Decizia nr. 39/1993

Vasile Gionea - președinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Miklos Fazakas - judecător

Ion Filipescu - judecător

Victor-Dan Zlatescu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol soluționarea recursurilor declarate de Petrosanu Ionel împotriva deciziilor Curții Constituționale nr. 7 și nr. 8 din 2 martie 1993, prin care sau respins, ca vadit nefondate, excepțiile de neconstituționalitate, vizând

Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990

privind taxele de timbru și

art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 .

Dezbaterile au avut loc în ședința din 25 iunie 1993, în prezenta recurentului Petrosanu Ionel, și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 7 iulie 1993.

La termenul din 25 iunie 1993, Curtea a pus în discuție din oficiu necesitatea conexarii celor două recursuri declarate împotriva deciziilor nr. 7 și nr. 8/1993, pronunțate în dosarele nr. 51C și nr. 52C/1992, având în vedere faptul ca litigiul este între aceleași părți, iar dispozițiile legale atacate ca neconstituționale și motivele de recurs sunt identice. Ținând seama și de concluziile favorabile ale recurentului și ale procurorului, pentru o mai buna administrare a justiției, Curtea a dispus conexarea, urmând să se pronunțe asupra ambelor recursuri prin decizia de fața.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, retine următoarele:

Reclamantul Petrosanu Ionel a invocat excepțiile de neconstituționalitate vizând

Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990

și

art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 , în dosarele 213/1992 și nr. 281/1992 aflate pe rolul Tribunalului Municipiului București, Secția contencios administrativ, motivand ca dispozițiile legale menționate sunt neconstituționale deoarece ar veni în contradictie cu următoarele dispoziții din Constituție: art. 16 alin. (2) (numeni nu este mai presus de lege), art. 21 (accesul liber la justiție), art. 51 (respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, art. 58 alin. (1) (Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare), art. 107 alin. (2) și (4) (condițiile de emitere a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, art. 123 alin. (2) (Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii), art. 138 alin. (1) (stabilirea impozitelor, taxelor și altor venituri ale bugetului se face prin lege), art. 150 alin. (1) (legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care nu contravin Constituției).

Tribunalul Municipiului București, prin încheierile din 7 octombrie 1992, a sesizat Curtea Constituțională, completandu-le, la solicitarea Curții, cu opinia sa în sensul neoportunitatii admiterii excepțiilor, în condițiile în care reclamantul a achitat taxa de timbru prevăzută de lege.

Curtea, în condițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, a respins ca vadit nefondate excepțiile de neconstituționalitate prin deciziile nr. 7 și nr. 8 din 2 martie 1993, retinand, în esenta, următoarele:

- legea, în înțeles de act juridic, este supusă regulii "tempus regit actum", adică regimului constituțional din perioada în care a fost adoptată, inclusiv în ce privește posibilitatea controlului constituționalității sale. Contradictia unei legi anterioare Constituției cu prevederile acesteia, fiind un aspect al conflictului de legi în timp, are drept consecința abrogarea ei, totală sau parțială, în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituție;

-

Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990

a fost emisă conform ordinii juridice existente înaintea adoptării Constituției din 1991, în baza abilitarii date Guvernului prin Legea nr. 36/1990, sistemul delegării legislative fiind păstrat și în Constituție (art. 114). Este adevărat ca, potrivit art. 138 alin. (1) din Constituția actuala, impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului se stabilesc numai prin lege, dar

Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990

nu contravine acestei reguli constituționale, deoarece delegarea legislativă înseamnă de fapt abilitarea temporară și condiționată a Guvernului de a emite norme cu putere de lege, a căror valoare juridică este egala cu a legii, dacă sunt emise în conformitate cu prevederile constituționale și legale existente în momentul emiterii lor. În acest context, invocarea neconstitutionalitatii hotărârii față de art. 16 alin. (2) și art. 51 din Constituție apare ca fără obiect;

- hotărârea nu contravine nici prevederilor art. 58 alin. (1) din Constituție, din moment ce textul nu interzice emiterea, în condiții strict determinate, a unor norme juridice și de către alte autorități;

- accesul liber la justiție nu înseamnă gratuitatea justiției, art. 21 din Constituție neinstituind nici o restrictie cu privire la taxele în justiție, întrucât este legal și normal ca justițiabilii care trag un folos nemijlocit din activitatea desfășurată de autoritățile judecătorești să contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora. Asa fiind, și

art. 7 din Legea nr. 29/1990 , norma de trimitere la legea timbrului, și care stabilește limita maxima a taxei datorate în materia contenciosului administrativ, este constituțional;

- art. 107 alin. (2) din Constituție nu are legătură cu situația analizata, deoarece

Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990

trebuie apreciată în raport cu ordonanțele Guvernului emise în temeiul art. 107 alin. (3), iar art. 107 alin. (4), care stabilește condițiile procedurale și formale cerute hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, se aplică unor asemenea acte emise după 8 decembrie 1991. Normele emise cu respectarea condițiilor impuse de ordinea juridică existenta în momentul emiterii hotărârii nu pot fi considerate astăzi neconstituționale;

- referirea la art. 123 alin. (2) din Constituție nu este relevanta în cauza.

Împotriva deciziilor Curții Constituționale nr. 7/1993 și nr. 8/1993, reclamantul Petrosanu Ionel a declarat în termen recursurile de fața, prin care reitereaza motivele pentru care apreciază ca

Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990

reprezintă o încălcare flagrantă și incontestabila a Constituției din 1991, și anume:

- hotărârea nu a fost contrasemnata de miniștrii care au obligația punerii ei în executare, obligație impusa de art. 107 alin. (4) din Constituție;

- hotărârea a fost emisă pentru organizarea executării unei legi anumite, după cum pretinde art. 107 alin. (2), ci stabilește niște taxe care, potrivit art. 138 alin. (1), se stabilesc numai prin lege, iar legile se emit numai de către Parlament (art. 58 alin. (1);

- Parlamentul poate abilita prin lege Guvernul sa emita ordonanțe și nu hotărâri (art. 107 alin. (1) și art. 114 alin. (1), iar pe de altă parte,

art. 7 din Legea nr. 29/1990

vorbește, în legătură cu taxele de timbru, de lege și nu de hotărâre;

- nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiție, iar exercitarea dreptului de petiționare este scutită de taxa (art. 21 alin. (2) și art. 47 alin. (3), or plata anticipata a taxelor de timbru vine sa ingradeasca și sa diminueze posibilitățile de apărare a unor drepturi și interese personale;

- prevăzând o taxa de 150 lei și la recursul pentru litigii de muncă (pct. 6), hotărârea contravine art. 179 din Codul muncii, care precizează ca toate cererile, în fața oricăror instanțe, în legătură cu soluționarea litigiilor de muncă, sunt scutite de taxe de timbru.

Sunt menționate, în mod expres, doua critici referitoare la motivarea deciziilor:

- ideea ca, "normele emise cu respectarea condițiilor impuse de ordinea juridică, existente în momentul emiterii hotărârii, nu pot fi considerate astăzi neconstituționale" este apreciată ca fiind contrară caracterului democratic și reformator al noii Constituții;

- Curtea a apreciat ca justificată trimiterea excepției în fața sa și existenta interesului reclamantului în a o susține, confirmand integral oportunitatea aplicării art. 150 alin. (1) din Constituție, dar până la urma a decis contrariul.

Pentru toate motivele invocate, având în vedere și art. 8 din Declarația Universala a Drepturilor Omului și art. 20 alin. (1) din Constituția României, recurentul-reclamant solicita:

- casarea deciziilor nr. 7/1993 și nr. 8/1993, iar în viitoarele decizii să se respecte prevederile art. 14 din Legea nr. 47/1992, cat și ale art. 261 pct. 8 din Codul de procedură civilă;

- abrogarea

Hotărârii Guvernului nr. 1295/1990

și a

art. 7 din Legea nr. 29/1990 ;

- modificarea art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, astfel încât deciziile referitoare la neconstituționalitatea legilor să aibă putere de la data intrării în vigoare a noii Constituții;

- restituirea taxelor de timbru, plătite anticipat în fața instanțelor judecătorești.

Deoarece deciziile atacate cu recurs au fost pronunțate în condițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, deci fără citarea părților, Curtea a luat, la data de 10 mai 1993, măsura solicitării punctelor de vedere, astfel cum prevede art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, transmitandu-se încheierile de sesizare și deciziile pronunțate în fond Camerei Deputaților, Senatorului și Guvernului.

Autoritățile menționate nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

examinând încheierea de sesizare, decizia atacată, cererile de recurs, raportul întocmit de judecătorul raportor, susținerile orale ale recurentului, concluziile procurorului prezentate în ședința publică din 25 iunie 1993 și vazand dispozițiile legale atacate ca neconstituționale, precum și pe cele ale art. 16, 21, 51, 58, 107, 123, 138, 144, 145 și 150 din Constituție și ale art. 25 și 26 din Legea nr. 47/1992, retine, cu privire la recursurile declarate, următoarele:

Motivul de recurs vizând încălcarea de către judecătorii fondului a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 47/1992 și ale art. 261 pct. 8 din Codul de procedură civilă, motiv înscris între solicitarile finale ale cererii de recurs și dezvoltat oral, este nefondat. Într-adevăr, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 stabilește regula publicității ședințelor de judecată, arătând ca, din motive întemeiate, președintele Curții sau al completului de judecată poate hotărî ședința secreta. Textul nu poate fi privit însă izolat, deoarece art. 24 alin. (2) din aceeași lege precizează ca, în cazul în care judecătorul raportor considera excepția de neconstituționalitate ca vadit nefondata va înștiința pe președinte pentru convocarea completului de judecată, care poate hotărî, cu unanimitate de voturi, sa respingă excepția, fără citarea părților. Este o dispoziție legală de natura sa împiedice încălcarea rolului Curții cu excepții vadit nefondate, dar în același timp, sa evite și pentru părți efectuarea unor cheltuieli inutile. Legiuitorul a prevăzut însă și garanții pentru părți: o atare soluție poate fi pronunțată numai cu unanimitate de voturi, iar împotriva deciziei se poate exercita calea de atac a recursului, care se soluționează cu citarea părților și a Ministerului Public. Cat privește art. 261 pct. 8 din Codul de procedură civilă, acesta dispune ca hotărârea civilă trebuie să cuprindă mențiunea ca pronunțarea s-a făcut în ședința și să fie semnată de judecători și grefieri. Potrivit art. 16 din Legea nr. 47/1992, procedura jurisdicțională prevăzută de această lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale, iar compatibilitatea se hotărăște exclusiv de Curte. În temeiul acestui text, ca și al art. 51 alin (3), care îngăduie Curții Constituționale să-și adopte propriul regulament de organizare și funcționare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 1992, s-a stabilit, prin acest regulament, ca rezultatul deliberării se consemnează într-o minuta, care se certifica de judecătorii care au participat la ședința și de magistratul-asistent, iar după consemnarea lui în condica de ședința, președintele îi va da citire în ședința publică, dacă au avut loc dezbateri orale (art. 31), precum și faptul ca deciziile, hotărârile și avizele se certifica de președintele Curții sau al completului și de magistratul-asistent care a participat la dezbateri (art. 32 alin. (3). Fața de textele legale invocate nu se poate retine critica adusă deciziilor atacate.

Și critica care vizează existenta unei contradictii în deciziile atacate, prin faptul ca, pe de o parte, s-a apreciat ca justificată trimiterea excepțiilor în fața Curții și existenta interesului reclamantului de a le susține, iar, pe de altă parte, s-au respins excepțiile ca vadit nefondate, este neîntemeiată. Curtea, examinandu-și competența de a se pronunța asupra excepțiilor de neconstituționalitate cu care a fost sesizată, a constatat ca Tribunalul Municipiului București și-a exprimat opinia în sensul "neoportunitatii admiterii excepției de neconstituționalitate", considerând dispozițiile legale atacate ca fiind în vigoare, astfel încât, în concordanta cu practica anterioară a Curții, a apreciat ca se justifica sesizarea ei pentru a constata dacă respectivele dispoziții legale sunt sau nu neconstituționale, precum și ca exista interesul reclamantului de a susține excepțiile. Examinând însă pe fond aceste excepții, Curtea le-a găsit vadit nefondate și le-a respins ca atare, în condițiile prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

Referitor la motivele de recurs care vizează

Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990 , se constată că, într-adevăr Constituția prevede în art. 138 alin. (1) ca impozitele, taxele și orice venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege, iar art. 114 îngăduie Parlamentului sa adopte o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. În sfârșit, potrivit art. 107 din Constituție, hotărârile (care se emit pentru organizarea executării legilor) și ordonanțele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru și se contra-semnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare. Aceste cerințe nu existau, însă, la data adoptării

Hotărârii Guvernului nr. 1295/1990 , astfel încât nu se poate reprosa acestei hotărâri că nu îndeplinește cerințe pe care legea nu le pretindea. Ceea ce trebuie observat este dacă la adoptarea hotărârii s-au respectat dispozițiile legale din acel moment, or se constata din acest punct de vedere ca Guvernul a adoptat

Hotărârea nr. 1295/1990

în baza abilitarii date de Parlament prin Legea nr. 36/1990. Desigur ca după intrarea în vigoare a Constituției, Guvernul ar putea adopta numai o ordonanța în aceasta materie, dacă ar avea abilitatea necesară din partea Parlamentului în condițiile

art. 114. Susținerea ca Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990

este abrogată, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, ca fiind contrară acesteia, nu poate fi nici ea primită. În vederea asigurării supremației sale, Constituția a reglementat mai multe mijloace: controlul constituționalității legilor (art. 144); abrogarea actelor normative care contravin Constituției (art. 150 alin. (1); examinarea conformitatii legislației cu Constituția de către Consiliul Legislativ, care va face Parlamentului sau, după caz, Guvernului propuneri corespunzătoare (art. 150 alin. (2). Punerea de acord a întregii legislații cu actuala Constituție este un proces complex, de mai lungă durata, care presupune elaborarea de legi organice în domeniile stabilite de art. 72 din Constituție, înlocuirea unor decrete ale fostului Consiliu de stat sau a unor hotărâri de Guvern prin legi etc. Până la realizarea acestui obiectiv, actele normative anterioare Constituției, adoptate cu respectarea cerințelor legale din acel moment și care nu contravin pe fond Constituției, nu pot fi considerate abrogate, astfel încât motivul de recurs nu este întemeiat.

Și motivul care considera ca

Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990

și

art. 7 din Legea nr. 29/1990

sunt contrare pe fond Constituției, deoarece afectează accesul liber la justiție, este nefondat. Accesul liber la justiție, înscris în art. 21 din Constituție, nu presupune gratuitatea acesteia. Justiția este un serviciu public al statului, iar costurile sale se suporta de la buget, la ale cărui venituri contribuie toți cetățenii. Este echitabil ca o parte din cheltuieli să fie suportate de justițiabili, de cei care recurg la acest serviciu public și acest lucru se realizează prin plata taxelor de timbru. Exista însă, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiție, categorii de litigii civile care sunt scutite de taxe sau exista posibilitatea de a obține, în funcție de situația materială a părții, scutirea totală ori parțială de taxe sau eșalonarea acestora.

În acest context, Curtea constata ca afirmatia din recurs, în sensul că

Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990

prevede o taxa de 150 lei și la recursul pentru litigii de muncă, contravenind astfel art. 179 din Codul muncii, nu este exactă deoarece dispoziția din art. 4 lit. t,) (indicată greșit de recurent pct. 6), care se referea la "recursul prin care se contesta o sentinta ce caracterizează un litigiu ca fiind de muncă", a fost îndepărtată prin Hotărârea Guvernului nr. 318 din 27 aprilie 1991, iar

Hotărârea Guvernului nr. 1295/1990

a fost emisă în temeiul unei legi de abilitare. Pe de altă parte, nu se poate retine ca sesizarea instanțelor judecătorești pentru valorificarea unui drept subiectiv nesocotit ori încălcat sau pentru realizarea unui interes care se poate obține numai pe calea justiției este un aspect al dreptului de petiționare și, ca atare, exercitarea lui este, potrivit art. 47 alin. (3) din Constituție, scutită de taxa. Dreptul de petiționare se concretizează în cereri, reclamații, sesizări și propuneri în legătură cu rezolvarea unor probleme personale sau de grup ce nu presupun calea justiției, la care autoritățile publice au obligația de a răspunde în termenele și condițiile stabilite potrivit legii (art. 47 alin. (4) din Constituție), în timp ce cererile de chemare în judecata, care declanseaza procesul civil, se rezolva după reguli specifice, proprii activității de judecată.

În sfârșit, Curtea constata ca dispoziția înscrisă în art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în sensul că deciziile definitive ale Curții Constituționale au putere numai pentru viitor, este conformă cu prevederile Constituției, care în art. 145 alin. (2) consacra aceeași soluție.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 150 din Constituție, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 25 și art. 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de Petrosanu Ionel, domiciliat în București, str. Compozitorilor nr. 16, bloc 16, sc. 4, ap. 1, sectorul 6, împotriva

Deciziei nr. 7 din 2 martie 1993

și a

Deciziei nr. 8 din 2 martie 1993 .

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 7 iunie 1993.