Decizia nr. 445/2016

Valer Dorneanu

- președinte

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Augustin Zegrean

- judecător

Oana Cristina Puică

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 159 alin. (1), (2) și (3) și ale art. 231 alin. (2) din Codul penal, excepție ridicată, din oficiu, de instanța de judecată în Dosarul nr. 584/210/2015 al Judecătoriei Chișineu-Criș și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.121D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, invocă și jurisprudența în materie a Curții Constituționale, și anume

Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 9 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 584/210/2015, Judecătoria Chișineu-Criș a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 159 alin. (1), (2) și (3) și ale art. 231 alin. (2) din Codul penal. Excepția a fost ridicată, din oficiu, de instanța de judecată cu ocazia soluționării unei cauze privind tragerea la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută de art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) și d) din Codul penal.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate instanța de judecată, autoare a excepției, consideră că dispozițiile art. 159 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) referitor la valorile supreme ale statului român, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public și ale art. 132 alin. (1) privind statutul procurorilor. Astfel, arată că procesul penal este guvernat de principiul oficialității, ceea ce înseamnă că actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc, ca regulă, din oficiu. O excepție de la principiul oficialității procesului penal, care afectează desfășurarea lui ulterioară, o reprezintă instituția împăcării. În actuala reglementare, împăcarea intervine în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se exercită din oficiu, iar nu la plângerea prealabilă, ceea ce înseamnă că - după începerea procesului penal și punerea în mișcare a acțiunii penale, care sunt atributele exclusive ale procurorului - poate să intervină, în cursul judecății, încetarea procesului penal prin voința inculpatului și a persoanei vătămate sau, după caz, a părții civile, fiind, astfel, cenzurată voința procurorului. Acțiunea penală se pune în mișcare, în condițiile art. 309 din Codul de procedură penală, printre altele - așa cum reiese din interpretarea per a contrario a art. 314 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală - atunci când există interes public în urmărirea penală a inculpatului. Or, a lăsa persoanei vătămate și părții civile opțiunea de a se împăca, respectiv de a înlătura răspunderea penală a inculpatului, cu toate că există interes public în urmărirea acestuia - apreciat ca atare de către procuror - înseamnă o imixtiune nepermisă din partea unei persoane care nu face parte din rândul organelor judiciare în atribuțiile procurorului, cenzurându-se actele acestuia de dispoziție și, totodată, limitându-i-se competențele. În această situație, Ministerul Public nu mai poate reprezenta în mod corespunzător, așa cum prevede art. 131 alin. (1) din Constituție, interesele generale ale societății și nu mai poate apăra corespunzător ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Nu în ultimul rând, textul criticat intră în contradicție și cu art. 132 alin. (1) din Constituție, pentru că, faptic, procurorul este pus în subordinea inculpatului și a persoanei vătămate sau, după caz, a părții civile, având în vedere că acești participanți în procesul penal pot "infirma" o dispoziție a procurorului de punere în mișcare a acțiunii penale sau de trimitere în judecată. Această reglementare intră în contradicție și cu art. 1 alin. (3) din Constituție - care prevede că România este stat de drept -, atât timp cât persoane din afara sistemului judiciar pot cenzura actele procurorului și îl lipsesc pe acesta de posibilitatea de a apăra statul de drept. Mai mult, actuala reglementare nu cuprinde criterii obiective și raționale care să facă previzibilă norma juridică, neexistând criterii după care legiuitorul a stabilit pentru ce infracțiuni pentru care urmărirea penală începe din oficiu se poate realiza împăcarea și pentru care nu se poate realiza împăcarea. Prin această reglementare se încalcă și art. 16 alin. (1) din Constituție referitor la egalitatea în drepturi a cetățenilor, în contextul în care se creează un tratament juridic diferențiat pentru situații care în funcție de scopul urmărit nu sunt diferite, având în vedere că pentru anumite infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu se poate realiza împăcarea, în timp ce în cazul altor infracțiuni nu se poate realiza, fără însă ca această diferențiere să se bazeze pe criterii obiective și raționale.

6. Cu privire la dispozițiile art. 159 alin. (2) din Codul penal, instanța de judecată, autoare a excepției, apreciază că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție, întrucât sunt lipsite de claritate și precizie, ca elemente ale previzibilității legii, absolut necesare pentru a asigura calitatea acesteia. Astfel, din textul de lege criticat rezultă - ca efect al împăcării - că, ulterior, nu mai poate fi exercitată o acțiune civilă ce derivă din infracțiunea pentru care s-a stins procesul penal. Această normă de drept substanțial penal intră în contradicție vădită cu art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală care prevede că, în cazul încetării procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală - inclusiv în situația împăcării - instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă. Așadar, din norma de procedură penală menționată rezultă că ulterior încetării procesului penal, pe cale separată, se poate exercita acțiunea civilă ce derivă din infracțiunea pentru care s-a încetat procesul penal. Or,

Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative interzice reglementări contradictorii în aceeași materie [art. 13 lit. a)] și permite doar cu titlu de excepție reglementări cu același obiect în mai multe acte normative [art. 14 alin. (1)].

7. Referitor la art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal, instanța de judecată, autoare a excepției, consideră că acest text de lege încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalității și ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, întrucât creează discriminare între inculpații care pot beneficia de instituția retragerii plângerii prealabile și cei care pot apela la instituția împăcării. Astfel, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care în funcție de scopul urmărit nu sunt diferite. Situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional. În cauză, retragerea plângerii prealabile și împăcarea au ca efect stingerea acțiunii penale și lăsarea nesoluționată a acțiunii civile în condițiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, momentul până la care se poate realiza împăcarea diferă față de momentul până la care poate interveni retragerea plângerii prealabile. Astfel, potrivit dispozițiilor de lege criticate, împăcarea poate avea loc până la citirea actului de sesizare, în timp ce retragerea plângerii prealabile poate interveni, conform art. 158 alin. (1) din Codul penal, până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Atât timp cât finalitatea acțiunii penale este lăsată la dispoziția persoanei vătămate și a părții civile în cazul retragerii plângerii prealabile, respectiv la dispoziția persoanei vătămate, a părții civile și a inculpatului în cazul împăcării, cele două instituții producând aceleași efecte juridice, simplul fapt că în primul caz începerea urmăririi penale este condiționată de voința unei persoane, iar în al doilea caz de voința Ministerului Public nu este suficient pentru a nu reține că s-a creat un tratament diferențiat, cu caracter discriminatoriu, între persoanele ce pot apela la aceste două instituții de drept penal, sub aspectul momentului până la care pot beneficia de respectivele reglementări. Or, în baza egalității de tratament juridic, ar trebui ca și împăcarea să se poată realiza până la rămânerea definitivă a hotărârii penale. În acest sens, menționează că, potrivit art. 132 alin. 2 din Codul penal din 1969, împăcarea putea interveni până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.

8. În fine, instanța de judecată, autoare a excepției, apreciază că dispozițiile art. 231 alin. (2) din Codul penal, care oferă posibilitatea împăcării în cazul infracțiunii de furt calificat, încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) referitor la Statul român, ale art. 15 alin. (1) privind universalitatea drepturilor, libertăților și îndatoririlor cetățenilor, ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public și ale art. 132 alin. (1) privind statutul procurorilor. Arată, astfel, că incriminarea faptei de furt calificat ocrotește relații sociale care depășesc, în mod evident, interesul privat al persoanei vătămate. Or, acordarea posibilității inculpatului de a se împăca, cu toate că acesta a săvârșit o infracțiune gravă - prin natura relațiilor sociale ocrotite și a circumstanțelor agravante reținute de către legiuitor -, încalcă obligația Statului, ca "stat de drept", de a ocroti demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor și celelalte valori supreme prevăzute de art. (1) alin. (3) din Constituție. Totodată, Ministerul Public nu mai poate apăra în mod adecvat, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituție, interesele generale ale societății și ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, în condițiile în care acțiunea penală exercitată din oficiu de către procuror poate fi paralizată de voința inculpatului, adică a înseși persoanei a cărei răspundere penală se urmărește, și a persoanei vătămate sau, după caz, a părții civile. Se încalcă, astfel, și prevederile art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală, voința procurorului fiind subordonată voinței altor participanți în procesul penal. Conferirea de către legiuitor a posibilității împăcării în cazul infracțiunii de furt calificat prevăzută de art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și c) din Codul penal contravine interesului general de protecție împotriva săvârșirii de fapte penale și nu există nicio justificare a acestei politici penale adoptate de legiuitor. Furtul calificat săvârșit în condițiile art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și c) din Codul penal sancționează fapte penale de o gravitate deosebită, care exced sferei interesului privat. Dispozițiile de lege criticate nu ocrotesc numai drepturi subiective nepatrimoniale intim legate de persoana fizică - cu privire la care numai aceasta ar putea aprecia în ce măsură sunt lezate - și nici nu ocrotesc numai anumite drepturi patrimoniale și relații sociale care fac inoportună intervenția din oficiu a statului și care ar justifica lăsarea răspunderii penale a inculpatului la alegerea acestuia și a persoanei vătămate, respectiv a părții civile. Se impune păstrarea unui just echilibru între interesul public și cel privat, iar în acest caz echilibrul este rupt în favoarea interesului privat al inculpatului de a nu răspunde penal. În practică, sunt situații în care interesul public impune luarea măsurii arestării preventive față de inculpat, prin prisma gravității faptei de furt calificat săvârșite, iar, ulterior, intervenind împăcarea părților se ajunge la punerea în libertate a inculpatului și la încetarea procesului penal. Lăsarea posibilității încetării procesului penal la aprecierea persoanei vătămate, respectiv a părții civile, - participant, de cele mai multe ori, fără cunoștințe de specialitate juridică - nu respectă standardul unui stat de drept.

9. Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru ași exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Cu privire la dispozițiile

art. 159 alin. (3) din Codul penal, arată că, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014 , Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul admiterii excepției de neconstituționalitate, statuând că dispozițiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care se aplică tuturor inculpaților trimiși în judecată înaintea datei intrării în vigoare a

Legii nr. 286/2009

privind Codul penal și pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare fusese depășit. După cum s-a pronunțat, în mod constant, în jurisprudența sa Curtea Constituțională, egalitatea în fața legii înseamnă aplicarea aceluiași regim juridic pentru persoane aflate în situații similare, și nu un regim juridic uniform pentru persoane aflate în situații diferite. Art. 16 din Constituție referitor la egalitatea în drepturi trebuie interpretat în corelare cu art. 4 din Legea fundamentală, care stabilește criteriile generale de discriminare, și anume: rasa, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia, apartenența politică, averea sau originea socială, or nicio astfel de diferențiere nu se face în cadrul textului de lege criticat. Dispozițiile art. 159 alin. (3) din Codul penal nu instituie tratamente discriminatorii pentru anumite categorii de persoane, aplicându-se, în mod nediferențiat, tuturor persoanelor aflate în aceeași situație juridică. De altfel, chiar prevederile constituționale permit reglementarea infracțiunilor, a pedepselor și a regimului executării acestora prin lege organică, așa încât nu se poate susține încălcarea statului de drept și nici a atribuțiilor Ministerului Public prin reglementarea unor mijloace de încetare a procesului penal, fie și pentru infracțiuni pentru care urmărirea penală a început din oficiu. Referitor la dispozițiile art. 231 alin. (2) din Codul penal, arată că legiuitorul a inclus în noul Cod penal posibilitatea împăcării în ipoteza săvârșirii unor infracțiuni apreciate ca fiind grave. Reglementarea instituției împăcării în cazul anumitor infracțiuni nu trebuie să fie asimilată și identificată cu lipsa unei protecții din partea statului și cu un blocaj în ceea ce privește liberul acces la justiție al persoanei vătămate. Dimpotrivă, posibilitatea împăcării reprezintă o concretizare a exercițiului liberului acces la justiție, deoarece dă posibilitatea persoanei vătămate, în cazul unor infracțiuni contra patrimoniului, de a dispune cu privire la continuarea sau nu a acțiunii penale. Rațiunea Codului penal nu este aceea de a aplica pedepse cu orice preț și în orice ipoteză, ci aceea de a crea un cadru legal coherent și complet, care să permită aplicarea în mod corect și echitabil a legii penale. Or, în speță, persoana vătămată este cea în drept să aprecieze dacă autorul infracțiunii trebuie tras la răspundere penală în continuare sau faptul că acesta s-a încadrat în condițiile prescrise de lege pentru a interveni împăcarea constituie un argument suficient în favoarea reintegrării sociale a infractorului și în defavoarea continuării procesului penal. În condițiile în care incriminarea ca infracțiune a unei fapte trebuie să fie determinată de gradul de pericol social generic al acesteia, care este evaluat de legiuitor în mod abstract, luându-se în considerare o multitudine de factori - privind importanța valorii sociale ocrotite, gravitatea lezării posibile, starea și dinamica manifestărilor infracționale vizate, împrejurările în care se pot săvârși astfel de fapte - și în contextul în care răspunderea penală este cea mai gravă dintre formele de răspundere juridică și trebuie să intervină numai dacă celelalte forme de răspundere juridică nu sunt suficiente pentru a asigura protecția corespunzătoare a valorilor sociale pe care legiuitorul urmărește să le ocrotească, consideră că reglementarea actuală este suficientă pentru ocrotirea eficientă a drepturilor constituționale afectate printr-o infracțiune contra patrimoniului. De altfel, și legislația anterioară permitea, prin art. 210 din Codul penal din 1969, aplicarea instituției împăcării părților în cazul infracțiunilor de furt simplu sau calificat. Deși vechea reglementare permitea împăcarea numai între anumite categorii de persoane, totuși acest lucru nu a atras neconstituționalitatea dispozițiilor art. 210 din Codul penal din 1969 pe motiv că într-o astfel de situație ar fi fost sacrificate și încălcate ireversibil principii și interese publice, generale, care creează o stare de pericol continuu, iminent și real pentru colectivitate, așa cum susține instanța de judecată, autoare a excepției. Mai mult, legiuitorul a reglementat posibilitatea încetării procesului penal ori a neînceperii pentru ipoteza în care lipsește plângerea prealabilă și în cazul altor infracțiuni grave, cum este cazul infracțiunii de viol, prevăzută de art. 218 alin. (1) și (2) din Codul penal, fără să se considere nici în prezent, nici prin raportare la prevederile Codului penal din 1969, că o astfel de reglementare ar impieta asupra dreptului statului de a trage la răspundere penală inculpatul.

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Potrivit dispozitivului încheierii de sesizare, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 159 alin. (1), (2) și (3) și ale art. 231 alin. (2) din Codul penal. Din considerentele încheierii de sesizare, reiese că, în realitate, instanța de judecată, autoare a excepției, critică, pe de o parte, dispozițiile cuprinse în alin. (1), (2) și (3) teza a doua din art. 159 al Codului penal, iar, pe de altă parte, dispozițiile

art. 231 alin. (2) din Codul penal - introduse prin Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009

privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012 -, însă, numai cu referire la posibilitatea împăcării în cazul faptelor prevăzute la art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și c) din Codul penal. Prin urmare, Curtea se va pronunța numai asupra dispozițiilor art. 159 alin. (1), (2) și (3) teza a doua și ale art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și c) din Codul penal, care au următorul cuprins:

- Art. 159 alin. (1), (2) și (3) teza a doua: "(1) Împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.

(2) Împăcarea înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă.

(3) Împăcarea produce efecte [...] dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței.";

- Art. 231 alin. (2): "În cazul faptelor prevăzute la [...] art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c) [...] împăcarea înlătură răspunderea penală".

14. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, instanța de judecată, autoare a excepției, invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) referitor la valorile supreme ale statului român și la principiul legalității, ale art. 15 alin. (1) privind universalitatea drepturilor, libertăților și îndatoririlor cetățenilor, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public și ale art. 132 alin. (1) privind statutul procurorilor.

15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta a fost ridicată, din oficiu, de instanța de judecată cu ocazia soluționării unei cauze privind tragerea la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută de art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) și d) din Codul penal, ceea ce înseamnă că dispozițiile art. 231 alin. (2) din Codul penal cu referire la posibilitatea împăcării în cazul faptelor prevăzute la art. 229 alin. (1) lit. a), c) și e) și alin. (2) lit. b) și c) din Codul penal nu au legătură cu soluționarea cauzei. Or, potrivit

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești [...] privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei [...]." Prin urmare, ținând cont de

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. a), c) și e) și alin. (2) lit. b) și c) din Codul penal este inadmisibilă.

16. În continuare, Curtea constată că dispozițiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, invocate și în prezenta cauză, și față de critici similare. Astfel, prin

Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal, reținând că împăcarea constituie înțelegerea intervenită între persoana vătămată/partea civilă și suspect/inculpat de a pune capăt conflictului născut din săvârșirea infracțiunii și de a renunța la punerea în mișcare a acțiunii penale sau la continuarea procesului penal. Instituția împăcării este reglementată prin dispozițiile art. 159 din Codul penal, articol ce încheie sediul materiei rezervat ansamblului cauzelor care înlătură răspunderea penală. Act bilateral caracterizat prin acordul de voință dintre persoanele între care intervine, împăcarea este o cauză care înlătură răspunderea penală în privința anumitor infracțiuni și care stinge și acțiunea civilă, efecte care se produc dacă împăcarea are loc până la citirea actului de sesizare a instanței [art. 159 alin. (1), (2) și (3) din Codul penal]. Pentru anumite categorii de persoane fizice sunt înscrise anumite cerințe în alin. (4) al art. 159 din Codul penal, iar pentru persoanele juridice cerințele sunt prevăzute de alin. (5) și (6) ale aceluiași articol (paragraful 12).

17. Prin decizia mai sus menționată, Curtea a reținut, cu privire la conținutul instituției împăcării din noul Cod penal, că acesta a fost substanțial reconsiderat față de cel din Codul penal din 1969 (art. 132), prin instituirea unor noi condiții și introducerea de dispoziții exprese privind funcționarea instituției în cazul persoanei juridice, remarcându-se, în primul rând, restrângerea sferei infracțiunilor în cazul cărora este aplicabilă. Astfel, potrivit art. 159 alin. (1) din Codul penal, împăcarea poate interveni numai în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu și numai dacă legea o prevede în mod expres. Instituția împăcării este incidentă în cazul următoarelor infracțiuni: furt - art. 228 din Codul penal; furt calificat - art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și c) din Codul penal; furt de folosință - art. 230 din Codul penal - în temeiul art. 231 alin. (2) din Codul penal; însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor - art. 243 din Codul penal; înșelăciunea - art. 244 din Codul penal; înșelăciunea privind asigurările - art. 245 din Codul penal. De asemenea, tot în Codul penal sunt evidențiate și alte incriminări, respectiv aceea de la art. 199 alin. (2) referitoare la violența în familie, infracțiunile de lovire sau alte violențe prevăzute în art. 193 și de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196, săvârșite asupra unui membru de familie, când acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu, iar împăcarea înlătură răspunderea penală. Totodată, în cazul infracțiunilor de lovire sau alte violențe prevăzute în art. 193 din Codul penal și de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196 din Codul penal, săvârșite asupra unui membru de familie, împăcarea înlătură răspunderea penală numai dacă acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu, și nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Așadar, prin noul Cod penal s-a produs răsturnarea regulii valabile în reglementarea anterioară, împăcarea putând interveni numai în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu și numai dacă legea o prevede în mod expres (paragrafele 13 și 14).

18. Un alt element de noutate - constatat de Curte prin

Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016

(paragrafele 15 și 16) - este introdus de dispozițiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal și vizează momentul procesual până la care poate interveni împăcarea, și anume până la citirea actului de sesizare a instanței, ceea ce înseamnă că împăcarea poate interveni în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și în fața instanței de fond, dar numai până la citirea actului de sesizare. Referitor la momentul procesual până la care poate interveni împăcarea în situațiile tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, prin

Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care se aplică tuturor inculpaților trimiși în judecată înaintea datei intrării în vigoare a

Legii nr. 286/2009

privind Codul penal și pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare a instanței fusese depășit. Pentru a răspunde exigențelor principiului constituțional al aplicării legii penale mai favorabile, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituție, așa cum acesta a fost detaliat în jurisprudența sa, Curtea a reținut că, până la încetarea situațiilor tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, împăcarea poate interveni până la primul termen de judecată stabilit ulterior datei publicării

Deciziei nr. 508 din 7 octombrie 2014

în Monitorul Oficial al României, Partea I ( Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014 , paragrafele 23 și 25).

19. Referitor la pretinsa încălcare a principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări - consacrat de

art. 16 alin. (1) din Constituție -, prin Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016

(paragraful 17), Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenței sale, principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice ( Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat, în jurisprudența sa, că art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor ( Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002,

Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, și

Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Or, procesul echitabil nu presupune un drept al părților și al subiecților procesuali principali de a dispune, prin împăcare, cu privire la acțiunea penală pusă în mișcare din oficiu, întrucât aceasta este atributul exclusiv al statului, art. 21 alin. (3) din Constituție reglementând doar modul echitabil de exercitare a ei. Ca atare, reglementarea conținutului instituției împăcării este de competența exclusivă a legiuitorului, care, în considerarea politicii sale penale, poate condiționa producerea efectelor împăcării de nedepășirea momentului procesual al citirii actului de sesizare a instanței, fără a aduce atingere principiului egalității cetățenilor în fața legii, consacrat de prevederile

art. 16 alin. (1) din Constituție. Totodată, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014 , mai sus menționată, Curtea a statuat că reglementarea de către legiuitor a termenului citirii actului de sesizare a instanței, ca ultim moment în care poate interveni împăcarea, este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și în restrângerea posibilității de exercitare abuzivă a acestui drept. În acest sens, prin

Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011 , Curtea a reținut că instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât și a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți titulari, cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire ( Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014 , paragraful 21).

20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal pronunțată de Curte prin

Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016 , citată anterior, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză. Pentru motivele arătate mai sus, dispozițiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal, care au o redactare clară, precisă și previzibilă, nu aduc atingere nici principiului legalității, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție.

21. În ceea ce privește dispozițiile art. 159 alin. (1) din Codul penal, Curtea constată că este nefondată critica instanței de judecată, autoare a excepției, potrivit căreia textul de lege menționat încalcă prevederile constituționale privind valorile supreme ale statului român, egalitatea cetățenilor în fața legii, rolul Ministerului Public și statutul procurorilor, pe motiv că, pe de o parte, stingerea acțiunii penale prin împăcare - după punerea în mișcare a acțiunii penale și, eventual, după trimiterea în judecată a inculpatului, care sunt atribute exclusive ale procurorului -, lipsește de efecte actele procurorului de punere în mișcare a acțiunii penale, respectiv de trimitere în judecată, iar, pe de altă parte, împăcarea poate interveni doar pentru anumite infracțiuni, fără ca acest tratament diferențiat să se bazeze pe criterii obiective și raționale. În limita atribuțiilor sale constituționale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, dar și potrivit politicii penale a statului, legiuitorul poate decide, în considerarea importanței valorilor sociale ocrotite prin normele penale adoptate și a raporturilor sociale ce se nasc în urma acestor incriminări, pentru care dintre infracțiunile în cazul cărora acțiunea penală este pusă în mișcare din oficiu este posibilă înlăturarea răspunderii penale prin împăcare și pentru care dintre aceste infracțiuni împăcarea nu este posibilă ( Decizia nr. 293 din 28 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 18 iunie 2015, paragraful 20), fără ca, în acest mod, să se aducă vreo atingere principiilor constituționale privind valorile supreme ale statului român, rolul Ministerului Public și statutul procurorilor, principii consacrate de prevederile art. 1 alin. (3), ale art. 131 alin. (1) și ale art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală.

22. Referitor la pretinsa încălcare prin dispozițiile art. 159 alin. (1) din Codul penal a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea nu poate reține existența unei discriminări între persoanele care săvârșesc infracțiuni pentru care legea prevede expres posibilitatea împăcării, ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale, și persoanele care săvârșesc infracțiuni pentru care nu beneficiază de posibilitatea împăcării, întrucât persoanele respective se află în situații diferite, iar tratamentul juridic diferențiat instituit de legiuitor are la bază criteriul obiectiv al importanței valorilor sociale ocrotite prin respectivele norme de incriminare.

23. De asemenea, Curtea constată că nu este întemeiată nici critica adusă dispozițiilor art. 159 alin. (2) din Codul penal prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, pe motivul lipsei de claritate, precizie și previzibilitate. Din dispozițiile art. 159 alin. (2) din Codul penal reiese că împăcarea, pe lângă faptul că înlătură răspunderea penală, stinge și acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal, acțiune care constituie un accesoriu al celei penale, astfel că dispozițiile de lege criticate au o redactare clară, precisă și previzibilă și nu fac altceva decât să mențină cerințele referitoare la caracterul total, necondiționat și definitiv al împăcării, cerințe existente și în vechea reglementare cuprinsă în art. 132 alin. (1) din Codul penal din 1969. În practica obligatorie a instanței supreme, s-a statuat, într-un sens care își menține valabilitatea mutatis mutandis, că: "Încetarea procesului penal în cazul infracțiunilor pentru care împăcarea părților înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanță numai atunci când aceasta constată nemijlocit acordul de voință al inculpatului și al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiționat și definitiv, exprimat în ședința de judecată de aceste părți, personal sau prin persoane cu mandat special ori prin înscrisuri autentice" (Decizia nr. XXVII din 18 septembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 20 martie 2007). Instanța de judecată, autoare a excepției de neconstituționalitate, invocă, de fapt, existența unei eventuale contradicții între dispozițiile art. 159 alin. (2) din Codul penal și cele ale art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, critică ce nu poate fi reținută, având în vedere că examinarea constituționalității unui text de lege vizează compatibilitatea acestuia cu prevederi din Constituție sau din actele internaționale la care România este parte, iar nu compararea dispozițiilor mai multor legi între ele și nici coroborarea lor sau posibilele contradicții din cadrul legislației interne.

24. În fine, nu este fondată nici critica formulată de instanța de judecată, autoare a excepției, cu privire la dispozițiile art. 231 alin. (2) din Codul penal, care oferă posibilitatea împăcării în cazul infracțiunii de furt calificat prevăzută de art. 229 alin. (1) lit. b) și d) din Codul penal, în sensul că aceste dispoziții de lege ar încălca prevederile constituționale privind valorile supreme ale statului român, universalitatea drepturilor, libertăților și îndatoririlor cetățenilor, rolul Ministerului Public și statutul procurorilor. Așa cum s-a arătat și mai sus, legiuitorul poate decide - în limita atribuțiilor sale constituționale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală și potrivit politicii penale a statului, având în vedere importanța valorilor sociale ocrotite prin normele penale adoptate și raporturile sociale ce se nasc în urma respectivelor incriminări -, care sunt infracțiunile urmărite din oficiu pentru care este posibilă înlăturarea răspunderii penale prin împăcare ( Decizia nr. 293 din 28 aprilie 2015 , citată anterior, paragraful 20), fără ca, în acest mod, să se aducă vreo atingere principiilor constituționale privind valorile supreme ale statului român, universalitatea drepturilor și libertăților cetățenilor, rolul Ministerului Public și statutul procurorilor, principii consacrate de prevederile art. 1 alin. (3), ale art. 15 alin. (1), ale art. 131 alin. (1) și ale art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală.

25. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. a), c) și e) și alin. (2) lit. b) și c) din Codul penal, excepție ridicată, din oficiu, de instanța de judecată în Dosarul nr. 584/210/2015 al Judecătoriei Chișineu-Criș.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de instanța de judecată în același dosar și constată că dispozițiile art. 159 alin. (1), (2) și (3) teza a doua și ale art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) și d) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Chișineu-Criș și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 28 iunie 2016.