Decizia nr. 14/1994

Vasile Gionea - președinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Antonie Iorgovan - judecător

Ioan Muraru - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Alexandru Grigorie - procuror

Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent.

Pe rol, pronunțarea asupra recursurilor declarate de Ministerul Public împotriva deciziilor Curții Constituționale nr. 30 și nr.32 din 26 mai 1993 prin care s-au admis excepțiile de neconstituționalitate vizind dispozițiile art. 224 și art. 223 din Codul penal.

Dezbaterile au avut loc în ședința din 23 februarie 1994, în prezenta recurentului - Ministerul Public - și a inculpatului Lungu Gheorghe, în lipsa inculpatului Lefterache Dumitru și a părților civile Societatea Comercială "Agroindustriala - Dealu" Tulcea și Secția drumuri naționale Tulcea, legal citate. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea din aceeași dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunțarea pentru data de 8 martie 1994.

La termenul din 14 iulie 1993 reprezentantul Ministerului Public propune conexarea dosarelor nr. 72 C/1992 și nr. 11 C/1993 în care au fost declarate recursuri împotriva deciziilor Curții Constituționale nr. 30 și nr. 32, ambele din 26 mai 1993, având în vedere ca dispozițiile legale atacate ca neconstituționale și motivele de recurs sunt identice, precum și precedentul creat prin conexarea altor dosare în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate a prevederilor Codului penal referitoare la avutul obștesc.

Fața de concluziile favorabile conexarii exprimate și de inculpatul intimați, pentru o mai buna administrare a justiției, Curtea a dispus conexarea, urmînd a se pronunța asupra ambelor recursuri prin decizia de fața.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, retine următoarele:

În dosarul nr. 72 C/1992 inculpatul Lefterache Dumitru a ridicat excepția de neconstituționalitate a art. 224 din Codul penal cu care Curtea a fost sesizată prin Încheierea din 20 octombrie 1992 a Tribunalului Tulcea, formulată de acesta în dosarul nr. 822/1992. În susținerea excepției de neconstituționalitate inculpatul arata ca în cauza este vorba de proprietate privată, întrucît partea civilă este titulara de capital privat.

Exprimindu-și opinia, instanța considera ca noțiunea juridică de domeniu public pe care o are în vedere teza neconstitutionalitatii susținută de inculpat nu contravine Constituției.

În dosarul nr. 11 C/1993 Curtea a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a art. 223 din Codul penal, ridicată de inculpatul Lungu Gheorghe în dosarul nr. 673/1992 al Judecătoriei Tulcea, cu argumentarea ca bunurile obiect al infracțiunii reținute în sarcina sa nu fac parte din categoria celor enumerate de art. 135 din Constituție. Opinia instanței este ca întregul titlu referitor la infracțiunile contra avutului obștesc, prin tratamentul penal diferențiat față de celelalte infracțiuni incriminate de Codul penal, este în contradictie cu legea fundamentală a tarii, care nu mai reglementează diferențiat cele doua forme de proprietate - publică și privată.

Prin deciziile nr. 30 și nr. 32 din 26 mai 1993 Curtea Constituțională a admis excepțiile ridicate și a constatat ca art. 224 și art. 223 din Codul penal au fost abrogate parțial conform art. 150 alin. (1) din Constituție și, în consecința, art. 224 și art. 223 din Codul penal urmează să se aplice numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție, ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.

Împotriva acestor decizii Ministerul Public a declarat recurs, susținând, în esenta, ca, întrucît textul de lege este anterior Constituției, competența de soluționare a excepției de neconstituționalitate revine exclusiv instanțelor judecătorești, nefiind o problemă de constituționalitate, ci de aplicare a legii în timp, în sensul art. 150 alin. (1) din Constituție.

Pe fond, se apreciază ca dispozițiile din Codul penal nu sunt neconstituționale și nici nu au fost abrogate de Constituție. În acest sens se arata ca noțiunea de avut are un conținut și o sfera mai larga decît noțiunea de proprietate, similare cu aceea de patrimoniu din Codul civil, și ca infracțiunile din Codul penal referitoare la avutul obștesc nu intră în categoria infracțiunilor contra proprietății, ci a acelora contra avutului, asemănător Codului penal din 1936 care se referea la infracțiunile contra patrimoniului. În consecința, se considera ca prevederile respective nu contravin Constituției, întrucît nu neagă existenta celor două tipuri de proprietate - publică și privată - și nici nu se referă la alte forme de proprietate decît cele menționate în Constituție.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

examinînd încheierile de sesizare, deciziile atacate, motivele recursurilor, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, punctele de vedere exprimate de Guvern, concluziile recurentului - Ministerul Public - susținute în ședința publică din 23 februarie 1994, precum și dispozițiile legale atacate ca neconstituționale, raportate la prevederile Constituției, ale

Legii nr. 47/1992 , ale regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale, retine următoarele în legătură cu recursurile declarate:

Referitor la primul motiv de recurs - necompetentă Curții de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în privinta legilor anterioare adoptării Constituției - s-a statuat în mod constant prin deciziile Curții ca dacă instanța de judecată nu a reținut ca un text legal este abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție și sesizează Curtea cu soluționarea excepției, aceasta este obligată să se pronunțe în virtutea dreptului constituțional al cetățenilor de a invoca neconstituționalitatea unui text pe care instanța înțelege sa-l aplice. Competența de a se pronunța asupra legilor anterioare Constituției rezultă și din dispozițiile

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , care sunt aplicabile exclusiv legilor anterioare Constituției.

Pentru considerentele expuse, acest motiv de recurs urmează a fi înlăturat ca nefondat.

Cel de-al doilea motiv de recurs, potrivit căruia prevederile Codului penal referitoare la avutul obștesc - deci și cele ale art. 224 - furtul în paguba avutului obștesc -, cît și cele ale art. 223 - delapidare - nu sunt neconstituționale și nici abrogate, deoarece noțiunea de avut obștesc din legea penală are un conținut și o sfera mai larga decît noțiunea de proprietate, urmează, de asemenea, a fi respins ca nefondat.

Prin decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 7 septembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 27 septembrie 1993, obligatorie pentru completul de judecată, s-a statuat ca dispozițiile Codului penal referitoare la avutul obștesc, deci și infracțiunile prevăzute de art. 224 și art. 223, sunt abrogate parțial, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, deoarece:

Noțiunea de avut obștesc, deși nenominalizata de Constituție, nu se confunda cu noțiunea de proprietate și nu apare ca neconstitutionala cît timp desemnează un interes general al societății și vizează proprietatea publică.

Dispozițiile constituționale consacra doua forme de proprietate - proprietatea publică și proprietatea privată.

Proprietatea publică, potrivit art. 135 alin. (3) din Constituție aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, iar alin. (4) al aceluiași articol enumera bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice, cu precizarea ca și alte bunuri prevăzute de lege pot intră în această categorie și deci prevederile privind ocrotirea preferentiala a avutului obștesc se aplică numai acestor categorii de bunuri.

Rezultă ca bunurile societăților comerciale și ale regiilor autonome - potrivit art. 5 și

art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990

și, respectiv

art. 35 din Legea nr. 31/1990

- sunt proprietate privată, ocrotită în mod egal, conform art. 41 alin. (2) din Constituție, indiferent de titulari, în măsura în care nu fac parte din categoria celor aparținând domeniului public. Deci, sustragerile din proprietatea privată, chiar dacă aparține statului, nu mai pot fi calificate sustrageri din avutul obștesc.

Referitor la art. 224 din Codul penal, prin rămînerea definitivă a Deciziei Curții Constituționale nr. 33 din 26 mai 1993, ca urmare a respingerii recursului declarat în cauza de Ministerul Public, prin Decizia Curții Constituționale nr. 63 din 4 noiembrie 1993, art. 224 din Codul penal a fost în mod definitiv și obligatoriu parțial abrogat, astfel ca, în prezent, atât excepția de neconstituționalitate cu privire la acest articol, ridicată de Lefterache Dumitru în fața Tribunalului Tulcea, cît și recursul Ministerului Public declarat împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 30 din 26 mai 1993

sunt lipsite de obiect.

Cu privire la art. 223 din Codul penal, întrucît motivele de recurs sunt nefondate, urmează a fi respins recursul declarat de Ministerul Public împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 32 din 26 mai 1993 .

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c), art. 145 alin. (2) și art. 150 alin. (1) din Constituție, al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 25 și

art. 26 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Constata ca, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 33 din 26 mai 1993, rămasă definitivă, art. 224 din Codul penal este abrogat parțial, conform art. 150 alin. (1) din Constituție, și, în consecința, urmează a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice, și, prin urmare,

Respinge ca lipsite de obiect excepția de neconstituționalitate ridicată de Lefterache Dumitru în dosarul nr. 822/1992 al Tribunalului Tulcea, precum și recursul Ministerului Public declarat împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 30 din 26 mai 1993 .

2. Respinge recursul Ministerului Public declarat împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 32 din 26 mai 1993 .

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din 8 martie 1994.

Decizia se comunică Camerei Deputaților, Senatului și Guvernului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.