativitatea consimțământului persoanei condamnate/infractorului pentru aplicarea măsurii înlocuirii pedepsei amenzii sau pentru accesul la măsura amânării aplicării pedepsei/suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dând posibilitatea instanței judecătorești să aplice măsurile antereferite în lipsa consimțământului persoanei vizate. Cu alte cuvinte, o autoritate publică impune în sarcina persoanei vizate obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, fără ca aceasta să-și fi manifestat consimțământul în acest sens.

14.

În examinarea constituționalității textelor criticate, Curtea a avut în vedere

art. 42 alin. (1) din Constituție , potrivit căruia „Munca forțată este interzisă“, coroborat cu

art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituție , în accepțiunea căruia „Nu constituie muncă forțată: [...] b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată“. Similar dispozițiilor constituționale precitate, Curtea s-a raportat și la

art. 4 paragraful 2 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care stabilește că „Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie“,

paragraful 3 lit. a)

al articolului menționat statuând că „Nu se consideră «muncă forțată sau obligatorie» în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de

articolul 5

din prezenta convenție sau pe durata libertății condiționate; [...]“. Totodată, potrivit

art. 4 paragraful 2 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, „Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie“, iar, în acord cu

paragraful 3 lit. a)

al articolului menționat, „nu se consideră «muncă forțată sau obligatorie» în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de

articolul 5

din prezenta convenție sau pe durata libertății condiționate [...]“. De asemenea, Curtea a reținut că dispozițiile

art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internațional

cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966, ratificat prin

Decretul nr. 212/1974 , publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974, prevăd că „Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie“,

lit. c) (i) a paragrafului 3 al art. 8

stabilind că „c) nu se consideră «muncă forțată sau obligatorie» în sensul prezentului paragraf: (i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b), cerute în mod normal unui individ deținut în virtutea unei decizii legale a justiției sau eliberat condiționat în urma unei asemenea decizii“. „Munca forțată sau obligatorie“, potrivit

art. 2 paragraful 1 din Convenția nr. 29/1930

privind munca forțată sau obligatorie, adoptată de Organizația Internațională a Muncii, ratificată prin

Decretul nr. 213/1957 , publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958, „va însemna orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie“, totodată, „termenul «munca forțată sau obligatorie» nu va cuprinde, în sensul prezentei convenții: c) orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunțate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiția ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea și controlul autorităților publice și ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziția unor particulari, societăți sau unor persoane morale private.“ [ art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenția nr. 29/1930 ].

15.

Curtea a reținut, în continuare, că obligarea infractorului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, fără acordul acestuia, prin înlocuirea obligației de plată a amenzii neexecutate sau prin dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, este contrară dispozițiilor

art. 42 alin. (1) din Constituție , ale

art. 4 paragraful 2 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale

art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internațional

cu privire la drepturile civile și politice și ale art. 2 paragraful 1 din Convenția

nr. 29/1930 privind munca forțată sau obligatorie, întrucât munca prestată nu se încadrează în cele două ipoteze reglementate expres în

art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituție , în

art. 4 paragraful 3 lit. a)

din convenție,

art. 8 paragraful 3 lit. c) (i)

din pact și

art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenția nr. 9/1930 , respectiv munca unei persoane condamnate prestată în perioada de detenție sau de liberare condiționată.

16.

Astfel, Curtea a constatat că în niciuna dintre cele două situații-premisă reglementate la

art. 64 alin. (1)

și

art. 91 alin. (1) din Codul penal

persoana condamnată nu se află în detenție, nefiind privată de libertate, astfel că munca neremunerată în folosul comunității nu este prestată în perioada de detenție. Prin urmare, situația de excepție referitoare la munca prestată în perioada de detenție nu este incidentă în cauză. Curtea a reținut, totodată, că cele două situații-premisă reglementate la

art. 64 alin. (1)

și

art. 91 alin. (1) din Codul penal

nu vizează liberarea condiționată, ci înlocuirea obligației de plată a amenzii neexecutate sau dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, astfel încât situația de excepție referitoare la munca prestată în perioada de libertate condiționată nu este incidentă în cauză. Prin urmare, Curtea a constatat că, în ipoteza înlocuirii obligației de plată a amenzii neexecutate sau dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere, orice muncă neremunerată în folosul comunității trebuie să fie calificată ca fiind forțată, în lipsa consimțământului persoanei. Așa încât, Curtea a constatat că art. I pct. 10, 11 și 17 [cu referire la

art. 64 alin. (1) , la abrogarea

art. 64 alin. (6)

și la abrogarea

art. 91 alin. (1) lit. c) ] din Legea pentru modificarea și completarea

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal , precum și a

Legii nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, precum și a legii în ansamblul său încalcă

art. 42 alin. (1) din Constituție .

17.

Totodată, prin Decizia

nr. 666 din 30 octombrie 2018 , precitată, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată din oficiu, de către instanță în Dosarul nr. 2.048/197/2016 al Curții de Apel Brașov - Secția penală și a constatat că dispozițiile

art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

18.

În motivarea soluției sale, Curtea a constatat că norma penală criticată, potrivit căreia instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere numai dacă, printre alte condiții, infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, este conformă cu dispozițiile constituționale și din actele internaționale menționate anterior. Cu alte cuvinte, în acord cu

Decizia Curții Constituționale nr. 650 din 25 octombrie 2018 , precitată, Curtea a statuat că obligarea infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, fără acordul acestuia, pe perioada de supraveghere, este contrară dispozițiilor

art. 42 alin. (1) din Constituția României , ale

art. 4 paragraful 2 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale

art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internațional

cu privire la drepturile civile și politice și ale

art. 2 paragraful 1 din Convenția nr. 29/1930

privind munca forțată sau obligatorie, atât timp cât munca prestată cu ocazia suspendării executării pedepsei sub supraveghere nu se încadrează în cele două ipoteze reglementate expres în

art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituția României ,

art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenție ,

art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) din Pact

și

art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenția nr. 29/1930 , respectiv munca unei persoane condamnate prestată în perioada de detenție sau de liberare condiționată.

19.

În plus, instanța de control constituțional a reținut că, în numeroase state europene, efectuarea unei munci neremunerate în folosul comunității, respectiv efectuarea unei „munci de interes general“ - în situația suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a suspendării condiționate a executării pedepsei, a suspendării procesului cu punerea sub probațiune, a substituirii/înlocuirii pedepsei amenzii sau închisorii ori ca pedeapsă principală sau complementară - se dispune de către instanță doar cu consimțământul condamnatului/infractorului ( Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018 , paragraful 29). Mai mult, Curtea a observat că în țări precum Franța ori Luxemburg se reglementează expres faptul că munca de interes general/munca în folosul comunității nu poate fi dispusă cu privire la infractorul care nu este prezent în ședință, președintele instanței fiind obligat - în Luxemburg - să îl informeze pe inculpat cu privire la dreptul său de a refuza executarea muncii în folosul comunității ( Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018 , paragraful 29).

20.

Față de considerentele deciziilor precitate, aplicabile mutatis mutandis și în ceea ce privește amânarea aplicării pedepsei, Curtea constată că se impune respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal .

21.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată din oficiu în Dosarul nr. 34.323/212/2016 al Curții de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie și constată că dispozițiile

art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 octombrie 2019.