Decizia nr. 67/1993

Vasile Gionea - președinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Ioan Muraru - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Alexandru Grigorie - procuror

Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent

Pe rol pronunțarea asupra recursului formulat de Ministerul Public împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 31 din 26 mai 1993 .

Dezbaterile au avut loc în ședința din 10 noiembrie 1993, în prezenta reprezentantului Ministerului Public, și au fost consemnate în încheierea de la aceeași dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru 17 noiembrie 1993.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Inculpatii Cristea Dumitru, Plugaru Nicolae și Cominceanu Gigel Mitica au ridicat excepția de neconstituționalitate a art. 225 alin. 2 din Codul penal în fața Tribunalului Tulcea, în Dosarul nr. 703/1992, sustinand ca textele referitoare la avutul obștesc în temeiul cărora au fost condamnați sunt în contradictie cu dispozițiile art. 135 alin. (2) și (4) din Constituție și au fost abrogate prin art. 150 alin. (1) din aceasta.

Tribunalul Tulcea, prin Încheierea din 19 noiembrie 1992, a sesizat Curtea Constituțională, exprimandu-și opinia, în sensul că noțiunea de obștesc, asa cum este reglementată actualmente de Codul penal, este mai larga decât noțiunea de public care se regaseste în dispozițiile constituționale, neexistand neconcordanta între cele doua texte, deoarece sfera de public fiind mai restrânsă nu se poate suprapune pe cea de obștesc. Opineaza, de asemenea, ca, de lege ferenda, ar trebui reglementat regimul sanctionator diferențiat al celor două forme de furt, în paguba avutului obștesc și, respectiv, personal.

Curtea, în baza prevederilor art. 24 din Legea nr. 47/1992, a solicitat puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

În punctul sau de vedere, Guvernul considera excepția neîntemeiată, deoarece Curtea este competența să efectueze controlul de constituționalitate numai asupra legilor și ordonanțelor emise ulterior intrării în vigoare a Constituției, iar pe fond, apreciază ca interesul obștesc, în sens de interes general, este implicat nu numai în conceptul de proprietate publică aparținând statului și unităților administrativ-teritoriale, ci și în cazul proprietății unor persoane juridice constituite cu bunurile statului sau ale unui colectiv de persoane.

Senatul și Camera Deputaților nu au comunicat punctul lor de vedere.

Prin Decizia nr. 31 din 26 mai 1993, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate invocată și a constatat ca art. 225 alin. 2 din Codul penal a fost abrogat parțial, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, și, în consecința, acesta urmează a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri care formează obiectul exclusiv al proprietății publice.

Pentru a pronunța aceasta soluție, Curtea s-a considerat competența, pe de o parte în baza dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora aceasta este singura în drept sa hotărască asupra competentei sale, conform art. 144 din Constituție, iar pe de altă parte, în temeiul art. 3 alin. (1) din aceeași lege, potrivit căruia competența Curții nu poate fi contestată de nici o autoritate. Pe fond, s-a apreciat ca, în prezent, conceptul de avut obștesc urmează a fi raportat la formele proprietății consacrate și reglementate de Constituție, pentru a constata dacă între acestea exista sau nu concordanta și, deci, dacă poate fi sau nu vorba de abrogarea totală ori parțială a textelor din Codul penal care folosesc termenul de avut obștesc. Art. 135 alin. (2) din Constituție prevede că proprietatea este publică și privată, iar art. 135 alin. (3) stabilește ca proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, în timp ce alin. (4) menționează bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietății publice, de unde se trage concluzia ca proprietatea care nu este publică este privată, iar termenul de avut obștesc nu mai poate cuprinde decât bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietății publice prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție și cele declarate ca atare prin lege.

Decizia nr. 31 din 26 mai 1993 a fost recurată de Ministerul Public, în termen legal, invocandu-se necompetentă Curții Constituționale de a soluționa excepția de neconstituționalitate a unei legi anterioare Constituției, iar, pe fond, apreciindu-se ca prevederile Codului penal referitoare la avutul obștesc nu sunt neconstituționale, deoarece, noțiunea de avut reglementată de acesta are un conținut și o sfera mai larga decât noțiunea de proprietate care este asimilată cu cea de patrimoniu din dreptul civil.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, decizia atacată, motivele recursului, rapoartele întocmite de judecătorii raportori, concluziile recurentului susținute în ședința publică din 10 noiembrie 1993, precum și dispozițiile legale atacate ca neconstituționale raportate la prevederile Constituției, ale Legii nr. 47/1992, ale Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale, retine următoarele în legătură cu recursul declarat:

Referitor la competența de soluționare, Curtea Constituțională este obligată să se pronunțe, în temeiul dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, ale art. 3 și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, precum și al practicii sale constante, cat timp instanța de judecată nu a reținut ca un text este abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din legea fundamentală și sesizează Curtea cu excepția de neconstituționalitate.

Referitor la problema de fond - neconstituționalitatea dispozițiilor Codului penal privind avutul obștesc, deci și cele ale art. 225 - tâlhăria în paguba avutului obștesc - Curtea Constituțională, față de deciziile diferite care s-au pronunțat în legătură cu aceste excepții de neconstituționalitate, în baza art. 26 alin. (2) din regulamentul sau de organizare și funcționare, a statuat prin decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 7 septembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 27 septembrie 1993, ca aceste dispoziții sunt abrogate parțial, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție.

În acest scop, prin decizia sus-menționată s-au stabilit în esenta următoarele:

Noțiunea de avut obștesc, deși nu este prevăzută expres în Constituție, este neconstitutionala și nu se confunda cu noțiunea de proprietate, atât timp cat desemnează un interes general al societății și vizează proprietatea publică.

În ce privește proprietatea, dispozițiilor constituționale consacra doua forme ale acesteia - proprietatea publică și proprietatea privată -, cea din urma, potrivit art. 41 alin. (2) din Constituție fiind ocrotită de lege în mod egal, indiferent de titular. De aceea, orice extindere a categoriei avut obștesc la proprietatea privată este de natura să contravină acestei dispoziții și deci este neconstitutionala.

Proprietatea publică, potrivit art. 135 alin. (3) din Constituție, aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, iar alin. (4) al aceluiași articol stabilește bunurile care sunt obiect exclusiv al proprietății statului, cu precizarea ca și alte bunuri prevăzute de lege pot intră în această categorie. Numai cu privire la aceste categorii de bunuri se aplică prevederile referitoare la ocrotirea penală preferentiala a avutului obștesc.

Cu excepția bunurilor enumerate în art. 135 alin. (4) din Constituție și a celor din legile care le declara proprietate publică, celelalte bunuri sunt proprietate privată și pot aparține statului, persoanelor fizice sau juridice, între acestea numarandu-se și societățile comerciale, chiar dacă statul deține majoritatea capitalului social, precum și regiile autonome.

Societățile comerciale, potrivit art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 și, respectiv, art. 35 din Legea nr. 31/1990, sunt proprietare asupra bunurilor constituite ca aport la capitalul social al societății.

De asemenea, asa cum prevede art. 5 din Legea nr. 15/1990, regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul sau, calitate în care poseda, folosește și dispune de acestea.

În consecința, bunurile societăților comerciale și regiilor autonome sunt proprietate privată, ocrotită în mod egal conform art. 41 alin. (2) din Constituție, indiferent de titular, și deci sustragerile din proprietatea lor privată nu mai pot fi calificate ca infracțiuni contra avutului obștesc, aceste notiuni urmând să se aplice doar proprietății publice, în înțelesul art. 135 alin. (4) din Constituție.

Tot astfel, bunurile care aparțin organizațiilor cooperatiste ori altor organizații obștești sunt proprietate privată.

Pentru aceste considerente, Decizia Curții Constituționale nr. 31 din 26 mai 1993, prin care este admisă excepția de neconstituționalitate a art. 225 din Codul penal, constatandu-se ca este parțial abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție și ca urmează să se aplice numai cu privire la bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietății publice, este temeinica și legală.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 41 alin. (2), art. 144 lit. c), art. 145 alin. (2) și art. 150 alin. (1) din Constituție, al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 25 și art. 36 din Legea nr. 47/1992, al art. 26 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale și al Deciziei nr. 1 a Plenului Curții Constituționale,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul Ministerului Public împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 31 din 26 mai 1993 , pronunțată în Dosarul nr. 73 C/1992.

Definitivă și obligatorie.

Decizia se comunică Camerei Deputaților, Senatului și Guvernului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.